marți, 30 noiembrie 2010

viața între minus și plus

Vă rugăm să închideți telefoanele mobile, pe parcursul spectacolului nu aveți voie să faceți fotografii( înainte, am ” prins ” ceva. și la final, când lumea era în delir).
Sala arhiplină.
Tinere cu paltoane lungi, deschise, peste fuste scurte, doamne  învelite în șaluri de cașmir, domni eleganți, câteva papioane, parfum discret de toamnă încă vie,  salutări  mimate .
În primul rând, cineva are un uriaș buchet de trandafiri roșii- citeam  că, aseară,  în Canada, Maia Morgenstern, care a jucat în Tango final , n-a primit nicio floare, uite că pe aici, chiar în vremuri de criză, lumea cumpără pe lângă biletul de 100 de roni  și  flori pentru Artiști!

Liniște deplină.
Decor simplu, auster chiar, un divan sărăcăcios, o pilotă gri, care a uitat de tot ce este iubirea,un sfeșnic.
O imensă cutie de chibrituri, o scară de bloc, pe orizontală, treisprezece  uși, una lângă alta, deasupra câte un ceas  mare, bătând același apăsător ritm.
Moscova, în vremea lui Stalin.
Autorul piesei, Nicolai Fedman, a murit tânăr, la  28 de ani, un fel de Labiș al nostru, îmi trece prin minte,  înainte de i se fi jucat piesa.
 Sinucigașul.
Dan Puric!
Știe că lumea a venit pentru el, știe mai bine decât oricare altul! Nu este cel pe care îl știu de la televizor, este Omul care își asumă întreaga condiție umană, de ieri, de azi, de ..
Un șomer care își trăiește anonimatul  zilnic, supraviețuind din banii soției, Ileana Olteanu, și din chiverniseala unei soacre înțelepte, Adela Mărculescu, femeia cu o minte- brici, mult deasupra frământărilor firavei sale fiice
Bietului șomer îi umblă  mintea  și în somn după un lebăr, păstrat, strategic de soacră, pentru prânzul de a doua zi..
Îl vrea!
Condiția lui mizeră de întreținut îi provoacă mereu foame.
De aici, pornește marea lui dramă- neînțelesul-înțeles, fugit în bucătăria înghețată să fure lebărul, declanșează ravagii.
O avalanșă de  vecini și funcționari, în frunte cu  bolșevicul Kalabușkin,  neobositul Costel Constantin, văduv  de trei zile, ce-și caută   alinarea în brațele unei artiste,  neluate ”în spațiu”,  urmat de reprezentantul intelectualității care așteaptă răbdătoare-Marius Bodochi,  așteaptă  spectacol.
Se întâmplă ca și reprezentantul maselor, discret observator, să treacă pe acolo.
Și excentrica, uluitoarea cântăreață de operă, Kleopatra Maximova, Maria Buză, să-și caute celebritatea ratată. Și reprezentantul culturii,  Viktor Viktorovici, în persoana lui Silviu Biriș

