duminică, 31 octombrie 2010

gaudeamus igitur

/iuvenes dum sumus.
Bucurie mare la admitere, printre primii! Informatică!
 Emoții mari ,după.
 Cazarea.
 Repetabile drumuri la București, de la secretariat, la cămin, înapoi,  audiențe la   administrație, ligă, decanat, adeverințe, cunoștințe. Zi de zi, două săptămâni.
  Nicio șansă. Prea puține locuri.  Prea mare concurența. Nu la note.
Asta e, ca peste tot, intră cine învață, rămâne  cine poate.
Nu renunță. Trebuie să găsească o soluție .
 Naveta,  o sută   de kilometri, zilnic , un ceas dus , unul întors. Singura șansă deocamdată. Până după sesiune.

Citește un articol dintr-o revistă britanică. Despre studenți și viața  în metropola  cea mai dorită  de  tineri .
Dacă până mai ieri,  părinții studenților londonezi  erau interesați  să cumpere o locuință cât  să corespundă strictului necesar pentru copiii lor, astăzi  lucrurile s-au schimbat.
Contează  dimensiunea profitabilă, economică  a problemei.
Din mai multe motive. Se cumpără locuințe cu patru-cinci dormitoare. Întâi , din motive  familiale,  părinții, veniți în vizită la copiii lor, trebuie să aibă  camera asigurată.. Dacă acesta este motivul sentimental,  mult mai importante sunt cele economice.
Camerele disponibile pot fi închiriate altor colegi, care nu au locuință, ceea ce înseamnă  un venit sigur pentru  studentul proprietar, dar și un început de bisnis. Studentul proprietar  învață  din timp cum să-și administreze finanțele.
Nici la ei, facultățile nu pot  asigura locuri pentru toși studenții, mai ales că  numărul lor este în creștere.
 Părinții cu bani cumpără proiecte  complete de locuințe studențești, pe care le construiesc  cât mai aproape de campusurile studențești, de restaurate și locuri de distracții .Solicitări sunt din partea fiilor  bogătașilor  ruși,  chinezi, români.  .

Închide revista. Se scuză.Va trage un pui de somn. Nu prea a dormit noaptea trecută, a fost  petrecere mare  la o colegă de grupă.
Mâine trebuie să prindă săgeata de opt și un sfert.

p.s. Mai țineți minte cum era  pe vremea voastră?

vineri, 29 octombrie 2010

la plural

Orice lucru se poate transforma în opusul său.  Octavian Paler
Aparent, avem multe în comun. În realitate, suntem unici.
Mă regăsesc, cu toată ființa,  în combinări , mereu proaspete noi, copiii,/ noi, liceenii/ , noi, studenții.
Într-o iubire care se reinventează.  Cred în ele, în reprezentările din spatele cuvintelor.
Pentru că  în vremea acelei vârste eram egali.
Aveam vise, idealuri, speranțe. Credeam în ele. În frumusețea lor. Fără invidie.

Nu cred,  am mai spus-o, în sintagme ca noi, profesorii..De ce? Simplu-fiecare este un anumit profesor, nu  se identifică, nicidecum, cu altul. Oricât de bine ar mima.
Și mai greu îmi vine să cred în  sintagmă, proverbială, de ceva timp, noi, pensionarii.
Sub umbra/umbrela acestei formulări, se bulucesc nenumărate și diverse  determinări, stări, expertize, situații, cauze, scopuri ( unii  chiar le confundă , la cauze și scopuri mă refer) .
Și dacă nu accept pluralul  noi, pensionarii, mult mai greu îmi este să accept cuvântul pensie și situația  socială pe care o reprezintă.
Nu din orgoliul de a ocoli o realitate, ci  din cauza percepției pe care  mulți o au ,  neînțelegând cum este să ajungi ca, în loc să fii retribuit să ți se dea
Bine ar fi , dacă  biologic și spiritual,  toți  ar prinde  șansa.
Că este o vorbă- ce sunteți voi eu am fost!   nu  este valabilă, obligatoriu,  și reciproca.

 Două domnișoare din spațiul acesta  în care ne intersectăm- cu una dintre ele chiar fac schimb de opinii-detestă  pensionarii.  Le-au declarat război.
Cred  că revolta fetelor are legătură cu jalea  instalată , de o bună bucată de vreme, pe  figurile lucrătorilor din   presă, televiziuni, politică, care nu se mai opresc , plângându-i pe  bieții pensionari .
Să fim serioși!
Nu sunt toți bieți, nici nu cred că persoanele  care scriu/vorbesc/deplâng sau își șterg lacrimi imaginare din colțul ochiului, când vorbesc  așa, chiar speră să fie crezute.
Domnișoarele  îi urăsc pe  medicii, profesorii, funcționarii ajunși la vârsta  când primesc bani, fără să mai muncească, din motive diferite.
Prima, pentru că  zilnic se împiedică de bătrâni, la tot pasul :în autobuz, pe stradă, în parc, în trenuri, pe trotuar, pe trecerea de pietoni.
 Mă întreb cum ar fi  dacă i-ar întâlni în  vreo discotecă..
Cealaltă domnișoară-   are vreo 24/25 de ani- (re)trăiește niște frustrări din liceu.
Chiar o înțeleg.
În fața copiilor, esențial   nu  este  să demonstrezi că  tu , profesorul, ești tobă de carte,  nici că poți să tai și să spânzuri, pentru că ai catalogul și stiloul sau  că, în orice clipă, poți  să-l faci praf  pe el, elevul.
Este mult mai complicat- trebuie să placi, să atragi, să știi carte, dar să te faci înțeles, să -i stimulezi atenția, gândirea, creativitatea.
Nu râsul. Nici plânsul.
De aceea, nu sunt de acord cu persoanele care, odată ajunse la vârsta cu pricina, insistă să rămână la catedră, în sala de operații,  pe scenă, chiar dacă mâna tremură, picioarele o iau anapoda, kilogramele apasă necruțător, vorbele șuieră. 
Sigur, totdeauna,  există excepții, mai ales , în lumea  artistică.
Ce nu accept ,însă, în atitudinea acestor  domnișoare bosumflate și a multor alți tineri, este atitudinea. 
Nu au dreptul să vorbească urât despre o categorie socială, despre o etapă a vieții , căreia  nu-i cunosc complexitatea, pentru că nu au cum. N-au trăit-o.
Le doresc  să  atingă frumusețea și  înțelepciunea  acestei vârste și,  aici  sau altundeva, să poată   vorbi cândva sine ira et studio.
p.s din muzica anilor, când noi, tinerii  de atunci, atingeam speranțele cu fruntea.



