vineri, 30 iulie 2010

reacții

Intrebare la Radio Erevan:Putem pune bază pe președinte?
Raspuns: Da, dar preferabil ar fi sa puneți acid!

joi, 29 iulie 2010

povestea unui leu

- dintre doi, cel măricel.//

Cele mai multe meserii se invată la școală, nu-i așa? Că doar de asta exista până mai ieri-alaltăieri școala de meserii.
Intre timp, lucrurile s-au schimbat. Asta este altă poveste.
Meseria de mamă se invață fără profesor. Toată viața. La fața locului. De asta este cea mai scumpă.

Mereu grăbită, dornică să cucerească lumea cu idealurile ei albastre, tocmai când căuta un loc pentru femeia din suflet, mama se trezește, deja, bunică.
Timpul nu are răbdare..poate că tocmai de asta, bunicile sunt atât de sentimentale, plâng ușor, se entuziasmează de toate ghidușiile nepoțeilor. Abia acum știu ele să se bucure cu adevărat. Și, de-ar putea, ar prinde toate clipele și-ar face din ele o lume a poveștilor nemuritoare.
……………………………………………………………………………………………….
Pentru că a fost ziua lui și pentru că intre doi lei, el este primul , o să-i spun o poveste..
Urme de ren//
Este un baiețel foarte drăgut. Cu un an mai mic decît colegii de clasă.Tocmai a implinit 11 ani. Adică nu mai este băiețel.
 In țara  de unde a venit, școala incepe mai devreme. La fel si grădinița. Erau puțini copii intr-o clasă. De neamuri diferite. Se ințelegeau si invațau in limba engleză. Erau toti prieteni foarte buni. Câteodata se mai ciondăneau. Ca toți copiii. O vorbă aruncată in glumă, o jucărie luată fără permisiune.. sau ocuparea locului de lângă fereastră, când plecau cu autocarul școlii. In fiecare săptamână, făceau câte o excursie.
El preferă locul de la geam.
Ii place sa privească. Sa vadă. Mai ales animalele , pe care le iubește de mic. De când a primit cele dintâi jucării.
Când vorbește despre foștii colegi, are lacrimi in ochi. Ii este dor si de domnisoarele. Erau de treabă.  Râdeau mult. Si se jucau cu ei. Fără să se supere vreodată.//
Este specialistul casei.
Vrea sa devină paleontolog. Știe tot ce n-ai sperat să afli vreodată despre brontozauri, dragoni, spiriduși, dinozauri..
Viața nu este totdeauna cum vor copiii, nici cum vor părinții.
La sfârsitul clasei I, a trebuit sa se intoarca acasă. L-au inscris in clasa a doua, cu condiția să promoveze un examen de diferență, la limba română.  Au pus toți umărul și hopul a trecut.
Preferă literele de tipar. Chiar vrea să scrie un roman, despre trolli. Scrisul de mână nu este chiar marea lui plăcere.
Odata, dupa o dictare care se incheia cam asa, Iaca și baba sosi , trebuia să identifice personajele din respectivul text.
S-a gândit el, cu mintea lui de copil, care nu prea cunoștea nici cuvintele de legătură, nici timpurile verbale, nici toate numele romanești de persoane și a scris- personajele sunt: baba si Iaca.  In țara de unde venea el, Iaca era nume de bărbat.
Doamna s-a incruntat, iar copiii au râs.
După o vreme, la o altă lucrare, trebuia să răspundă la intrebarea- cum se numeau părinții lui Nică a( l)lui Ștefan a Petrii..
S-a gândit el, specialistul in reptile, și a scris: Ei se numeau Ștefan și Salamandra.Și doamna s-a supărat de-a binelea. Copiii, mai ingăduitori, au râs..in pauză i-au lăudat curajul.
Și uite așa, cu tot felul de intâmplări, a ajuns in clasa a patra.
A absolvit un curs de ornitologie..
Intr-o lădiță, pe care n-o imparte cu nimeni, poți găsi tot felul de piese, șurubele, figurine, din care, când are timp, meșterește- monștri, extratereștri, că mă și sperii când mi-i arată.
Este o fire veselă.Rareori fruntea i se incruntă.
Cel mai supărat a fost după o oră de geografie.
Intrebarea era- Cu ce seamănă harta Romaniei?
Oana a spus că seamănă cu un măr.Cineva a completat: turtit. Ovidiu a spus că seamănă cu un pește.
El s-a gândit ce s-a gândit, a ridicat două degete și a spus: seamănă cu o urmă de ren. A și argumentat- picioarele renului se termină cu patru degete, două inspre față, adică Nordul țării, al treilea spre exterior, adică Vestul, iar al patrulea, subțire, spre interior, adică Estul.
Copiii ascultau, se uitau, când la el, când la doamna..ea n-a spus nimic, dar nu părea veselă.
Deloc.Asta n-a ințeles el- ce a supărat-o.
Unii oameni s-or fi trezit dintr-odată atât de mari? adică , chiar să nu fi fost niciodată copii?//

A crescut. Face tenis și schi, căntă binișor la chitară, citește Jules Verne, este intre olimpicii școlii la matematică. Fiindcă este vacanță, face de toate-conșiincios, completează zilnic , pe blogul personal, tot ce descoperă pe o insulă, imaginară , zic eu, adevărată, spune exploratorul.
A primit doi porumbei. Nu prea s-au ințeles, așa că, s-a hotărât- din banii strânși in pușculiță o să-și cumpere o țestoasă.
Acvariul il va alege el.
De partea financiară,  răspunde buni.

miercuri, 28 iulie 2010

insulă intr-o mare,

incă, neinventată//

O viață cuprinsă intr-un sac de voiaj, pregătit pentru escaladarea Everestului, cum se confesează sieși poeta MARIA POSTU, privind cu un ochi mereu deschis in propriu-i suflet sensibil , celălalt – aspirator, către lumea, mereu alertată de tragedii și spectacole,preocupată să nu piardă rândul la cabina de machiaj.
”IN SPATELE FERESTREI” adună, intr-un spațiu restrâns, conceput, nu atât social, cât mai degrabă metafizic, o experiență unică,un amalgam de neliniști, in dimineți inșelătoare, in seri ipocrite..povești inghițite cu sughițuri, răni pansate” cu fundițe roz”sau cu bandaje cenușii.