 Această mulțime, care vinde și cumpără Imagine, este mai crudă chiar decât conducătorii de la Moscova.
Omul nostru- DAN PURIC, are, în buzunar, cheia scăpării de umila situație- crede că tuba, da , acel întortocheat instrument muzical de suflat, i-ar putea aduce stabilitate, notorietate, Bani.
Soția, soacra, vecinul bolșevic și iubita acestuia se fac luntre și punte și tuba apare.
Bietul om constată că autorul metodei își vânduse informația păcălind- îi mai trebuie un pi-an, silabisește el de câteva ori..Disperat, își varsă nervii pe cele două femei.
Singura lui scăpare este împușcarea..
Se pune în mișcare o armată de indivizi, dornici de a ieși din anonimat, speculând disperarea omului care își trăiește existența între interogații și  adevăruri gata construite Viața este minunată( și mie ce-mi pasă?, Un singur mort..la atâta lume, există viață dincolo de moarte?
Viața n-are sens.
Bine îmbrăcați, bine hrăniți,  cioclii travestiți  și cioclii de meserie îi organizează  șomerului , mai întâi, banchetul de adio, la ora 10. Și sinuciderea, la ora 12.
Dar,el, naivul, prăpăditul, speriatul le joacă festa, deși trebuie să plătească din banii soacrei comisionul pentru coroane.
Din sicriul lui de sticlă, își ascultă propria-i slujbă de înmormântare, scurtată, la cerea reprezentantului intelectualității,  cu toate că biserica știe că sinucigașii nu dreptul la rugăciune și pomenire..
Ce nu se face pentru reclamă??
De jocul lui știe doar un copil surdo-mut, un alter-ego al autorului piesei.
Mortul saltă capacul sicriului și cere grâu din colivă, îi este  foame!
Nu vrea să moară, chiar dacă viața este de netrăit” cum să fiu eu, fără mine?”
Brusc, el se îndrăgostește de mâinile lui, de picioarele lui, de inima lui mare!
Omul este o celulă, în celulă sufletul se chinuie, sparge celula, își ia zborul.Dumnezeu îl aude  și-l întreabă-al cui ești? Ai suferit? ( scuze, dacă citatele nu sunt perfecte).
Omul hotărăște să trăiască, dezolând total  turma de  de vânzători- cumpărători de imagine, care-i cântă prohodul.
Într-o lume, în  care  viața  pare că n-ar avea  sens,  uluitorul, inepuizabilul DAN  PURIC demonstrează, parcurgând magistral toate treptele jocului, de la râs la plâns, de la comedie la dramă , că  viața poate fi minunată!

luni, 29 noiembrie 2010

oglinzi paralele

 A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive,  la spitalul  Grigore Alexandrescu .
Doamnele și domnii, în alb, se purtau atât de frumos! Uitasem  de  spaima  înțepăturilor!
Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce  noaptea îi speriasem cu țipetele mele, din cauza unor dureri , despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare,  avea să fie, brusc, peste mulți ani . Tot în urma unor  dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea primelor cărți , pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare,  subțire, roz-Nuielușa de alun  și Palatul de cleștar.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar  paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.
Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia- Nela Coporan,  am corespondat ani mulți și prenumele celeilalte, Valerica, pe care am căutat-o, fără s-o găsesc, undeva, pe lângă Drăgănești-Vlașca,  când am cumpărat   Dacia.
Mătușa  mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată.
Atunci avea păr lung, purta costum- taior gri,   ca turnat pe ea, pantofi cu tocuri înalte. Mă mândream că  domnul doctor  , cât era  el de doctor, se roșea cînd o găsea lângă patul meu...
Când m-a luat de la spital., m-a dus în cămăruța ei îngustă din Piața Romană, cu două ferestre mici, la nivelul străzii.
Dinăuntru ,vedeam mersul grăbit al  trecătorilor.
Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.
Și pantofii .
Cocoțată pe masa cam șubredă,  inghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi geamul de deasupra patului.
Anul trecut, când am mers împreună la teatru,   am rugat-o să  plecăm mai devreme.
Am vrut să văd fereastra.
Cineva o astupase.
p.s.aveți o mătușă dragă?