Nu știam că muzica , pentru mine, se va numi Andre Rieu.





joi, 28 octombrie 2010

nu doar retoric

Sufletul ajută trupul și uneori îl ridică de la pământ. E singura pasăre care-și poartă colivia”.Victor Hugo

Auzeam deunăzi pe cineva deplângând o rudă  i-a fost trup și suflet..
și ce-a câștigat?
i-a  întors spatele, și dus a fost…//
Câți dintre noi reflectăm , cu adevărat, la acea taină care ne ține  în viață, la timpul prezent? de viitor nu discut, suntem prea grăbiți.
În credința noastră, trupul omului este luat din pământ, iar sufletul ni l-a dat Creatorul .
Trupul se vede.
Sufletul e în noi.
În goana noastră nebună către cine –mai-știe-ce, ne gândim, deopotrivă, la trup și la suflet?
Atâtea rețete pentru trup- de dulce/de post/potrivite anotimpurilor/vârstei/greutății/ momentului!
Atâtea haine/culori/stiluri!
Atâtea creme/parfumuri/atingeri!

Dar sufletul?

ascultă clopoțelul din suflet!

Toamna este din ce în ce mai năbădăioasă! S-a înfuriat !
Nici chiar iubitorii de culoare nu se mai pot plimba în voie..
Și dacă unii se pot apăra , pentru că au în dulapuri multe haine călduroase, undeva într-un sătuc,  din MOLDOVA- leagănul culturii și al spiritualității  noastre, cu care am luminat frunțile lumii ,lăudându-ne cu  faptele strămoșilor, cu poezia lui Eminescu și cu magia lui Enescu  , astăzi, în secolul  XXI, niște copii tremură.
 De frig și de sărăcie.


O învățătoare  cu suflet de mamă sună din clopoțel
Pentru trezirea celor care pot renunța la plusul lor de confort, ajutându-i pe micuți să simtă că nu sunt singuri, că în România , încă, se  poate împărți puținul cu cel care nu are nimic  


Avem nevoie de ajutor! Sunt învățătoare la  Școala cu clasele I-VIII, Izvoare, comuna . Bahna, jud. Neamț.
 Avem un număr mare de elevi in școala, dar cei mai mulți dintre ei au mare nevoie de hăinuțe, ca să poată veni la școală în sezonul rece.
Noi, cadrele didactice, am adus de acasă, de la copiii noștri, hăinuțe și papuci care nu le mai veneau, dar care erau de strictă necesitate pentru acești elevi.
Va rugam, ajutați-ne, dacă puteți cu hăinuțe si papucei, pentru niște copii inimoși care vor sa învețe! TEL. 0764888975, Inv. CARAIMAN IONELA-LAURA
Copiii vă vor fi recunoscători!

miercuri, 27 octombrie 2010

afaceri de familie



Mustață îngrijită, obraz proaspăt ras, pantofi lustruiți. Înalt, suplu, nici țăran, nici orășean.
A venit  într-o pauză, cu două carnete de note- unuia dintre nepoți îi eram dirigintă, celuilalt profesoară. Am schimbat câteva fraze.
 Îl trimisese fiica lui, fostă învățătoare, măritată cu un prosper om de afaceri- casă mare, mulți angajați, deplasări  pe-afară..Ea  ține cheltuielile, protocolul, prospectează piața, alege clienții.
  Mândru tare de norocul fiicei lui!
Nepoții, de, ca băieții, prea au de toate.  Mai greu cu cartea.  Și cu manierele..

 Două zile mai târziu, într-o dimineață cețoasă, l-am zărit  în piață.
Peste hainele modeste, un halat verde.
 Pe o foaie de ziar, așternută pe masa de piatră,  își rânduia atent marfa- trei bidoane de lapte, niște ouă,  câteva borcănele cu  miere , murături de toamnă..tot comerț se cheamă..

marți, 26 octombrie 2010

quo vadis?

Multe, prea multe întrebări, atât de multe, că le poți pierde șirul. Și rostul.
Puține răspunsuri, prea puține, atât de puține, că nasc alte întrebări.
Lucrurile curg.
Și timpul aleargă.
și eu,
și tu,
și noi..
pe drum bătătorit.

Sau pe scurtătură.
p.s. știe careva ținta?

luni, 25 octombrie 2010

ce ar fi

lumea fără ele?
Neștiutoare, fragile, umbreluțe de petale, arome și scântei, metafore încropite în mii de nuanțe, tăcute, în limbajul lor fără grai,  florile  ne deschid sufletele.
Dacă  am putea vedea în mod clar miracolul unei flori , întreaga noastră viață s-ar schimba din temelii.”
Buddha



duminică, 24 octombrie 2010

7,17

Trezită cu noaptea-n cap, dimineața își scoate, leneș, unul câte unul, degetele lungi de sub pătura de frunze. Cochetă, își clătește obrazul în stropi reci de brumă, adunați în căușul verde al palmei.
Trage cu ochiul în dreapta și în stânga.
Dincolo de cea mai înaltă fereastră, bradul privește semeț, printre țepii lui deși.Mesteacănul își freamătă bănuții. În mișcări ușor unduite.
La doi pași, un frasin se tânguie rușinat. O coțofană i-a agățat între ramuri un cuib, apoi a fugit, lăsându-l să-și trăiască solitar goliciunea.
Peste drum, în pâlcuri galben-arămii, se arată, cuminte, pădurea. În rotunzimi de bolți foșnitoare.
Câteva păsări- străjeri neobosiți- își caută rost.
Un vânt ușor , în ascuțiș de săbii nevăzute, trece peste creștetele bucălatelor crizanteme, smulgând hoțește fire lungi din fustițele lor colorate.
Un câine pribeag își face drum printre blocuri.