Joc subtil de metafore , in antiteze croite in atelierul personal-
” voi ucide incetul cu incetul poezia in mine ca pe o muscă bâzâind insistent in urechile distinsei asistențe.”
Călătoria intr-un tramvai” ticsit de dorințe și eșecuri, inghițite ca un pumn de pastile amare in fiecare dimineață” este o permanentă căutare/, o ”lecție de imblânzire”, in care eul se identifică, pe rând, cu imblânzitorul, dar și cu fiara care trebuie să fie imblânzită.
Alteori, deschide o ușă” spre lumină sau spre nicăieri”, ascultă bătaia inimii, cursul lacrimilor-”picături de apă, pe sub ușă” și verifică”rezistența la ploaie a lemnului din care e făcut sertarul” in care iși ascunde caietele de insemnări.
Nemângâiată, rătăcită in sufletul copilului inocent, copilăria este un poem uitat pe un peron, tocit de vreme.
Macrocosmosul, explorat uneori analitic, alteori in fugă, iși curge nemilos timpul” supraviețuitor dintr-o rasă pe cale de dispariție”, ascunzând sub uniforma
ponosită rămășițele de altădată ale ospiciului reciclat intr-un hotel de lux”-Celula in alb.
Poți da clik pe oricare dintre poeme, ești așteptat la ”vernisajul Restauratorului”, care iși ascunde, sub vorbe umflate și zâmbete umile, plictiseala.

”Poeme de o zi”
Sapho și Omar Khayyam credeau că scriu poeme pentru o zi
și le-au scris pentru un mileniu,
noi, apărați de ecranul computerului și respirând prin gaura de ozon a Terrei
credem că scriem poeme pentru un lileniu
dar ele nu durează decât o zi.”

Imagini construite prin inlănțuiri de cuvinte cu sens propriu, dar și figurat, abstracție la nivelul expresiei, peisaj deloc complicat, conturat arhitectural din puține elemente de civilizație modernă, cartea adună in 51 de poeme- o fi, cumva, o imagine personală- reperele unui spirit aparent liber.
O libertate, ca un zbucium de recuperare a candorii pierdute” femeia care nu s-a mai intors, plecată in căutarea cercelului pierdut”.
” Din cutia cu bijuterii nu lipsea nimic”, dar, ”In spatele ferestrei”, stă, intotdeauna, cineva
care nu vrea să fie văzut, imbălsămat intr-o emoție comună, de duzină.
”O cameră devastată
ca poșeta unei femei surprinsă
noaptea pe o stradă periferică de care au tras hoții
Smulgându-i banii și cosmeticele made in France”.
Citiți o carte- parabolă, cu multe răspunsuri la intrebări , incă neformulate, un abecedar tăios al trăilor plasate aleator- aspațial,
atemporal, real, deopotrivă ireal, un semn al reveriei nesfârșite a
unei virtuți metafizice intr-un timp mereu neobosit//
http://mariapostu.wordpress.com//

marți, 27 iulie 2010

pe când vițelul

-->

nu era doar erou de fabulă...//

Întâmplarea mi-a venit in minte, după o vizită la  http://daurel.wordpress.com/Simulare, simulanți.
Trebuie să incep prin a-mi cer scuze că nu sunt în posesia tehnicilor  care ajută la promovarea cunoscuților  de la blog, o fac , așa, cum mă pricep.

Stiți ce este uleiul de nucă?
Dacă n-ați auzit de substanța asta, vă spun imediat. Vă cer doar să   nu vă speriați că aduc vorba despre un termen- substanță-  cu care,  de zile bune, media tot  bate apa-n piuă.
Briantina, cum i se mai spunea,  era, folosesc imperfectul, pentru că, intre timp, s-a înlocuit cu  gelul, produs modern, de import, un lichid gălbui- maroniu, vâscos, parfumat,  cu care  tinerii iși  umezeau podoaba capilară, fetele,  mai ponderat, băieții, din abundență,  înainte de a merge la petreceri, întâlniri etc..Părul căpăta luciu și un parfum discret.
Circula  și o vorbă, nu prea măgulitoare, dar nu  foarte departe de adevăr parcă te-a lins vaca.
Tânărul, proaspăt ferchezuit,  nu avea încotro, înghițea lauda , cam cu noduri, dar avea păr strălucitor.
M-am cam luat cu vorba..în vremea aceea, încă,  eram navetistă.
Avansasem cumva ,apropiindu-mă de oraș, călătoream cu trenul, cam vreo trei sferturi de oră.
 Eram destui, diverse profesii, stații diferite, așa că aveam timp să facem schimb de noutăți.
Dispăruse uleiul de nucă total. Apoi, la ceva timp, și..  oja transparentă.
Un tânăr,  pe atunci,  medic  veterinar, intr-o mare crescătorie  de animale, cu abator și fabrică de mezeluri, ne-a explicat de ce produsele sus- amintite nu se mai găseau în magazine.
 Erau multe  centre  de creștere a animalelor în țară, in special  viței,   pentru export, îndeosebi,  pentru restul lumii-ce mai rămânea-  după ce se aprovizionau activiștii și apropiații lor.
Când se anunța câte o vizită de sus,  se trecea rapid la cosmetizarea vițeilor și a mămicilor lor. 
Se vopseau unghiile cu ojă incoloră, cum de ce?  Să pară sănătoase. Și părul, să fie lucios, bine întreținut…că, de! și atunci, ca și acum,  funcționa  regula cine-mparte parte-și face.
 Întâi se ducea nutrețul pe la casele unuia, altuia  și abia , mai apoi, se hrăneau vițeii.
Nu se știa nimic despre  proprietățile  nutritive, vitalizante și antirahitice  ale  uleiului de nucă.
După terminarea vizitei, calificativul era , indiscutabil, excelent!
p.s. nu știu  ce meserie practică  tânărul medic de pe atunci.
Se zice, doar,  că unele  vițici, ajunse vaci, au înnebunit.

luni, 26 iulie 2010

omul, această trestie grăitoare

In mai toate filmele, americanii vorbesc destul de mult singuri. Ei intreabă, ei răspund. Apoi decid ce și cum. Și nu greșesc deloc.
In filmele noastre, nu prea există monolog. De bază, rămâne dialogul.
Prin emisiuni cu temă politică, vorbesc toți , deodată..oricât ai vrea să pricepi câte ceva, e greu. Când unul , mai sprinten, prinde un moment de liniște și spune ceva, sar ceilalți..este o minciună ce spui.
Respectivul nu se oprește, se ambalează, acuză. Moderatorul rămâne spectator.
Avem și proverbe incurajatoare-”mușcă-ți limba”, ”pune-ți fermoar la gură”, ”dacă tăceai, filozof rămâneai”și,  mai  nou, ” vorbim impreună și ne ințelegem separat”.