duminică, 28 noiembrie 2010

leac de zile mari

Ți s-a încrețit de tot fruntea, te-ai schimbat brusc,te simți, așa , dintr-odată altcineva, asta e, nu te mai da după deget, firele alea  de pe pernă, nu le mai  număra, e mai bine așa, nu sunt ale fostei colege , fâțâita din banca întâi, care nu asculta  nimic la istorie , când povestea profesoara.. ai tras-o atunci de cozi ,  ea a plâns rău, ce-a mai fost, nu , nu de ea este vorba, firele îți aparțin.Ți se rărește părul, domnule, și dumneavoastră, doamnă, vreți, nu vreți.
Stai ușurel, nu te ambala, mai ales, nu dispera, tocmai am găsit leacul  care îți aduce fericirea.
Ce loțiuni, frecții, soluții din farmacii?
Direct de la mama lui.
Este duminică, ai timp, nu te presează șefii să termini ce abia ai început, nu ți-a înghețat carburatorul, nu aștepți la semafor să treacă șirul ăla de cucoane ..
Întâi și întâi, trebuie să alegi  copacul.( să nu afle  ecologiștii)
Un bananier.
Mai măricel.
Îl tai, cu mâinile tale, arunci vârful,  faci o scobitură în buturuga rămasă, o acoperi cu o bucată de lemn, ca să nu intre  rouă sau ploaie, de brumă sau ninsoare nu poate fi vorba, că unde te afli tu este mereu soare și cald, .
 Te întorci peste câteva zile, cum ar fi joi, după program.
O să te minunezi-  adâncitura pe care chiar tu ai făcut-o, cu mare speranță , este plină-ochi cu seva, pe care rădăcinile bananierului au adunat-o pentru tine. Am uitat să-ți spun că ai nevoie de mau multe bidoane, în care să  pui tot lichidul, până la ultima picătură.
Te întorci în oraș și   duci  vraciului sticlele, asta chiar mi-a scăpat să-ți spun de la început, acum știi. Ea sau el o să descânte  în fiecare dimineață lichidul și o să-l   sfințească la templu .
Apoi, zilnic o să te frece pe cap cu  seva de bananier.
În câteva luni, cam de mărțișor,  o să ai cel mai strălucitor și des păr.
Așa cum au toate femeile- vraci din Indonezia.
Da, din Indonezia, mă gândeam că îți poți lua o vacanță de câteva luni.
Chiar merită!!
Așa am citit eu în cartea americancei Elizabeth Gilbert, care, după tratament,  are  cele mai frumoase și lungi plete( înainte începuse să chelească).
p.s. tot ce ți-am spus nu este păcăleală, caută cartea și o să te convingi.
Dacă, totuși te-ai supărat că ai zăbovit prea mult pe aici, spune tu alt leac mai bun.

 


sâmbătă, 27 noiembrie 2010

dimineți incerte

Văzută prin fereastra mea, iarna și-a pierdut  măsura.
Rătăcește  cu   lacrimi prelungi, în  șiroaie pe crengi cojite de timp,  așternute  la drum, cu ochii-n batistă .
A uitat să ningă.
Clipește singuratic mesteacănul  , își numără-n gând trecutele veri și nopți  mângâiate de raze cuminți.
Doar bradul își leagănă țepii, în dans fără grai.
Verde, ca în vara trecută.
Nu ți-e dor de-o poezie plină, coaptă?
Ce-ai zice de
 
Ion Minulescu -
 Romanta policroma
Nu-i cer nimic...
Și totuși, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Si dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic...
Dar daca-ar fi să-i cer
Ce-as vrea să am si ce-ar putea să-mi dea,
Aș picura-ntr-o cupa cu eter
Morfina
Si i-as cere-apoi așa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Si primul armistițiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseții tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Și controversa versurilor mele.

Da-mi A.B.C. al vieții subterane,
Da-mi simfonia flautelor mute,
Da-mi tălmăcirea buzelor profane
Si rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi prețul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului și-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Și tusea-n fa minor a Traviatei.


Dă-mi tot ce-n prima clipă risipesti,
Și tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regesti
Și perspectiva casei de nebuni...

Nu-i cer nimic.
Si totusi, dacă-ar vrea -
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Si dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.