Sprijinită într-un cot, strălucitoare în răceala ei de regină, luna veghează deasupra tuturor, stăpână peste albastrul nemărginit.
p.s . Premiul este din partea doamnei Adele!

Premiu de la Adele!

sâmbătă, 23 octombrie 2010

zig-zag

În risipă de umbre sub  pași rătăciți, stropiți cu ploi , când cuminți ,în adieri de galben  , când zvăpăiate , în răbufniri de crengi frânguite, octombrie , tandru ca un logodnic , pune peste ia toamnei , abia scoasă din lada de zestre a timpului mereu răbdător,  fular pufos de frunze veștede.



vineri, 22 octombrie 2010

de dor

      Nu am cum să-i cer permisiunea de a scrie despre ea.
O fac, pentru că este o tipă extraordinară!
știu  de vreun an. Chiar ne-am fi putut întâlni , prin martie, dacă îmi aduc bine aminte.  N-a fost să fie..
Femeia asta  are un  suflet cât carul . Nu trebuie să spun prea multe. Intrați pe blogul ei și veți afla!  http://liarebelyell.blogspot.com/

A hotărât să plece!
Și a plecat! Când am aflat, întâi am lăcrimat.
În vară , o altă  bună prietenă  și soțul ei au ales să plece.//
    Am plâns zile și nopți în șir,   când unul dintre  băieții mei , student pe atunci în anul III, a făcut același lucru.
Și după ce am simțit că altă cale nu există, mi-am zis că dacă lui îi  este bine, trebuie să-mi fie și mie. 
   Am închis lacrimile într-un locșor , l- am zăvorât bine, am ascuns cheia și deschid  lacătul doar  când nu mai pot..
De dor!//
       LiaLia  a primit multe, multe  vorbe de încurajare, îi sunt aproape toți cei care, ca mine, o știu de aici, din pătrățica asta în care ne adunăm, vorbim, plănuim, râdem, plângem, mai cădem, ne ridicăm.
       De ce am scris despre LiaLia?
 Pentru că  nu credeam că atâția oameni pot fi fericiți  când cineva drag pleacă..este paradoxal, nu?
Te bucuri , când ți se întoarce ființa iubită..

       Unde am ajuns?

p.s. Așa  se vor fi creat doinele?

Frunzuliță de doi spini
Frunzuliță de doi spini,
Auzit-am prin bătrâni
Că e rea pâinea-n străini
Auzit-am, n-am crezut
M-am dus singur și-am văzut,
Am trecut în ceea parte
În neagra străinătate.
N-am ce zice. Pâinea-i bună
Dar e în țară străină.
Pâinea-i bună și miezoasă
Și la mijloc veninoasă.
Mănânci pâine și bei vin
La inimă pui venin.//

joi, 21 octombrie 2010

o lume într-un gând

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi  cu pleoape obosite.
Fire subțiri de lumină  se strecoară pieziș printre grinzi.
Liniștea își toarce somnul.//
 Zvâcniri  iuți, tot mai iuți...tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..
Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr  înalt  scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat. Se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.
Un pas  mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,vase smălțuite  de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil,gândul îmi fuge la mâna tandră  a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care  mă privește figura țepoasă a unui bărbat, colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici negru și alb,o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.
Vremea le-a acoperit  în uitare.

Nu știu  de ce, cum, cine  mi-a trimis gândurile acolo.
În podul casei părintești.
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat  să tragă ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că  nu am voie. Dar nici nu mă chema, de câte ori urca cineva, cu vreo treabă.
Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte  și înapoi, înainte  și înapoi.
M-am întâlnit cu gândurile mele.
Suntem ceea ce gândim?
















miercuri, 20 octombrie 2010

pe nevăzute

        sau de-a baba oarba

Ce spunea profesorul nu se comenta.Ce făcea era foarte bine.
Rar,  se întâmpla  să povestească acasă  cineva  o nedreptate. Pentru că toate erau drepte. Sau așa ar fi trebuit să fie.
Doamna profesoară era sobră, elegantă, mereu proaspăt coafată.
Noi, toți elevii din liceu, îi știam meteahna.  Ne  străduiam  ca prima notă la obiectul dumneaei  să fie cât mai bună. Exclus  10.
Nu controla nicio lucrare.
În colțul din stânga,  apărea  aceeași notă din catalog. Fără excepții. An de an.
În ultimul trimestru de școală, C.C., după câteva fraze despre subiectul dat, a comentat un meci de fotbal. Nota a fost 8.
Am revăzut-o, în urmă cu doi ani. Este neschimbată, doar că, fiind de peste două decenii pensionară,  nu mai pune note pe colțul din stânga  al lucrărilor.//

”Parlamentarii PSD+PC şi PNL au înaintat o propunere legislativă care stipula aplicarea unei Taxe pe Valoarea Adăugată de 5% la alimentele de bază, iar plenul Camerei Deputaţilor, ca for decizional, a votat, marţi, în favoarea iniţiativei Opoziţiei. De altfel, deputaţii au votat, în unanimitate, respectiv 290 de voturi, "pentru" adoptarea iniţiativei PSD+PC şi PNL, deşi propunerea de lege a fost respinsă de Senat în luna mai, informează Mediafax.
"A fost o eroare de tehnică legislativă. Se mai întâmplă. O să o îndreptăm într-un fel sau altul.  Am avut mai multe respingeri de legi, am crezut că este respingere", a recunoscut deputatul PDL, Gelu Vişan. Afirmaţia lui este susţinută şi de pedelistul Iustin Cionca, care a declarat că PDL a votat, marţi, din greşeală atât proiectul reducerii TVA la 5%, pentru alimentele de bază, cât şi neimpozitarea pensiilor mai mici de 2.000 de lei.
Iustin Cionca a declarat că partidul de guvernare va depune o iniţiativă de anulare a celor două legi adoptate ieri în Cameră ~~
..............................................................................................................................................................
Gândul mă duce, din nou, la EMINESCU
” Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.”

marți, 19 octombrie 2010

” la gât cravatei cum să-i lege nodul”