De unul singur , se vorbește pe stradă, prin piețe, in gări.
Asemenea oameni sunt priviți diferit. Unii se uită la ei cu milă, le dau câte ceva, o bomboană, un măr. Alții se feresc, ii cred nebuni.
Cine ințelege pe cine?

duminică, 25 iulie 2010

noaptea cocorii vorbesc

Iși notează , oare, cineva, undeva, titlurile cărților citite? Sau numărul lor? Reține, cumva , anotimpul in care a citit cutare carte?
Căutam ceva in bibliotecă, bineințeles că n-am găsit, renunț,deocamdată.
Atunci am zărit coperta unei cărți pe care n-am mai deschis-o din vara in care am citit-o. Au trecut , nici mai mult , nici mai puțin, de douăzeci de ani. Destin, de Piotr Proskurin, Editura Univers, 1990.
Poate că, din motive lesne de ințeles, multora , numele autorului le stârnește gânduri triste.
Am citit multe cărți rusești, unele , de-a dreptul extraordinare, nu are rost să le inșir autorii, nici titlurile..
Povestea cărții pe care o am in mână este este a destinului unui bărbat. Un destin sinuos.
Ce n-am uitat in toți anii care au trecut este drumul , drumul mamei.
Nu știu cum se leagă lucurile, cine anume intoarce intâmplările.
Tocmai citisem pe blogul cuiva niște insemnări despre nesiguranța drumului..intrebărilor li se alătură niște imagini superbe.
Mă intorc la cartea mea ”Noaptea se nimeri grea și lungă;ploua fără incetare și drumul desfundat se pierdea in intuneric. Mintea omenească n-ar putea pricepe prin ce minune femeia asta chinuită iși găsea totuși drumul..inainta singură cu durerea ei, intr-o lume cuprinsă de intunericul umed; acum nu mai avea nici trecut, nici prezent, era doar ea cu durerea; și când aceasta devenea insuportabilă, femeia, mușcând cu dinții buzele reci și impietrite, scotea gemete infundate din adâncul ei, asemănătoare vuietului..credea că Dumnezeu trebuie să-i audă strigătul mut, căci nu-i mai rămăsese nimic, ea știa că trebuie s-o ajute, iar când un glas viu, care semăna ca un dangăt de clopoței, ajunse până la la urechile ei, simți că Dumnezeu ii surâde..ceva o impiedica să-și amintească, mai auzise ea glasurile astea cunoscute și calde, da, ăștia-s cocorii, cocorașii, se vede că s-au așezat să innopteze pe câmp și acum iși vorbesc, dragii de ei. Vă mulțumesc , păsărele dragi!
In fața ochilor se ridica ceața..”
Drumuri..lungi, amânate, uitate, rătăcite, pe uscat, pe ape, printre nori, in suflet, in gânduri.
cine te cheamă la drum?

sâmbătă, 24 iulie 2010

elixir la purtător

Lumea adulților pare tot mai inchistată.
Se intunecă de pe o zi pe alta.
Televiziunile și ziarele bombardeză in tir nesfârșit cu știri și vești alarmante. Oamenii le inghit ca pe hapuri. Cu aceeași viteză cu care le sunt administrate.
Specialiștii caută remedii.
Unii zic, și de ce nu i-am crede, că pilula cu efecte imediate este râsul.
Individual sau in grup.
Se poate râde pe silabe ha-ha-ha-ha! cu voce tare, 5 minute, de două ori pe zi, dimineața și seara. Te culci râzând , te scoli râzând!!
Mai sunt specialiști care zic că și mai bun ar fi râsul in oglindă, nu de ce vezi, ci de ceea ce ai vrea să vezi… provoacă hormonul fericirii.
Și-ar mai fi ceva, dacă, inainte , erai visător, recită peltic o melopee! Plimbându-te!
Să nu uităm Cea mai pierdută dintre zile este aceea in care nu ai râs. Nicolas Chamfort.
p.s. nu știu cine a fost domnul, dar il cred.











vineri, 23 iulie 2010

muzica

este aritmetica sunetelor.Claude Debussy

Câteodată, cuvintele iși pierd drumul .Obosite, rătăcesc pe căi neumblate. Se inșiră in straie nepotrivite. Nu mai sunt ele insele.
Ca și cum ar vorbi prin gândul altcuiva.
Muzica nu poate greși.
Are un singur limbaj.
Al vibrației.
Al sufletului.


joi, 22 iulie 2010

ce ți-e omul...

Zăpușeală.
Ploaia repezită abia dacă a stropit asfaltul incins. In stație , lume multă, care incotro.
L-am zărit tocmai când urcam. O mână de om, un moșneguț , speriat parcă. Prin ușa, incă deschisă a autobuzului, i-am recunoscut privirea spălăcită, căutând un punct de sprijin.
…………………………………………………………………………………………………
Terminasem facultatea in urmă cu doi ani.
Eram profesoară intr-o scoală mare si frumoasă. Din păcate, mult prea departe de casă .O sută de kilometri, zilnic- jumătate la ducere, jumătate la intoarcere.. Autobuzul pleca din autogară la 11 . Cand trebuia sa suplinesc pe cineva de la invățământul primar, navetiștii fiind preferați obsesiv de tov director, mă trezeam la 5, să prind cursa de 6, fie zăpadă, ploaie, ceață , ger.

Stațiile erau multe si dese. Urcau țărani cu saci și pachete , mai mici , mai mari, un covor, un sac de var, un cărucior pentru copil, o găleată cu brânză, două-trei găini. Nu erau interdicții. Sau poate că erau. Dar nu se respectau.
Sunt și am fost totdeauna punctuală.
Autobuzul ar fi trebuit sa ajungă la 12 jumătate.. Sâmbata, mai ales, intârzia. Oprea in fața scolii la unu si trei - patru minute. Eram vreo zece profesori navetiști si tot atâția localnici. Noi,strainașii, aveam totdeauna primele ore .
Incepea calvarul.
Cu cataloagele in brațe, pe coridor, ne intâmpina figura de tiran a directorului. Nu i-am văzut vreodată cartea de muncă, povesteau unii mai vechi in școală că ar fi absolvit un colegiu de silvicultură, la care adăugase câteva luni de perfecționare.
Prin ușile sălilor de clasă, lăsate intenționat deschise, ochii sfredelitori ai elevilor urmăreau reacțiile celor două tabere.
Bibliotecara si secretara isi incrucișau uităturile complice. Subit , femeile de serviciu iși căutau de lucru in magazia de lemne.
Simteam că mor câte puțin, de fiecare dată, văzând privirea incoloră, maxilarele incleștate, fața impietrită.
Ce puteam face? Să mă mut acolo? Aveam acasă un copil de trei ani . Număram zilele …


Era o problemă și imbrăcămintea.Prin regulament, femeilor li se interzicea să poarte pantaloni la clasă.
De atâta inghesuială, ajungeam deseori, cu hainele boțite.Mi-a venit ideea să duc in cancelarie, săptămânal, cate o fustă- două , in cute sau cloș.

Ajunsa la scoală,dacă eram in criză de timp, trăgeam repede fusta peste pantaloni, până la pauză, când, in laboratorul de biologie al colegei de navetă, urma să fac operația completă de echipare. Seara, când suna clopoțelul, fusta iși ocupa locul in cuier, pe un umeraș, să fie pregătită pentru următoarea zi.
Imbrăcam pantalonii.