 













vineri, 26 noiembrie 2010

într-o seară de târzie toamnă celtică

Ca de obicei, înainte de concert, îmi cumpăr și citesc, imediat, programul.
Nu-i știam.
Nici nu auzisem de ei. Mi-a trecut, așa, la repezeală,prin minte, o idee, nu tocmai frumoasă.//
A înflorit scena! în roșu și negru!
Trei  doamne- vârste, siluete,  costume diferite, patru bărbați, in negru cavaleresc, tivit  cu panglică roșie, instrumente muzicale deosebite, liderul , evident emoționat- pentru început vom începe..
Au început, și au continuat, și lumea  era înmărmurită, și aplauda fără întrerupere, și ei  erau flăcări, torțe vii, muzică trăită cu toată ființa, dans, pasiune, dăruire, aici, pe scena  casei de cultură, aseară, timp de două ore, pe care le-aș fi dorit două zile de întoarcere într-un timp, când lumea era altfel, când Muzica era la Locul ei.


Știi ce a fost?
Ceva  ce nu poate fi cuprins în vorbe.
Dacă n-ai auzit de ei, auzi acum-Ansamblul de muzică medievală și celtică GRAFIC.
Iată-i-
Corina Ardelean-flaut, profesoară de flaut a Liceului de Artă,
” Sabin Drăgoi-Arad-în timp ce  cântă divin,  dansează,  ca pe sârmă, nu alta.
Ana Sâpcu-oboi, profesoară de oboi la același liceu
Marcel Sâpcu, liderul, blockflote sopran, sopranino, profesor de clarinet și muzică de cameră- liceul menționat mai sus
Doru Tebuie-profesor de clarinet-
Cristian Sâpcu-chitară bas, profesor de fagot-Colegiul de Artă”Ion Vidu”, Timișoara
Beniamin Condoros-percuție- student la Academia de Muzică”Gh.Dima”, Cluj
Diana Brădean-mezzosoprană, studentă la Universitatea de Vest,Facultatea de Muzică, Timișoara-o voce, absolut uluitoare, frumoasă ca o prințesă, bucle negre, revărsate pe rochia roșie de catifea, acoperită cu pelerină neagră, ca-n vremea regelui Arthur.
Sandu Ardelean-percuție, percuționist în ansambluri muzicale și rock.
Nu mai spun nimic, poate crezi că exagerez.Mergi și ascultă-!
Sigur vei spune ce am gândit și eu-învățăm să fim noi înșine, fiecare în România lui!//etichete: Grafic, Filarmonica Pitești, muzică medievală, Sanyogita, Sparky, Tanzilla.

joi, 25 noiembrie 2010

”nimeni

                   să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.”
Nu avem  modele, auzim tot mai des.
Căutând, s-ar putea să găsim .
Ne-a lăsat  Jurnalul fericirii ,  conceput pe când se afla în închisoarea Jilava, condamnat , în 1958,   la 13 ani  de muncă silnică, sub acuzația de crimă de uneltire contra ordinii sociale..  Evreul, botezat în temniță de către Monseniorul Ghica, asistat de prietenul și colegul de liceu și de închisoare, Alexandru Paleologu, era absolvent de Drept și Litere, doctor în Drept constituțional, foarte cunoscut în lumea culturii românești  din acei  ani.
Eliberat în 1964, reintră în viața literară.
După 15 ani, se va stabili la Rohia, dedicându-se scrierii și orînduirii manuscriselor   mănăstirii.
Cel mai de seamă eseist al literaturii noastre a lăsat o operă monumentală. Jurnalul fericirii a fost  tradus în patru limbi-italiană, franceză, greacă, spaniolă.
Să citim un eseu- testament

"Acum știu, am aflat si eu... " de Nicolae Steinhardt

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el  începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.
Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către   aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot maimare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru că, în  ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie,iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu
încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!
Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti,sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne ,poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere.
Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragosterespinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât
  viciile şi incapacităţile noastre.

Acum știu, știu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte arăului, orice lipsa de mila, orice lipsa de înțelegere, bunăvoință,simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingășiei unui menuet de Mozart ... este un păcat si o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar
orice vulgaritate, desconsiderarea,orice căutătura rea, orice dispreț,orice rea dispoziție este de la diavol si strica totul. Acum știu, am aflat si eu... "
Nicolae Steinhardt






miercuri, 24 noiembrie 2010

peisaj matinal


Trenul staționează câteva minute.
De la fereastra vagonului,  privirea alunecă, nestingherită, încoace și încolo..