O fi suspiciune- că prea trăim din scenarii-  o fi defect   profesional, nu zic  nu, ca atunci când vezi o situație, să vrei  a  o situa imediat, în relație cu alta sau cu altele, invocând paralelismul ,  transfigurarea,  antiteza?
Poate..
Auzeam decretând  aseară- de privit nu am avut timp-un june mult prea umblat prin lumea făgăduinței, de unde s-a întors blindat cu   aforisme și atestate,  că  americanii au pățit-o.
 Rău de tot . I-a lovit criza în toate măruntaiele. Ce mai! tocmai când îi văzuserăm la noi, în carne și oase, sperând că ne vor salva,  al nostru tânăr  zice că este de rău..
Așa o fi, de îndată ce și doamna moderatoare , nervoasă foc, când îndrăznesc și persoane mai coapte să-și dea cu părerea, de data asta, a ascultat cuminte și   a luat notițe.
Americanilor le-a ajuns criza la os., îi înțeapă de nu se văd.
Cu noi este altceva, prea ne lamentăm inutil,  ne plângem încoace și în colo, uite iar îmi vine în minte o comparație, că așa  hoinărește gândul., niciodată nu rămâne aici, acolo, unde îl pui.
Într-o clipă, ajunge altundeva, chiar dacă eu, tu, noi ne concentrăm  asupra unei idei.
Bunăoară, acum îmi fuge mintea tocmai la dovleci.
Este vremea lor.
Americanii se întrec în cultura dovleacului,  cucurbitaceele,  cu   mărimi și forme dintre cele mai ciudate,  devin centrul preocupărilor de toamnă  ale fermierilor. Lumea participă la concursuri.
Zice că un cetățean din statul  Iowa se va prezenta la sfârșitul  lunii, de Halloween, sărbătoarea dovlecilor luminoși, cu un dolofan portocaliu,  crescut într-un copac, la patru metri  de sol, asta e, dovlecii sunt portocalii,  unii, la pământ, alții,  în copaci.
 La americani  se joacă feste , doar de sărbătoare. La noi, mai tot timpul.
Cât despre dovleac, că de la el am pornit, americanii nu-l   preferă doar la joacă. Îl  mănâncă  - în plăcinte, supe, garnituri..
Noi preferăm porcul.
 Îngrășat  cu dovleci..


luni, 18 octombrie 2010

”nimic nu este mai încăpător


 decât o inimă de mamă.”
Soarele se rostogolea către asfințit, împrăștiind raze lungi peste frunzele moi ale frasinilor ce străjuiau aleea.
Toamnă cuminte, în stropi de lumină călduță.
Privirea îmi  aluneca drăgăstos pe creștetul blonduț al copilului meu,  meșterind ceva la o mașinuță, fericit că i-am scurtat șederea la  grădinița  cu program prelungit.
Era ziua mea cu mai puține ore la școală.

L-am zărit pe lângă blocul vecin.
Brusc, m-a cuprins amețeala.  ce caută tocmai aici omul pe care nu l-am mai văzut de niște ani buni?
S-a apropiat, își tot freca mâinile, ocolindu-mi privirea.
Vorbele au țâșnit fără să le chem.
-A murit tata, asta vrei să-mi spui, așa-i?
-Nu, nu,   încearcă el să se apere…
Parcă m-am mai liniștit..
-Mama ta, știi..
Nu, nu știam, nu mai știu nimic.
Următoarele ore au fost cele mai lungi, cele mai grele.
Și zilele și nopțile care au urmat.

 Îi  ține de urât eternitatea..
Au trecut 35 de ani. .
 Era tânără mama mea. Mușca cu poftă din fiecare zi .
I-am spus de prea puține ori cât de mult o iubesc...






duminică, 17 octombrie 2010

autumnală

Toamna-și rătăcește pașii pe umede poteci..
În pantofii ei, de zile mari, pătrunde apa.
I s-au umezit  poalele. Și pletele.
Și gândurile.
Și obrajii bucălați de mere coapte.
Se uită cum trec, sub  mișcătoare  umbrele,  stolori de cocori.
 Ascultă șoaptele nopții și zgomotul zilei. În ritm de

 Lamento,
                   (cu)Ștefan Cazimir
Ni-i sănătatea zi de zi
Legată doar c-un fir de ață
și din multiple nevralgii
țesută-i scurta noastră viață.

Dureri de  gât, dureri de dinți,
Dureri de cap din abundență
Nenumărate suferinți
Ne umplu biata existență.

Dar pe deasupra tuturora
Mă supără urât de tot
și zilnic își respectă ora
 durerea crâncenă de cot.

Ce leacuri  n-am cercat, o, Doamne!
Pilule, frecții, băi, pomezi..
Trec ani în șir, trec veri și toamne
Durere, când ai să cedezi?

Întâmpinând  destule piedici,
mi-am spus necazul peste tot,
dar ce-ți pot face bieții medici
 când și pe ei îi doare-n cot?

Din nesfârșite nevralgii
țesută-i scurta noastră viață,
 iar sănătatea zi de zi
 ne-atârnă doar de-un fie de ață.

Dureri de gât, dureri de dinți,
 Dureri de cap din abundență-
Așa-i croită din părinți
 Sărmana noastră existență.

O,  frații mei de suferință,
 Nu știți cumva un antidot?
E ceasul când mă amenință
Durerea zilnică de cot.