Intr-o dimineată, o invățatoare l-a surprins pe director , măsurând, cu o riglă, lungimea fustei din cuier.
Doar clipa lui de neatenție m-a scăpat de o eventuală mustrare in consiliul profesoral..

marți, 20 iulie 2010

bulă se ( re)califică

Intr-o vreme, era prezent peste tot.
Unde se adunau trei , musai el era al patrulea.Nicio petrecere nu era petrecere, până nu apărea el.
După ședință, iși făceau de lucru, așteptând ca unul dintre ei să spună ce-a mai făcut, ce-a mai descoperit, ghici cine?
Bulă!
Despre el este vorba. Știa tot ce mișcă, tot ce este și incă pe deasupra.
Intr-o zi, și-a luat bocceluța, câteva haine și dus a fost. Nu l-a mai văzut nimeni.
Cineva zicea că l-ar fi zărit prin Italia. Altcineva a aruncat o vorbă, că s-ar fi mutat in Spania, după ce și-a descoperit o mătușă, văduvă de pirat.
Ca din senin, s-a intors.
Lejer, cu aer occidental.
A auzit- tot prin cunoscuți- că in invățământ ar fi locuri libere, că e nevoie de profesori. 56000 de catedre.
Fuga- fuguța s-a inscris la concurs. Ar fi fost simplu la informatică. Sau la electronică, locuri multe, candidați puțini, chestia e că nu prea-i place calculatorul.
I s-a părut mai convenabil la invățători, n-o fi uitat chiar tot-tot ce-a invățat pe vremea când nu se prea putea lipsi de la școală.
Zis și făcut. Și-a cumpărat pix, o apă plată și a așteptat cumințel subiectele.
Simplu- să analizeze o propoziție. Ș-o problemă de aritmetică . Patru ore, timp berechet, poate să tragă ș-un pui de somn, dacă se plictisește.
Incepe, cum invățase el , cândva, cu gramatica.

Iată vaca are coadă- analiză.
Iată= clar, subiect, e scris cu literă mare, e primul cuvânt..
vaca= atribut, mai mult ca sigur, așa se zice despre câte un un subiect feminin care impunge.
are= prepoziție/conjuncție, astea sunt cu legătura, din două una, că doar ține vaca de coadă.
coadă=predicat, la fix, se mișcă singură, acțiune, ce mai...

Dacă ia punctaj maxim aici, n-are sens să se mai obosească cu problema de matematică..

p.s. rezultatele se afișează peste trei zile.

luni, 19 iulie 2010

școala de vară

Cioc! Cioc!

La cei opt ani neîmpliniți, este foarte gravă.
Pe sub ochelarii înrămați în roz, ca să se asorteze cu tricoul prins pe umăr, în bretele, îmi trimite niște priviri rugătoare.
Știam de ce vine, doar mă anunțase la telefon. Din cauza omonimelor.
Deși vacanța mare nu este nici măcar la jumătate, ea are de lucru. În toamnă va fi în clasa a II-a.
Aș fi trecut instantaneu peste faptul că a trebuit s-o ajut să-și facă tema, dacă mi s-ar fi părut normal. Adică, dacă asta s-ar fi petrecut în timpul școlii. Și dacă nu m-ar fi șocat inaccesibilitatea cerințelor pentru un copil care, de o lună, a terminat clasa I.
De ceva timp, s-a difuzat prin școli, am văzut și pe la televizor, asta însemnând că și părinții au luat cunoștință, un decret al MEC, potrivit căruia nu se dau teme pentru vacanță. Sunt interzise, categoric!
Recunosc, am mai dat și eu, rareori, elevilor mei de gimnaziu, nu neapărat teme, ci de alcătuit fișe ale operelor indicate ca lectură obligatorie și suplimentară.
Ce am văzut astăzi la puiul acesta de om m-a revoltat. Un caiet la matematică și unul la Comunicare. Caiete, adică niște cărți, ale căror autoare sunt doamnele învățătoare.
Nu mă interesează cel de matematică, pentru că nu l-am văzut. Vorbesc despre cel de comunicare. Întâi că noțiunea de omonime n-ar fi trebuit adusă în discuție. Termenul se învață în clasa a V-a, prin noiembrie, după o recapitulare a tuturor cunoștințelor de vocabular acumulate în cei patru ani de școală.
Fetița care m-a vizitat”în interes de serviciu” și, probabil, sute de alți copii ca ea, care au învățătoare” de excepție”, la tema despre care vorbesc, aveau de scris propoziții cu următoarele omonime:
. bob-sămânță, plantă, sanie.
.broască-animal acvatic, plantă de ornament( nu știam că există),mecanism de închidere a ușii??
.car- insectă care trăiește în lemn( oare câți adulți știu asta?),vehicul tras de boi, constelație de șapte stele, a duce o greutate.
.corn-unul dintre cele două coarne la animale(??), produs alimentar, instrument de suflat, copac( este, de fapt, pom )
.coș- obiect împletit în care se cară ceva, horn, coș de baschet, cutie toracică.
. pui- pui de găină??), mlădiță, pernă mică, pui de mămăligă, pui de somn.
Lejer, așa-i? pentru două dintre cele șaptezeci de pagini, cât are copilul, de lucru, în vacanța mare.
De menționat că respectivul caiet este valabil în clasa a II-a .
Doamna, prevăzătoare, îl vrea rezolvat încă din vară.Nu vorbesc despre faptul că unele presupuse omonime sunt, de fapt, polisemantice, dar asta este altă problemă.
Uitasem- pe coperta acestui caiet stă scris că” lucrarea se adresează celor care vor să se exprime corect în scris și să contribuie la cultivarea limbii române, și este în conformitate cu programa școlară și cu DOOM/2005. Elevii sunt puși în situația de a analiza, de a motiva, de a preciza și de a aplica, în mod conștient fapte și probleme, în clasă, sub îndrumarea învățătorului, acasă, sub îndrumarea părinților , individual, în vacanță..
Non scholae, sed vitae discimus. ..

duminică, 18 iulie 2010

intre deja și incă

După zile și nopți amenințate de criză, strămutări și dezastre, in care mulți sunt implicați total, unii cu sufletul, alții dornici de audiență, ațipiserăm intr-o siestă pe apucate.
Povestea frumoasei adormite, nu pentru că o bucată de măr otrăvit i-ar fi oprit temporar vocea tulburătoare cu care au dăruit-o ursitoarele, s-a răspândit rapid, alungând somnolența.Emoții, dileme, vise, reverii, gânduri, speranțe, iubiri, tristeți, amănunte uitate au deschis ferestre zăvorâte.
S-a discutat atât de mult despre suflet.
In ziare, la radio, prin televiziuni, intre prieteni, rude, cunoscuți.
Eu am ascultat mai mult la radio.
Nu vibrăm pe aceeași lungime de undă, este și firesc, suntem diferiți. Sufletul se citește . Pe față, in atitudine, e prezența noastră vie, fără de care viața nu există.
Eram tentată să cred că lumea plânge in drama fetei cu părul de foc efemeritatea trecerii prin lume a omului, că sufletele se povestesc, fiecare, in felul său, dezvelindu-se puțin câte puțin, intr-o meditație profundă, sublimă.