Trezită cu noaptea în cap, bătrâna gară ridică pleoape grele de pe ochii obosiți.Își sprijină ușa într-un toiag strâmb.
  Peronul tocit poartă urmele  grăbite ale  călătorilor -șervețele, bidoane strivite, coji de semințe.Mătura  a uitat să-și facă meseria.

Sălcii golașe în șir.Nu sunt triste.Au renunțat doar  să mai trimită energie spre crengi.
Obosite, frunzele  s-au așternut cuminți în strat gros.Ți n de cald celor câțiva maidanezi hămesiți de foame..
Câteva figuri obosite așteaptă pe băncile cojite.. Nu-și vorbesc, se uită care încotro.

Vin în fugă.
Ginși strânși pe pulpele pline, tricouri  sclipitoare, decoltate  adânc, înfruntă frigul toamnei.Se mulează pe trupuri  vânjoase, ca de bărbat..Geci  negre de piele, scurte,  cizme înalte.
Fumează din greu.
Trenul pufăie.Pornește.
Cele două femei aruncă, la comandă, parcă,  țigările aprinse, consumate pe jumătate. Bruneta o zvârle   pe amica ei   pe scară, se prinde și ea , din mers.
Da. Și femeile pot inspira teamă.

marți, 23 noiembrie 2010

CONTEMPORANUL nostru



Licențiat la Sorbona, în 1937, doctor în drept în 1940, la Paris, docent la Sorbona, cu o teză de filozofie a istoriei, absolvent al  Institutului  naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris INALC, -elev-ofițer de rezervă ,în 1941, în campaniile din Basarabia și Transnistria, curier diplomatic, din 1943 la Stockholm,până în 1947, rămas în exil până în 1961, când  va pleca în Africa, pentru 23 de ani, secretar general al Casei Românești de la Paris, întors în țară în 1989, membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer, boierul Neagu Djuvara  este , pentru noi, o avere.Ultima lucrare apărută - Ce-au fost pentru noi marii boieri ai Țării Românești, București, 2010.//

Un tânăr politician  îl invita,  într-o seară, alături de figuri reprezentative ale partidului său, fără ca măcar să-i mulțumească pentru onoarea de a-l fi însoțit.  Când a venit vorba de modele, de a căror absență ne lamentăm,la fiecare pas,   tânărul politician a rostit numele unui solist vocal, care îi citește blogul.

Sigur, este vorba de gusturi...
Am găsit în ”Cultura” un interviu cu acest uriaș OM, domnul Neagu Djuvara..
Iată-l!

SINUCIDEREA EUROPENILOR – interviu cu Neagu Djuvara

  Din păcate, Europa de mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram ca cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru câteva generații în “rezervații”…  Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !”
  V.M.: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei ?

Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfârșit, când nu existau războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur.
  V.M.: Care sunt simptomele ?

Neagu Djuvara: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut nici un ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal…
            Al doilea simptom nevăzut până acum: bizareria cu marea cotitură în artă și gândire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brâncuşi al nostru rupe complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde dodecafonia, școala de la Viena şi Bela Bartok, toate sunt complet în ruptură cu marea muzică de la Monteverdi și până la Debussy. În toate domeniile artei şi gândirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că începem un nou Ev Mediu.
            Asta înseamnă că hegemonia americană , care asigura un fel de pace mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o sută de ani. Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un “atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple.
  V.M.: Și idealul Uniunii Europene ?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea știu ce este idealul european. Tinerii nu întrevăd ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un guvern și un președinte. Mai cu seamă dacă intră şi Turcia, atunci Europa avortează.

V.M.: Sunteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a dominat lumea vreme de câteva secole ?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege universală. Când ai avut atâta splendoare de creativitate în știință și artă, precum și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să plătești prin dispariție.