Prin farmacii și policlinici
Orașu-n van  l-am colindat,
Că răi sunt doctorii și cinici,
 Iar farmaciștii s-au culcat.”



sâmbătă, 16 octombrie 2010

”adevărata satisfacție

 nu depinde de ceea ce avem ; un butoi a fost îndeajuns pentru Diogene , dar o lume întreagă a fost prea mică pentru Alexandru cel Mare.” Charles Caleb Colton 

 Motive  de a gândi pozitiv-de la un necunoscut..
  Sunt recunoscăto(r)(oare) :
    sotiei / sotului/ care sforăie toată noaptea-
                        înseamnă că doarme acasă cu mine,  și nu cu altcineva!
                                  
   
fiicei mele, adolescente, care se plânge că trebuie  să spele vasele-
                            
                               înseamnă că este acasă,  și nu pe străzi!
                                   
impozitelor pe care le plătesc-
                                  înseamnă că sunt angajat !
murdăriei de curățat după o petrecere-
                                înseamnă că am fost înconjurat de prieteni!
                                  
 
hainelor care sunt puțin cam strâmte-
                                  înseamnă că am destulă mâncare!
                                  
 
umbrei mele care mă însoțește la muncă-
                              înseamnă ca sunt afară, la lumina soarelui !
                                   
podelei care trebuie ștearsă și ferestrelor care trebuiesc  spălate- 
                                 
                          înseamnă că am o locuință!
 tuturor nemulțumirilor la adresa  guvernului pe care le aud-
                         înseamnă că avem   libertatea cuvântului!
                                   
 
locului de parcare pe care îl găsesc tocmai la capătul parcării-
                      înseamnă că pot  să merg și că am fost binecuvântat cu un mijloc
                                    de transport!

 
zgomotului pe care trebuie să-l suport de la vecini-
                                   
                     înseamnă că pot auzi!
 
grămezii de rufe de spălat și  de călcat,
                   înseamnă că am haine de îmbrăcat!
                                  
 
oboselii și durerilor musculare la sfârșitul unei zile-
                                    
                  înseamnă că am fost capabil   să muncesc din greu!
                                  

 
soneriei care ma trezește în zorii zilei-
                                   
                   inseamnă ca sunt viu!
 
Vouă ... pentru e-mail-uri-
 
                  înseamnă că am prieteni  care se gândesc la mine!
                                   

                                  O zi frumoasă!
 




vineri, 15 octombrie 2010

”nu prin rațiune

 se învinge răul”    Mihai Eminescu.

 Nu m-am sfiit niciodată să întreb ce nu înțeleg.
  Dacă răspunsul primit nu mă   convinge, dau  fuga la carte.
Caut, caut, trebuie să aflu ceva.
Ieri a fost o zi cu de toate, mult prea multe într-o singură zi.
La Iași,sărbătoare mare, închinată sfintei Paraschieva.
În numele credinței, lumea s-a înghesuit- nu mai miră pe nimeni îmbulzeala. Oamenii au strigat unii la alții,  s-au îmbrâncit, ..leșinuri, îngheț, ambulanțe.
Doi pași mai încolo, gospodarii și-au expus produsele care se caută- mici, pastramă, afumături, manele, must.
 După lupte care au durat o zi și o noapte , finanțiștii  și-au determinat șeful, fost coleg de suferință,să le dea înapoi sporurile. Aici nu prea am înțeles eu cum stă treaba.
Până mai ieri, citeam prin ziare, vedeam la televizor știri despre funcționari aroganți,  care nu-și fac treaba, te poartă de la un birou la altul, mi s-a întâmplat , nu doar o dată,
Auzeam că însuși marele dregător ar fi primit în vară două miliarde și mai bine din aceste sporuri de competență ..refuz să mă mai gândesc la cifre.
Pentru că-mi dau seama cât ar trebui să primesc și eu, pentru sutele de ore suplimentare neplătite, dăruite elevilor, fie înainte de începerea programului de lucru, fie după . Sau sâmbăta, uneori, duminica. Cine mai are timp să se uite în urmă? 
Prezentul  istoric contează!
Dacă pentru finanțiști se poate, de ce să nu încerce și profesorii marea cu degetul?
O secretară de stat, cu nume de domniță, înduioșată până în adâncul sufletului de starea profesorilor care s-au încumetat  să rămână în schimbul de noapte, la porțile ministerului , mai mai să plângă, zice  că ar  fi vrut să le trimită  ceai fierbinte. S- a răzgândit la timp, pentru că, vorba aia, obrazul subțire, cu demnitate, se ține.
 Aseară , târziu, o doamnă, cu voce răgușită, de când tot se zbate să câștige drepturile justiției pe la porți străine, competente, recunoștea că a  vizitat-o în taină, pe  învățătoarea aflată în greva foamei. 
În calitate de simplu om, care trăiește coșmaruri, când vede atâta cinism în jur.

Undeva, într-o sală încălzită, departe de zgomotul vieții, de camere,  de ziariști, de  întrebări fără răspunsuri, câteva sute de ființe  ascultau muzică de jazz.” La margine de București”. Texte și muzică din perioada interbelică, pe când  înflorea ”Micul Paris.”
Fiecare trăiește în propriul ritm. După legi interioare.

Și pentru că  am adunat atâtea mirări, cu semnul întrebării, m-am întors la Eminescu. 
Nu la Poet, la jurnalist.
Legile naturei, legile  oamenilor, pagina 921” În lupta pentru drept, partea tare concede atâta  cât să conceadă pentru a nu se nimici pe ea însăși, prin urmare, creează o stare de lucruri care-i cea mai rea dintre toate  probabilitățile posibile. Ele apasă până-n punctul unde  pot apăsa; apăsând mai  departe, puterea elementară, care-s ei, ce-s apăsați, ar izbucni și i-ar zdrobi, dacă  nu ridică de sine capul.”..
” Elementul râu e izvorul voinței. Energiei, puterei- el ajunge la guvern, căci vrea să ajungă, ceilalți, înșelați prin succes și fraze, sunt dominați și duși fără  de voință pe marea întâmplărilor.”

joi, 14 octombrie 2010

”viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe..”Glossă, Mihai Eminescu


În urmă cu mai bine de un secol, în  ”Moftul român”, se putea citi:


”Reformă salutară

În vedere că legea sanitară, legea clerului, legea Învățământului, legea corpului tehnic, și  în genere toate legile au de scop vădit a da societatea română inteligentă la discreția guvernului, d..N.Fleva a imaginat  o reformă salutară, care să neutralizeze efectul desatros al acestor legi. E o ingenioasă inspirație care are toți sorții de reușită.
Iată-o:
Pe viitor, toți doctorii și impiegații sanitari, toți popii, diaconii și dascălii, toți profesorii și profesoarele, toți inginerii, în fine, toți funcționarii în genere salariați de stat, vor fi numiți de către opoziție.
Opoziția va alege pentru acest scop în ședință plenară, la Orfeu, un comitet executiv de opt membri, de fiecare departamement cîte un membru.” 
Moftul Român
Iese de două ori pe săptămînă ilustrat
Anul I-Nr.13      București                                        un număr 15 bani
Director-I.L.Caragiale    Administrația:strada Karageorgevici 14   prim redactor-șef A.Bacalbașa



....................................................
p.s . ar fi o soluție valabilă  ( și ) astăzi?