Cinismul imi creează o mare tristețe.
Am ascultat o mare cântăreață, o artistă, cam de vârsta fetei dragi, invitată intr-o emisiune radiofonică , la o discuție despre povestea Mădălinei.
Doamna spune, intr-un moment al discuției- dacă i- aș fi știut problemele, i-aș fi spus..pauză semnificativă- că este o femeie frumoasă, foarte frumoasă. Moderatorul tace..doamna adaugă, după secunde bune..avea și talent.
Dintr-odată, ca și cum ar fi uitat pentru ce este invitată, trece la alt subiect, vorbește despre cât de frumoasă ii este familia- toți cântă, până și cățelul. Izbucnește in râs, se ineacă, râde.
Emisiunea se incheie in hohotele ei de artistă tragicomică.
In aceeași seară, un bărbat, din aceeași generație, cântăreț și compozitor, celibatar recunoscut, argumenta cât de gravă este criza postnatală a femeii, cât de periculos se poate prelungi.

Astăzi, din oră in oră, la radio s-a lansat invitația ca lumea să cumpere un anume ziar, insoțit de ultimul disc al Mădălinei.
Viața merge mai departe.
Omul este un suflet care a avut un accident„Henri Michaux.

joi, 15 iulie 2010

listă mereu incompletă

-De ce spun(em) adesea ce spun(em)?
-Ce caut(ăm) in celălalt?
-Ce și cât iți permite să fii tu ins(ă)(u)ți?
-De ce las(ăm) fereastra deschisă, chiar și când cerul anunță furtună?
-Cât dăruim? Cât primim?

miercuri, 14 iulie 2010

dintr-un timp , in altul..

Cu niște ani in urmă, un foarte bun prieten și coleg de cancelarie, proaspăt primit in Uniunea Artiștilor Plastici, s-a sinucis. Fără să lase cuiva o vorbă. Nici chiar fetiței lui.
In dimineața in care am aflat, mi-am amintit ultima discuție cu el..câteva ore bune. Imi povestea cât de fericit este, cum după o nereușită in dragoste si-a găsit femeia visurilor , cum se plimbă pe sub teii din parc și, ținându-se de mână, citesc Apollinaire. ..i se deslușea fericirea in ochi, pe frunte..era ceea ce putea lăsa să se vadă...aparența.
Dumnezeu ne-a dat viață s-o trăim, să ne bucurăm de ea!
A trăi este o voință, spune Arthur Schopenhauer.
Am incercat să ințeleg ceva din tulburătoarele schimbări ce s-ar produce in mintea și in sufletul unui om care ajunge la o atât de cutremurătoare decizie..am citit câteva cărți. Explicații sunt multe.
Am notat undeva ceva , care m-a uimit, cum să nu uimescă Cioran?!
”Când cazi sub vraja morții, totul se petrece ca și cum ai fi cunoscut-o intr-o existență anterioară, iar acum ai fi nerăbdător s-o regăsești cât mai curând..”
Să fi ajuns Mădălina, fata cu părul de foc, la asemenea adevăruri sufocante?


albastru, alb , roșu

culorile Frantei.

Să fi fost inceputul , in seara aceea de toamnă , când am citit dintr-o cărticică ingălbenită de vreme povestea micuței Cosette? Eram in clasa a III-a.
Peste câțiva ani, aveam să aflu, la ora de istorie de Jeanne-d’Arc .
Romane citite pe nerăsuflate-Dumas, Balzac, Hugo, Sthendhal, Flaubert..
Cat despre Jean Marais, Gerard Philipe , Alain Delon..cate nopti nedormite, cate lacrimi…
La scoală invățam despre Napoleon- il vedeam mai tare decât oricare erou de roman, mai cuceritor decât Alexandru cel Mare.
Cărți, filme, albume, istorie, muzică!
Așa a năvălit Franța in viața mea.
In clasa a X-a , intr-o oră de franceză, franțuzica, profesoara noastră suplă si fină, ne-a vorbit despre castelele de pe Loire. Și despre buchiniștii de pe malurile Senei.
Mi-am dorit atunci să văd Parisul.
Sa văd Franța!
Și am văzut-o! acum câțiva ani!
M-am și rătăcit. Nu mai conteaza. Mi-am găsit calea.
Am bătut cu piciorul, singură, speriată, din cand in cand, drumul pe care il știam de la lectia din liceu.
De la un bătrân buchinist , cu o simpatică barbuță roșcată, după o scurtă negociere, mi-am cumpărat Verlaine, ”Poemes Saturniens” . Nu m-a lăsat să-l fotografiez..
Franta?
Notre Dame, Louvre, Sainte Chapelle, Panthenonul, Les Grandes Eaux Musicales de Versailles, ce minunăție!
basilica Sacre– Coeur-regret că nu-i pot scrie corect numele- magazinele sclipitoare, muzica străzii, franțuzoaicele elegante, in pantofi fără toc, Sena verzuie, ducând vaporașele incoace și incolo, sfidătoarea Tour Eiffel, halele Parisului, atelierul lui Brancuși, Bastilia, Champs Elysees, Palatul Justitței, Montmartre- Monet, Renoir, Toulouse- Lautrec, Depardieu , Edith Piaf, Le Moulin Rouge, Gavroche, Le jardin des Tuileries, la place des Vosges, La marseillaise, Diane de Poitiers, Chenonceau, Blois, Amboise, Chamont, Chambord,Cheverny..

Si cerul.
Ca nicăieri altundeva.
Iubesc Franta!
Vara trecută, când nu mă mai așteptăm ,am văzut sudul ei insorit și lumea ruptă parcă din vise.
Aș vrea să revăd Parisul..cine știe?
Sirenă rea sau Inger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu- zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire,o! singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută si clipa nu prea grea?”

”Imn frumuseții", de Charles Baudelaire.

Am găsit si cateva proverbe franțuzești
„Cine trăieste fără a greși nu este atât de ințelept după cât crede”.
„ Nu trebuie sa inveți pisica să prindă șoareci”.
‚ Cine vede că arde casa vecinului trebuie sa aibă frică pentru a sa.”
‚ Punctualitatea este politețea regilor”.
„ Să nu meargă in pădure cine se teme de frunze”/.





marți, 13 iulie 2010

fără vorbe

Pentru că este marți, pentru că este 13, pentru că ..,pentru că.. ,renunț la cuvinte.
Doar muzică!
p.s. se poate dansa cu ochii inchiși.

luni, 12 iulie 2010

dura lex?