V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană ?

Neagu Djuvara: Bineînteles. Dacă noi am intrat atât de târziu într-o horă care se strică, ne stricăm impreună cu ea. Asta e clar.
  V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo şansa de scăpare ?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotrivă. Puţinul de creativitate care ne rămâne îl vom dezvolta tot în sânul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este ca un fel de blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, până la Eliade şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate.

V.M.: În astfel de condiţii, de ce să mai rămână tinerii români în ţară ?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.

V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o ?

Neagu Djuvara: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decât restul Europei, aşa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decât cu cea germană sau franceză…
  V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de ziua națională a României ?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supără pe mai toată lumea: că nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională. În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua independenţei ţării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că 10 Mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din 1990 să se teamă, înteleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data României mari. Este data cînd două provincii, Transilvania şi Banat , au cerut să intre în Regatul României. Cu doua zile înainte ceruse Bucovina . Cu şase zile înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie !
            Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare națională e bine sa fie ținută intr-un anotimp cu soare, în care vremea să te îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie, când se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și când bieții ostași îngheață ?
  V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați
scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: “Ce cauți aici, Neagule ?”. Ați aflat răspunsul la întrebare ?

Neagu Djuvara (râde limpede și cu poftă): Culmea este că risc să îmi pun întrebarea și după 19 ani. Din când în când îmi pun încă întrebarea asta și astăzi. Dar constatând cu câtă căldură sunt primit de tineret, consider că nu m-am întors degeaba în țară.
            Când am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul altora, căci nu am avut personal intenția să scriu “Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ea s-a vândut în 39.000 de exemplare. Iar când m-am oprit la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: “Mă iertați că mă adresez Dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc. Am o fiică la liceu care avea o totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea Dumneavoastră și de atunci e pasionată de istorie”. Acestea sunt lucruri care mă bucură și îmi dau seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.

V.M.: Sunteți patriot ?

Neagu Djuvara: Patriot ? Ascultă (pufnește furios). Nu merit să-mi fie pusă o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot ? Soția mea, care e franțuzoaică, când a văzut ce fac în România a spus: “Trebuie să ai patriotismul bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo”.
  V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult ?

Neagu Djuvara: Păi da. Voi suporta până la moarte, asta e clar. Vreau să fiu înmormântat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să scriu am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze care face înconjurul lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile acelea cu înmormântări complicate, cu alaiuri și cu discursuri.
              Din păcate (și în context expresia este cu adevărat potrivită), Europa de mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii nostri vor putea, probabil, supraviețui pentru câteva generații în “rezervații”…
            Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !

omul, cât trăiește, învață!

Ciorbă ai , sigur!
Poate că -ți lipsește lingura...
 

Nicio problemă, se rezolvă.











luni, 22 noiembrie 2010

pe termen scurt

O știi sigur!
Fie chiar  doar din Rapsodiile lui Topârceanu” a adus o veste-n goană /și-a făcut senzație.
O cunoaște   toată lumea- fâșneață,  neserioasă, hoață chiar.
Cu vreo doi- trei ani în urmă, primăvara, i-am descoperit  prezența în curtea căsuței de la țară. Din șirul de ulmi, aliniați lângă gardul dinspre câmp, și l-a ales pe cel mai înalt.
N-are gusturi rele!
Și-a făcut un cuib cât o căciulă.
Nici n-am intrat bine în curte, că a și apărut, cu o falcă în cer și  cu una în pământ,  vecina, pe care o știam din vedere.
Ce, mai! Supărată foc!
Chiriașa mea îi fură ouăle de prin cuibare,  ba chiar i-a  șterpelit câțiva pui de curcă,mai tofologi.
Am calmat-o pe războinică și i-am promis că , sigur, o să găsesc o soluție..
 Cuibul părea gol, proprietara lui plecase , probabil, după provizii. Am luat o scară și, înarmată cu un băț, am început atacul.
Casă în toată regula!
Grea treabă!
 L-am împuns din toate părțile. Ce n-am găsit în  el-sârmulițe,  cuie, rădăcini  de plante, lut, fire de sfoară.
Pricepută  ființa asta!
În sfârșit, cu oarecare tristețe că n-am făcut o faptă prea bună,am mulțumit-o pe guraliva de vecină, care promite să mai tragă cu ochiul prin gospodărie în cursul săptămânilor de iarnă, când nu trece nimeni pe acolo.
Vorbă să fie! Au dat iama hoții de două ori…căutători de metale.Vecina își păzea cuibarele.