  

marți, 12 octombrie 2010

trei destine într-un rol


Știam că  nu voi avea  vizibilitate potrivită, nici audiție perfectă. Nu puteam rata ocazia, poate, unică, de a-l vedea pe maestrul Radu Beligan, artist și regizor, în ”Egoistul”, de Jean Anouilh.
Ca mine vor fi gândit mulți alții, pentru că toate cele 500 de locuri – atâtea cred că are sala mare a sindicatelor- au fost ocupate. Spectatori, de la grădinari la octogenari.
Las deoparte faptul că un bilet a costat mai mult decât la ”Naționalul” bucureștean, unde, din câte îmi amintesc, nu prea sunt  probleme  nici cu văzul, nici cu auzul, indiferent în ce parte a sălii te-ai așeza.
Decor sobru, un birou încăpător, pe care s-au adunat într-o dezordine organizată cărți, foi albe, țigări, un pahar cu vin roșu, o bibliotecă bogată, lămpi scumpe, canapele.
Locuință selectă, dar veche, amenințată de spargerea instalațiilor de apă, de prăbușirea tavanului. Ca o viață în permanente convulsii. Apărată de o menajeră, aflată într-un continuu du-te-vino.
Ropote îndelungi întâmpină apariția  Maestrului, îmbrăcat într-un elegant halat de mătase , sprijinit  în baston.
Nu știu cine și-a scris drama, întreruptă , din când în când de ironii savuroase- eroul- un fost scriitor  de prestigiu, Leon Saint Pe( cu accent) retras, uitat, pentru că  vremurile se schimbă, autorul piesei, un dramaturg reputat, alunecând ușor în uitare  sau marele Artist, inepuizabilul Radu Beligan !
80 de minute pe scenă, fără pauză, acoperind trei sferturi din conținutul piesei.
Oricât s-au străduit ceilalți artiști, nume sonore, de altfel, n-au părut decât niște electroni de valență în jurul unui nucleu,care nu-și arătă mai nimic din oboseala unei vieți tumultuoase,  dedicate lumii.
O vitalitate invidiată, o existență care  ar vrea să pară detașată, fără să fie, o poveste scrisă acolo, pe  scenă, pe biroul la care nu prea apucă să aștearnă tot ce vrea, întrerupt  în permanență  de  o  grămadă de indivizi, care îi vor banii- rude, medicul curant, un  scriitor ermetic, nevândut și  necitit, prieten din copilărie”când amândoi aveau șorțulețe albastre și pantaloni scurți ”, menajera, în numele instalatorilor.

Mi-am ascuțit cât am putut văzul și auzul- lumea a continuat să vină și la oră după ce spectacolul începuse, mulți spectatori nu-și puteau înghesui strănutul.în batistă...
Ca să nu pierd mai mult decât mi se fură, am scos repede o foaie din poșetă și un pix, să prind cât pot din replicile extraordinare, ale eroului eroului principal, taxate, adesea , necruțător de fiecare dintre convivii lui.
Povestea este un meci de două ore, în care maestrul  plăcut, elegant, distrat, flegmatic, simpatic” joacă tare” cu un adversar cu multe capete, nesătul de bani.
”Am fost binecuvântat cu o familie, de binecuvântarea asta nu mai scap”.
Două fiice – Lucie, Lamia Beligan,  interesantă alegere- tată și fiică, în aceeași piesă, am mai văzut asta în ”Tango final ”  mama,Maia Morgenstern și fiul ei  dansau pe aceeași melodie povești diferite…Lucie, căsătorită cu un  pierde-vară, ocupat cu jocul de tenis,  descendent ratat al unei familii vechi cât o istorie,  îndrăgostită de   un italian, cu care vrea să se mărite, doar dacă tatăl ei îl va convinge pe încornoratul soț că asta i se cuvine.
A doua fiică, Marie Christine,  o femeie nestăvilită,  cu multe mariaje la activ, mereu în căutarea unui soț, vrea bani. Mulți bani, pentru că  duce o viață plină, agitată, cu tot ce înseamnă plăceri. Nici unicul fiu, Arthur, nu este mai breaz- urmărit de portărei, veșnic îndrăgostit, cere același lucru ca și surorile lui- bani.
Mama lor, deși divorțată de mulți ani de fostul reputat dramaturg, pentru că nu mai era glorios, se adaugă  corului cerșetorilor  de douăzeci de mii de  franci. Declară că dacă unul dintre ei  doi va muri, ea va fi o văduvă morală.  Pe tânăra amantă a prozatorului-dramaturg-actor –parașuta- n-o va primi în cimitir. Răspunsul o reduce la tăcere” o să-i las un permis de intrare..și niște regrete.”
Când interesele celor cinci- fiice, fiu, ginere, fostă soție – se lovesc intre ele, ies la iveală  insulte, palme, amenințări.
Foc de paie!
 Toți se simt  neluați în seamă, loviți în demnitatea , pe care nici ei nu sunt siguri că o au. Își dau mâna și așteaptă  cecurile semnate.
Prietenul din copilărie, un amestec de infantilism- a rămas de mic fără mamă, alergător de cursă lungă după femei tinere, care vor bani și distracții, își acuză prietenul de  lipsă de trădare, din același motiv,banii ”prietenia e ceva  ce nu poți înțelege” .
Doctorul personal, un tip slab, speriat de injecții, își motivează pretențiile financiare  spunând  că dacă medicii  cer prea mult, mecanicii de mașină te jupoaie. .
Mult prea tânăra amantă, o femeiușcă dornică de triumf, își plânge tinerețea pierdută pe lângă un bătrân care nu are decât grija scrisului și  a piciorului bolnav.
Între atâția teroriști, bătrânul  Domn își joacă demn singurătatea”unica maladie adevărată a omului”.
.Își plătește  bruma de liniște semnând facturi pentru niște inși incapabili de înțelegere.
 Umor dureros, ascuns printre replici grave, învăluite în rotocoalele de fum ale țigărilor fine, stropite cu înghițituri pasionale de vin roșu , nu contează cu cât crește tensiunea arterială,  oricum el este un bolnav de renume,  ” Egoistul” pare a fi scrisă chiar pentru uriașul Radu Beligan.
Am rămas cu regretul că am pierdut unele  replici fine , dar cu bucuria că aseară am văzut o minune- un actor la 91 de ani, scriindu-și povestea in fața lumii.
p.s. nu s-a permis folosirea aparatelor de fotografiat.