Se zice că legea este ca o poartă.
Asta inseamnă că intre ea ea și animale - nu chiar toate- ar fi o legătură: leii sar pe deasupra , cățeii scormonesc și se strecoară pe dedesubt, in timp ce vițeii și unchii lor mai mari, boii, nu cei din fabula lui Alexandrescu, boii obișnuiți cu jugul, așteaptă mult și bine să se deschidă poarta.
Aud că intr-un sector al capitalei, mulți cetățeni au, pe lângă și chiar in casă, fel de fel de animale: vaci, cai, găini, porci, cocoși, rațe. Câini și pisici , nu prea, că le-au trimis pe stradă, la plimbare.
Ar fi apărut o lege care le interzice respectivilor proprietari să le mai țină. Din mai multe motive- de sănătate, de etică, de estetică, de secol XXI, etc. Deschid o paranteză- suntem țara cu cei mai mulți proprietari, nu știu de unde și până unde s-a ajuns la concluzia asta, dar așa se zice, am inchis și paranteza.
Bun! Unde-i lege, nu-i tocmeală, parcă așa se spune..
Românul este inventiv, dacă nu s-a născut așa, invață imediat, ideea contează.
Il invață tot legea , cum să incalce legea. Cum stă treaba? Medicul veterinar, in baza legii, trăiască legea! ii dă stăpânului animalului, după ce acesta plătește o taxă, un certificat, potrivit căruia- vaca, boul, măgarul, calul, gâsca și berbecul devin animale de companie.
Foarte frumos! Suntem niște oameni comunicativi, avem nevoie de companie, așa-i? Cum să nu fie porcul o companie potrivită? Sau vaca? Nu mai vorbesc de măgar..
După ce s-a făcut și trebușoara asta, omul are acte in regulă.
Și viața este mai frumoasă.
Pentru că, recente studii de specialitate spun că posesorii animalelor de companie sunt mai puțin stresați, trăiesc mai mult decât alții, sunt mai tandri, mai relaxați.
Și dacă lor le este bine, cum ne-ar putea fi nouă, celorlalți?
Tot bine, desigur!

duminică, 11 iulie 2010

mereu incertitudini

Cerul s-a trezit cu noaptea-n cap, in zvon grăbit de guguștiuci.
Zâmbet vag, sub vălătuci de nori, in snopi subțiri de raze blânde.
La fereastră, câțiva porumbei așteaptă cuminți grăunțele promise.
Liniște.. cu somn de melci in iarbă crudă.

Atâta verde!
Răcoare și lumină, ieri și mâine, știut și neaflat, duioșie in degete lungi de frunze răsfirate in forme ghicite. Gând și fior, poteci in hățișuri, valuri de șoapte, departe, atât de aproape.
Mai tandru cuvântul?
Mai profundă simțirea?


FLOARE ALBASTRĂ,
de Mihai Eminescu

” Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

In zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare ,
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
In prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povești
Si minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de maă iubești.

Si de-a soarelui căldură
Voi fi rosie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie ,
S-apoi cine treaba are?

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de dupa gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi ești drag?

Inc-o gură si dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!”

................................................

p.s.am rătăcit ultima strofă..

vineri, 9 iulie 2010

despre cum suntem,

se povestesc atâtea.
Românul s-a născut poet, românul este credincios, scoate apă chiar din piatră seacă, este ospitalier, viteaz, bun ca pâinea caldă. Atât de multe lucruri bune se spun, că te intrebi cum se intâmplă că ne merge din ce in ce mai rău.
In drumurile mele, am tras cu ochiul și pe la alții, la alte nații vreau să zic. Mai ales, in mijloacele de transport. M-a surprins să văd că, in metrou, toți englezii- nu știu câți erau get- beget englezi, poate că erau doar străini, Londra fiind orașul cel mai cosmopolit din câte se știu, cum spuneam- aproape toți citesc. Unii cu căștile pe urechi, cum s-ar zice , fac două treburi in același timp. La orice pas auzi sorry, thank you., fiecare ține ușa celuilalt, dacă ceri o informație ,ți se dă cu zâmbetul pe față.
Francezii mi s-au părut aroganți, dar foarte preocupați, fiecare cu ale lui. Italienii, extrem de gălăgioși, spaniolii- nu știu câți erau de-ai noștri, aduși de vremuri- ne seamănă la sprinteneală: chelnerii adaugă repede- repede un zero la total, uită să dea restul, iți scutură fața de masă instantaneu in poală. Grecii sunt atât ospitalieri și guralivi,iți oferă bomboane colorate, că și dacă nu ai bani suficienți, nu reziști să nu treci pragul tavernei.
Pe la noi, călătoresc cu trenul, nu neapărat pentru că mă omor după acest mijloc de transport, dar asta e. Se numește ” săgeata albastră”.
Sună bine, dar nu este ea chiar săgeată. Intre cele două clase, diferența este doar de culoare. Biletul nu este ieftin, confort, de, ce să zic, n-ar prea fi ,locul destinat bagajelor, sărăcuț, prea strâmt spațiul intre rânduri.
Așa se face că , dacă nu ai căști, cum poartă tinerii, auzi, fără să vrei, tot ce discută vecinii, le vezi reacțiile, revolta, tristețile..
Ea și el, asistenți medicali, la un spital dintr-un oraș, deloc de neluat in seamă, comentează ultima intâmplare de la locul lor de muncă.
Directorul administrativ- un tânăr capabil, studii superiore, cinstit, corect, familist, doi copii- cu aprobarea directoarei medicale, instalează, in camera de gardă, o altă cameră- de luat vederi.
Asta se intamplă, in timp ce managerul instituției iși petrecea concediul de o lună pe Coasta de Azur.
Din perspectiva respectivei doamne ,intoarsă, proaspăt bronzată, o cameră de luat vederi , postată intr-un asemenea loc, este ceva catastrofal.
De ce? Cum de ce?
Pentru că, bolnavii, veniți când le convine lor să se imbolnăvească, nu mai pot sta cu mecanicul, portarul, instalatorul , obligați să se ocupe de ei, până dimineața, când se trezește medicul de gardă. Ea, camera, nu știe când să inchidă ochii.
Camera de luat vederi este inutilă. A fost infășurată bine cu leucoplast, până a orbit.
Și mai inutil este cel care a dispus instalarea ei. I s-a cotrobăit in cartea de muncă, si, cum era și firesc, i s-a descoperit o bubă netratată- depășise cu câteva zile data la care ii expirase concursul, ocupat fiind să tot dea declarații..
Ca să se lecuiască, i s-a aplicat tratamentul cel mai la indemână.
Rezultatul?
Incă un șomer.
A fi inventiv costă.

joi, 8 iulie 2010

in orice călătorie cu trenul ,

mai mică sau mai mare, iau cu mine o carte.
Prefer proza scurtă .De data asta, am ales secolul XIX, proză feminină..
Am subliniat, și pentru că mi-a plăcut, și pentru că vreau să țin minte.