Vărgata a reapărut..
Prevăzătoare, și-a construit altă casă, tot într-un ulm..și mie îmi plac ulmii.
Altă muncă, mai multe zile. Era în vacanță. Am tot urmărit-o.
Într-o dimineață, ca prin nu știu ce minune- să fi lipsit eu cam juma de oră- a dispărut o linguriță de pe masa de sub vișini. Știam că am lăsat-o acolo.
Tot vecina  m-a luminat- coțofana fură orice, aveți grijă,  nu lăsați ceva de preț, ceva metalic, pe aici, pe afară, că imediat îl înhață parșiva asta.
Într-o zi, am zărit-o pe doamna pestriță, n-o să-ți vină să crezi, e treaba ta, eu doar spun ce am văzut- dând ocol ceșcuței  mele de cafea, aflată pe masa de sub vișini.
Nu m-am supărat deloc.Voiam să-i fac o poză, dar și-a luat zborul într-o clipă.
 Săptămâna trecută au fost niște zile  cum rar se poate întâmplă în noiembrie.Vara, nu alta!
Doar că toți pomii sunt  lipsiți de podoabă...
Ulmii își arată vrând- nevrând goliciunea.
Cuibul  se vede din orice parte a curții.N-o să-ți vină să crezi, i-a făcut și acoperiș !Cum l-o fi încropit, ea știe.
Am tot așteptat-o. 
N-a venit.  La plecare, se auzea  doar cârâitul  puilor, așteptând  mâncare.


sâmbătă, 20 noiembrie 2010

“Doamne, fă-mă să cred în tine”.


Mai mult decât de Dumnezeu, mă tem  de absența lui Dumnezeu.  Octavian Paler.

Ne plângem că nu ne ajunge timpul.
Uităm să privim în suflete..//
Știu că veți avea tentația de a nu citi, pentru că este sâmbătă, poate duminică și vreți ceva distractiv.
Vă asigur că merită, cu prisosință, să  rupeți câteva clipe,  din  cursa , aparent, neobosită a timpului, pentru a-l asculta  pe

Eugen Ionesco-d ale creștinismului, existențiale
Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a existat aşa ceva. Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană “Le Figaro Litteraire” a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, în 1994.
Maestrul a dorit să lase fiecăruia dintre noi ceva din neliniștea lui în fața morții.

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. 
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. 
Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. 
Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, care a lăsat-o singură în marele Paris. 

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. 
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. 
Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. 
Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria, dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. 
El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: 
Doamne, fă-mă să cred  în tine”. 
Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. 
Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. 
Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.