luni, 11 octombrie 2010

pe la alții

Scriitorul brazilian Fernandes Millor a lansat o dezbatere publică cu tema 
“Diferenţa dintre hoţ şi politician”

Un anume răspuns i-a sărit  în ochi.
"Diferenţa dintre un politician şi un hoţ este că pe primul îl aleg eu, în timp ce al doilea mă alege el pe mine.

Am nimerit-o?"

Iar replica lui Millor a fost:
"Stimate domn, sunteţi un geniu.
Sunteţi singurul care a reuşit să găsească o diferenţă între cei doi".



p.s. dar la noi? 

duminică, 10 octombrie 2010

chic!

Criza bântuie prin toate buzunarele, de toate formele.
Adio, rochii de seară,mantouri,fuste , mătăsuri..
Nu vă speriați, doamnelor și domnișoarelor, și , mai ales, dumneavoastră, domnilor!
Cine se dorește frumoasă, modernă și unică trebuie doar să vrea! Dacă vrea, poate!
Așadar,deschideți ușile dulapurilor proprii, dar și pe ale mamelor, dați-vă bine pe lângă soacre, vizitați-vă , mai des, bunicuțele.!
Se poartă stilul sănătos, apropiat de mama natură.
Culoarea? Ați ghicit! Kaki!
Rochii tricotate, bluzițe, fustițe, ! Broderii folk!
Cine are timp poate da o fugă până la Pitești, în piața Milea este târgul de toamnă.70 de lei o bluză-ie, cu ajure mari, venită din Maramureș.-mâneca- lungă, scurtă, după dorință. Chestia este la culoare, toate sunt ocru. Cine vrea kaki trebuie să se grăbească la culesul frunzelor de nuc- o infuzie și gata! bejul capătă culoarea cazărmii.
Sunt moderne imprimeurile etnice, fularele și beretele tricotate!
Sigur le găsiți în șifonierul vreunei mătuși.Insistați!

Nu uitați: kakiul se combină inedit cu: oranj estompat, nu cel pedelist,cu galben ocru, cu albastru păun , roz puțin obosit 


Doamnele îndrăznețe pot îmbrăca decolteuri adânci și piese- vestimentare- masculine: ghete de motocicliști ,cămăși largi,sacouri- cavaler, pălării.
Toate, pe fond întunecat.
Nu uitați jachetele- aviator!
 Cum poartă  fostul soț al  unei  creatoare de modă, după ce i s-a ciuntit pensia rău de tot…
Se asortează  cu rochițe în paiete, iar mantourile cambrate, militărești merg foarte bine cu fuste vaporoase!
Fiți îndrăznețe! Veți străluci!
Moda este masca, stilul este frumusețea” Rabindranaht Tagore

sâmbătă, 9 octombrie 2010

” în cazul cel mai bun,

 femeia este o contradicție. Alexander Pope
După  niște ani – nu puțini la număr- petrecuți , care pe unde a putut sau s-a nimerit, zece dintre cei optzeci de  filologi  cu examen de licență, am ajuns, întâmplător sau nu, în același oraș..
Ne vedeam  pe la Inspectoratul  școlar , imediat după 15 august.
 Începeau drumurile către locul cel mai de temut pentru noi.. Nu intru în amănunte.
Oricum, cine a  avut în casă un profesor de orice specialitate, în acei ani, știe cam cum era.
Asta  în cazul în care respectiva persoană era suplinitoare.
Ce însemna atunci suplinitor?
Catedra putea fi într-un sat la câțiva kilometri de granița cu URSS, Ungaria, Iugoslavia. Fără exagerări.
Cine primea catedră în județ era un om fericit.
Nu ne naștem toți norocoși..
După mulți ani de navetă, în urma singurului concurs la care am avut dreptul să particip, până în 1978, concursurile fiind  organizate doar pentru titulari, am ajuns, în sfârșit , în oraș.
Am întâlnit nouă colege.
A trecut vremea..cu toate ale ei.
Toamna trecută a dispărut un coleg- el , soția și  eu eram în   aceeași grupă,118 .
Vestea s-a răspândit, ne-am adunat, noi, cele din oraș.. uite ce ne face viața..și am hotărât să ne revedem.
 Cu chiu cu vai, ne-am strâns  într-o dimineață, din zece- șase- două foarte bogate, asta e,  fortuna caeca est, două văduve, Dumnezeu să-i ierte pe soții lor! J... și eu ,în poză, lângă stâlp...
Ce bine arăți, nu te-ai îngrășat deloc, ai o culoare faină la păr, ești chiar sexi, ai rămas neschimbată, dragă, ce mai!..amintiri, poze cu nepoțeii, copiii sunt  ei înșiși părinți, cinci suntem soacre, una, alta...
O...... a propus să ne întâlnim în fiecare joi, la sfârșitul lunii, ba chiar să ne petrecem zilele de naștere împreună.
Nu știu cum o fi intuit J..., dar, înainte de următoarea întâlnire, fiecare a transmis alteia,  telefonic, scuze, uite la ce sunt bune telefoanele,   pentru amânarea  datei..
…………………………………
A trecut un an..
 noi, femeile-o sintagmă  neconvingătoare..
p.s. la voi  este altfel?




vineri, 8 octombrie 2010

cuvinte în comă

Se spune că secretul pentru a înțelege un oraș și pe locuitorii lui este să le afli cuvântul.
Da, un singur cuvânt.
Acel cuvânt cu care se identifică majoritatea locuitorilor lui.
Mergi pe stradă, intri prin magazine, te strecori printre copii, tragi cu urechea prin parcuri, printre jucătorii de table, într-un taxi, prin birouri, în fața ghișeului de la finanțe,în tren, la farmacie, pe scara blocului, în cancelarie, pe holul unui spital..