Auzim mai multe decât putem vedea și simțim mai mult decât putem auzi”.
”Vizibilitatea nu este totdeauna bună, binele nu este totdeauna vizibil.”
”Exista o demnitate a țăranilor, ca și a regilor- demnitatea care vine din absența oricărui efort, din lipsa oricărei prefăcătorii.”
”Increderea este un lucru minunat. Dar, in același timp este una dintre cele mai delicate insușiri, ce necesită o atenție specială..”
”Florile aparțin tărâmului basmului, florile și păsările , și fluturii sunt tot ceea ce a păstrat lumea din epoca ei de aur- singurele lucruri perfect frumoase de pe pământ, vesele, inocente, pe jumătate divine..”

marți, 6 iulie 2010

mărgele colorate

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.
Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, pană-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană,  pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită . Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos , cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc ]n lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .

luni, 5 iulie 2010

o fi de bine,

o fi de rău?

Se zice că fericirea nu este atât o stare de spirit, cât o alegere...și că examenul cel mai greu din viața ar fi cel pe care, incă , nu l-ai dat.



duminică, 4 iulie 2010

America !America!

Ai aripi sau ai maini. Niciodata ambele.

Este prea multa durere la noi, atat de multa, ca astazi, multi isi indreapta, ca odinioara bunicii, gandul catre pamantul fagaduintei.


Cuvantul America l-am auzit pentru prima oara de la bunicul. Astepta mereu sa vina americanii.
Mai apoi, in magazine, a aparut o panza alb- incert, din care se faceau cearsafuri . Se numea america. N-am aflat niciodata de ce.

N-am fost in America. Nici nu cred ca m-am gandit vreodata.
O stiu de la orele de geografie si de istorie. Din carti . Si din filme.
Am citit proza americana de-a lungul anilor, de la Mark Twain si Jack London, la Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Henry James.
Mai putina poezie. Tocmai l-am descoperit pe Len Roberts.
Despre cum vad romanii pamantul fagaduintei, am aflat de la Romulus Rusan America ogarului cenusiu.
Si de la Octavian Paler Aventuri solitare.

Daca nu sunt in stare sa spun „ce este Europa”, cum sa cred ca as putea intzelege America? N-as vrea, totusi , sa incep cu asta..Am invatat , sper, sa ma feresc si de cei care se prapadesc dupa tot ce este american si de cei care reprosheaza Americii ca e” prea moderna”…..Incerc sa-mi explic de unde vine sentimentul de disconfort pe care mi-l da un asemenea megalopolis( Los Angeles). Am ramas , oare, sufleteste un rural?Nu cred. Sau, oricum, nu intr-o forma care sa ma faca sa am nostalgii samanatoriste…Ma voi duce sa fac o baie. Nu am in fiecare zi sansa de a ma simti in pielea unui milionar care se poate inviora inainte de micul dejun, intr-o piscina cu apa albastra, ca in filme. Nu pot sa ratez o astfel de ocazie cu care la Bucuresti nu am cum sa ma intalnesc”.

„New Yorkul nu inseamna America se zice. Li se intampla multor americani sa fie indispusi de Babelul new-yorkez. Dar New Yorkul este vitrina Americii. Statuia Libertatii se profileaza pe zgarie-norii din New York. Si e ceva hiperreal, excesiv, care ma intimideaza aici, ma provoaca, ma impinge sa exersez, sa privesc , din aceasta pivnita , New Yorkul ca pe un oras in continua fierbere, incapabil sa se relaxeze, grosolan si obscen, unde, cu excepzia eroilor si a sfintilor, e loc pentru oricine”.

Maestrul isi incheie aventura dedicata parinților lui care n-au vazut niciodata marea si au cunoscut doar aventura sacrificiului, cu o dorinta-as dori ca America sa ramana in America, iar Europa sa ramana”lumea veche”, subliniind ca americanii isi traiesc viata pur si simplu, astfel ca ei sunt” macar din acest punct de vedere, mai intelepti decat noi.

Am cautat proverbe americane.
Si am gasit cateva -
” Nu suntem ceea ce vrem sa fim ; nu suntem ceea ce vom fi , ci suntem ceea ce am fost”,
„ Barbatul vaneaza femeia pana cand ea il prinde”.
Inchei cu spusele unui european
Americanii si americanele . Ei se instaleaza in jurul unei mese; ele in jurul alteia- dar pentru a vorbi despre acelasi lucru: despre bani. Ei, despre banii pe care ii castiga , si cat, si cum; ele despre cei pe care ii cheltuiesc; si cat, si cum”-G. Cesbron.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Omul este suma

actiunilor sale, a ceea ce a facut, a ceea ce poate face. Nimic altceva.
Mahathma Gandhi.

Am calculator nou. Laptop . Doar al meu.
Celalalt era din bucati.Mausul implinise in iarna 14 ani, un picut tocit, altfel, adolescent. Amintire din primul calculator al fiului meu, de pe cand era elev la Colegiul Bratianu, mate-info. Ca sa nu uit iarna aceea grea, cand fiul meu si cu mine ne-am dus la Bucuresti, , desi ningea cum nu se mai intamplase de multi ani.Tot inotand prin troiene, am reusit sa prindem trenul catre casa, bucurosi ca el are, in sfarsit, calculator . Pentru ca-i era absolut necesar.
Au trecut anii, el a plecat, nu doar din oras, nu doar din tara.
Am invatat, nu chiar usor, nici prea repede, dar cu mare curiozitate, sa folosesc calculatorul. Sa pot comunica mai usor cu copiii. Intr-o vreme chiar si cu nepotelul mai mare.
Apoi mi-am facut blog. Tot schiopatand.
Astazi as fi vrut sa scriu ceva vesel.
Nu prea gasesc motive.
M-a intristat, parca mai tare decat necazul abatut asupra Moldovei, specatacolul grotesc- asa l-am simtit- al altor moldoveni, care se indopau cu mici si bere, gasind si cuvinte de duh, ca raspuns la intrebarea- dumneavoastra petreceti, in timp ce , nu departe de aici, sute de oameni dorm pe pamantul ud, avand, drept acoperis, cerul spintecat de ploi?
O femeie, cu fusta inflorata, rosie in obraz, spunea, intre doua inghitituri, ca asa e viata- unul naste, altul moare.
Cruda filozofie

M-a intristat de dimineata si vanzatoarea de la paine. A fost primul contact cu noile preturi. Mai degraba cu schimbarea atitudinii. Nu avea paine ambalata. Luati, doamna, este cea mai ieftina..
Vanzatoarea nu mai poarta manusi, la ce bun, suntem toti o apa s-un pamant, mai conteaza ca pune aceleasi degete pe banii trecuti prin mii de buzunare si apoi pe paine? Conteaza ca painea este pe jumatate din cat ar trebui sa fie?
In asemenea momente , nu pot sa nu ma gandesc , din nou, spre supararea unora, la vorbele mereu adevaratului Octavian Paler. Nu le repet.
Este vorba tot despre mici si bere.
Si despre GOLGOTA.

vineri, 2 iulie 2010

fara catalog

Necazurile dau navala din toate partile, viata, insa, isi are cursul ei.
Este vremea bacalaureatului, primul mare examen din viata oricui.
Multi absolventi de liceu sunt bine pregatiti, pentru ei , bacul nu este o problema, nici admiterea la facultate nu-i sperie. Poate doar ce se intampla dupa aceea.
Unii vor fi aplicat pentru a pleca altundeva. Au motive serioase.
Altii- multi, putini, cine mai stie-sunt cetatenii de maine. Vor cladi viitorul . Deocamdata stiu sa foloseasca ,pe timp nelimitat, computerul. Comunica rapid. Nu fata in fata. Pe forum.
-maa.. nu stiu cum de nu va-ti asteptat la basm,eu stiam ca da harap-alb de la inceputul anului//
-Ducetiva ua cu usorul vostru daca esti de ala cu ochelari si stai numai in casa sa faci opere cum sa nu fie usor
- la mine nu a luat nimeni bani nu nea lasat sa copiem si nam facut nimic nici unu//
- eu nu am 5 pagini scrise la romana in cls a XII-a si nu am deschis o carte sa vad ce e pe acolo…si tot am facut ceva
- am si eu o intrebare din cauza emotiilor la partea a-III-a am scris in loc de harap-alb am scris praslea cel voinic si merele de aur cu tot despre basm si pe urma am realizat ca am gresit imi puncteaza ceva pe ce am scris sau nu mi se i-a in considerare ?
Aveti raspunsuri pentru emotiv?

De prin lucrarile lor, la vremea cand treceau pe la scoala.
-
Scoala Ardeleana nu a avut propriu-zis sediu, din lipsa de fonduri austro-ungare
.
- voinicul tinea calul de mana ca sa fie pregatit cand vin zmeii.
-primul animal inrudit cu vaca a fost boul.
-Ion creanga s-a nascut intre anii 1887 si 1889.
-punctul este o linie redusa la minim.
- musca cand zboara se aude cand merge.
-toate rascoalele au cerut pamant pentru ca era tinut sub talpa de boieri.
- Principele Arhimede a plecat la gaz.//

Stefan cel Mare si Vrâncioaia
Este vorba despre o femeie vadana care avea sapte feciori si atunci când torcea pe prispa s-a oprit un calaret si a spus eu sunt Stefan turci neau învins. Si noi iam învins pe turci fiindca peunul la omorât cu sabia adica la taiat la gât si atunci Stefan cel Mare sa dus cu calul la el si-a spus ia uite cum îi curge sânge si au venit ceililanti colegi de-ai lui si-a zis si ei ia uite cum îi curge sânge.
Atunci Stefan cel Mare a plecat si calul era plin numai de spuma si sa întors la castel si Stefan era ranit la mâna calare pe cal si Stefan a ciocanit în poarta si a spus eu sunt Mama dami drumul sa intru finca sunt ranit la mâna.
Dar daschideti poarta nu vezi ca turci ne conjor bine am sat dau drumu ce binimi pare finca si calul îngheata de frig si pâna la urma ia dat drumu.//
Spre deosebire de tragedie, într-o comedie deznodãmântul se terminã de obicei vesel//
Viitor de aur tara noastra are.. .

joi, 1 iulie 2010

gandeste pozitiv!

Suna bine si frumos legenda pasarii Phoenix, care , cand simte ca viata i se sfarseste, isi face cuib dintr-un amestec doar de ea stiut, ii da foc si arde odata cu el. Renaste din propria-i cenusa..fiecare pasare noua o ingroapa pe cea din a carei cenusa s-a ridicat. Tot legenda spune ca ar fi o asemanare intre pasarea aceasta – lebada, vazuta din fata, unicorn, privita din spate, cu spinare de broasca testoasa- si Closca noastra cu puii de aur..legende!
Mi-a venit in minte simbolul pasarii nemuririi, privind la ce se intampla in jurul nostru, transpus in cuvinte scrise, citite:
ziarul Gandul- Viiturile au luat 0,6% din PIB;
Evenimentul zilei-Guvernul a decis: 60000 de bugetari vor fi concediati;
Romania libera-59000 de bugetari vor fi dati afara;
Gandul- Avertizarea Cod galben de ploi, pentru Moldova si nordul Dobrogei, prelungita pana vineri dimineata;
Financiar- special, Economistii: din cauza ploilor, economia va intra si mai mult la apa.;
Romania libera- 49 de elevi eliminati de la bac pentru tentative de frauda;
-marirea TVA creste blocajul financiar;
Financiar-Un consilier judetean din Covasna s-a declarat somer in timp ce inca lucra la primarie;
Evenimentul zilei-Impozitul pe cladiri, majorat cu pana 300%;
-Medicii emigreaza, profesorii dau meditatii… ;
-Supermaketurile au majorat preturile, dar nu au pus noile etichete;
Daca lectura articolelelor de ziar m-a speriat, m-am refugiat in paginile revistelor pentru femei, asa ca, iata:
Femeia: Cea mai veche metoda pentru inlaturarea parului nedorit( regret ca nu apare caciulita lui’a’) este epilarea cu zahar topit. Nu va speriati, doamnelor, in Egiptul Antic, suratele noastre isi frecau pielea , ca sa scape de par , cu piatra ponce sau cu orice alte materiale abrazive, o fi legenda, nu stiu, dar stiti cum e, obrazul subtire, cu multa suferinta se tine.
Tango- Aurora Liiceanu” Nunta, prin care se legitimeaza o unuiune, este cea care aducea adapost pentru femeie si cusca pentru barbat"…’ pentru femeile care se descurca, pentru cele care au cariera si bani, nunta este doar spectacol. Este dorinta de a fi balerina-stea’.
Si uite asa, ma intorc la Octavian Paler-
Cred ca Romania este o tara de misogini. Si daca ma veti contrazice, va voi ruga sa-mi dati un exemplu, macar unul de mare poveste de dragoste la romani”.
Sa nu va suparati, dar cred ca trebuie sa luam aminte si la urmatoarea zicere, chiar daca o sa fiu certata ca astazi sunt sceptica” Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgota” , tot Octavian Paler.//
p.s. pisica locuieste in Calimanesti, la strada, casa mare, curte, gradina cu flori, bancuta la poarta!