Voiam să scriu ceva simpatic, pregătisem și niște  fotografii..dar, uite a venit vorba de spital. Știi de ce eram ieri atât de supărată/revoltată..în sfârșit, dată peste cap, cine o mai fi inventat și vorba asta..dimineață de tot , tocmai a venit doamna de la asigurări, știam,  întîlnirile de felul ăsta nu prea ai cum să le uiți, chiar dacă ai vrea.
Tristă, nedormită-are  pe cineva foarte apropiat într-un  spital din scumpa nostră țară a solidarității , a dragostei și  a speranței de bine..
 Tânăr, stresat,  muncă multa, foarte multă, odihnă deloc, mâncare, când? concediu, de unde bani? comă..
de ziua bătrânei lui mame.

Pentru fiecare intrare la el, mama DĂ  5 LEI.
De câteva ori pe zi .
Își pregătește bancnotele de   cu seară.
La fel  procedeaza oricare dintre rude.
Cum cui?
 Asta  am întrebat și eu. .
 …chiar contează răspunsul??
oricum, nu despre portar este vorba..
p.s. vorbeam de oraș și de cuvinte.. dacă primul tău cuvânt nu coincide cu al orașului, nu prea ai ce  cauta pe acolo..nu spun eu.

joi, 7 octombrie 2010

leacuri

  Până la ora asta, de cum m-am trezit,  am auzit o mie le lucruri rele.
Ce se întâmplă cu noi, cu toți?
N-a mai rămas loc de nimic bun, frumos, cuminte?

 Am găsit ceva, un remediu, fie el chiar pe durată scurtă- o carte, pe care o citesc-”mănâncă, roagă-te, iubește”, de Elizabeth Gilbert. În paranteză fie spus,  partea cu ” mănâncă ” nu este prea sănătoasă, dar, dacă o iei  metaforic, merge.
Mă topesc după  cartea asta!
La vârsta eroinei principale, o femeie ca multe alte femei-deșteaptă, frumoasă, ambițioasă, dar roasă de îndoieli- eram mama unui adolescent rebel.
Nu mă sfiesc să învăț din  tumultuoasa ei experiență  de viață.
Poate că după ce termin lectura- citesc  cu multă grijă, savurez pe îndelete  paginile, cum doar cu o cafea adevărată mi se întâmplă - am să spun mai multe.
Deocamdată, uite ceva ce nu sună rău deloc-” Să ai picioarele pe pământ, ca și cum ai avea patru,  și să privești lumea cu inima” .
Și o superbă metaforă- era puternic și frumos și la umbra lui am murit de dragoste..
 unde mai găsești o asemenea bijuterie?
ee, ce ziceți, doamnelor și , de ce, nu, domnilor??

p.s. am  găsit și ” Dilema veche”.N-o  ratați!Cuprinde tot ce n-ați aflat până acum despre doamna Herta Muller, la București.

Uiți de toate necazurile, de toate relele.
Eu am uitat.
Cum? L-am ascultat , timp de o oră pe nemaipomenitul, unicul, vrăjitorul, Alexandru Tomescu.
Asta e- orașul meu este privilegiat!!!

miercuri, 6 octombrie 2010

cărări

Un om avea un sentiment pe care nu și-l putea explica; și atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut.Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă  o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți explica.Și aceasta, chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul  lui și tăcerea ta.” Antoine de Saint-Exupery

Iese tiptil din curte,își rotește privirea încoace și încolo, își netezește fruntea și pornește. Pe lângă gard. Îi place iarba, încă moale. .
Calcă ușor, abia i se  văd urmele.
În capătul satului, răsuflă ușor, cât să-și tragă răsuflarea. Ia seama la tufele de mure, risipite  printre salcâmii îngălbeniți..
Trece repede malul colțuros al Argeșului, uite că oamenii nu-l lasă să înghită din vatra satului, bine-i fac, că nu-și vede de albia lui, și iar se oprește. Îi place susurul apei, în zile de astea cețoase, aruncă o pietricică, se uită la rotocoalele mici și dese, nu e  timp de odihnă, mai are de trecut podul.
Se ferește din calea unei mașini, apoi lasă și o căruță s-o depășească.
Cât ai clipi, a și ajuns în zăvoiul Crovenilor.
 Sălcii , salcâmi, plopi  și vreascuri.  Miroase a proaspăt. A plouat toată noaptea.
Oricât ar vrea , nu poate rămâne.
Prin sat, mai mult aleargă. Tot pe lângă gard. Să nu-i tulbure pe copiii grăbiți spre școală. Vorbesc de-ale lor.
Gata. Se strecoară pe lângă gardul vechi, proptit în scânduri strâmbe. De acum, tot câmpul e al ei..
Nu  are cum să se rătăcească..se pierde printre miriștile umede, se mai oprește din când în când, cât   să adune  o floricică- două, câteva   mere pădurețe. Uite și  un nuc tânăr, nu-l știa, ce bine că a crescut tocmai aici, caută printre frunzele uscate, au rămas doar coji, vrăbiile au mâncat nucile..S-ar duce până la bostănărie, nu, mai bine , nu, ocolește un hățiș de măceși și-ntr-o clipă a și ajuns la prima casă.
 Printre nori, soarele risipește  un braț de  raze firave.
Satul pare adormit.
Un câine răgușit își cere insistent simbria, într-o curte  cineva  curăță porumb, o femeie întinde rufele pe sârmă, un bătrân mână câteva oițe la păscut.
Gata.
 Mulțumită, poteca se oprește..




I se umezesc gândurile…

Poarta, aplecată într-o parte. De atâta așteptare, a pierdut zăvorul.
Buruieni înalte au năpădit curtea.
Doar fântâna a mai rămas.
și timpul...