vineri, 19 noiembrie 2010

altă pălărie

Dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal, urăm  cuiva apropiat/drag/cunoscut..ceva :La mulți ani! Sănătate, că-i mai bună decât toate! Somn ușor! Mult noroc! Succes! Zi bună! Noapte bună! 
Adunăm în cuvinte  gândurile noastre frumoase, sperând să ni se întoarcă. Sau, pur și simplu,  facem urări, pentru că asta simțim.
Ziarele și televiziunile, nu doar cele  britanice, se întrec în  a transmite urări fierbinți prințului William , fiul Dianei și al lui Charles de Wales, care se va căsători cu Kate Middleton.
Britanicii vor alt mit, o altă prințesă a inimilor, o altă nuntă  de basm, chiar dacă și prin palat  se simte , cumva, aripa crizei.
Nici kenyenii nu se lasă mai prejos. Ar vrea ca nunta să se facă la ei.
Se gândesc că, dacă, mâna fericitei domnișoare  a fost cerută  în patria lor, le-ar prinde bine o reclamă pentru încurajarea turismului.//
La noi, a apărut, nu se știe când, un fel de urare- serviciu ușor! rostită, în general, fără  u.
Stau și mă întreb ce gândire o fi dincolo de vorbe..adică cel care merge la slujbă, că o fi la stat, că o fi la particular, că o fi sezonieră sau   cine știe cum.. să nu aibă nimic de făcut?
Să nu-l deranjeze nimeni cu nimic?
Să-i treacă ziua printre degete? 
Și să se trezească doar în ziua de leafă?
O fi vreo  legătură între urare și ciuntirea salariilor?
Nu, n-aș crede, era deja măricică, de urare vorbesc, când au început tăierile ..chiar îmi amintesc vorba unei doamne, semnam aceeași condică, zicea ea , așa, când o întreba cineva de ce întârzie la ore- la cât  sunt plătită, e prea mult că am grijă de ei( de  elevi) să stea în clasă și să nu bată țurca pe maidan..
p.s. în urmă cu niște ani, nu chiar foarte mulți , umbla o altă  vorbă- ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim..
să mai zică cineva că nu ținem unii la alții!.



joi, 18 noiembrie 2010

pe cine hrănim?

Auzi tot mai des- oameni suntem-  și nimic din ce este omenesc nu ne este străin, completa gânditorul.
Sau total străin, cred eu.
Fiecare știe că trebuie să facă bine ce face.  În interiorul lui chiar asta vrea.dar  intervin atâția factori , într-o singură clipă.   Așa că omul simte și celălalt impuls. Acela de a face doar ceea ce îi place, chiar dacă , astfel, acționează împotriva binelui.Împotriva aproapelui.
Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le facem, dar, cred eu, și a celor pe care le gândim, și , dintr-un motiv sau altul,  nu le spunem.
Ajungem suma  voinței proprii și a expresiei de a face bine.
Constatăm asta zi de zi, clipă de clipă.
Blaise Pascal vorbea de  a doua natură, care ar face ca omul să perceapă  răul, ca fiind  normal pentru om.
Până unde ajungem cu înțelegerea?
Cât putem îndrepta?
Suntem în stare să îndreptăm?
De ce spunem,  tot mai des,  adevărul este, totdeauna, la mijloc?
Antica idee cum că ar fi  două principii, independente- binele și răul- pare depășită.Ființa noastră nu este , pur și simplu,  bună. Nu este, pur și simplu, rea.
Este, spun evoluționiștii,  deschisă spre bine, deschisă spre rău.
Spre Lumină. 
Dar și spre întuneric.
Citeam cândva, nu mai știu sigur, dacă în Confesiuni sau într-o prefață că Rouseau zicea că am fi egali de la Dumnezeu
.Biblia zice că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa.
Deci ființa este bună. Adică a fi, a exista este  bine.
Apare, imediat, tăgada..
Sunt amândouă, binele și răul, logice?
Sau răul, întunericul este ilogic?

Și dacă aici, în lumea noastră nu avem totdeauna răspunsuri, în povești găsim, cel puțin pentru o vreme, dacă nu răspunsuri, cel puțin idei.
Se povestește că o bătrână indiancă Cherokee discuta cu nepotul ei tocmai despre lupta asta din sufletul omului- dintre bine și rău.
Și pentru ca a fi înțeleasă  o compară cu o luptă dintre doi lupi.

 -Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, se  lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie
- Și?..întreabă, uimit, copilul..
-Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…
Copilul ascultă, se uită în zare , către păduri, acolo unde știa că  se ascund lupii, și o întreabă pe  bătrână:
-Cine o să câștige, bunico?
Răspunsul vine imediat:-
Cel pe care îl vom hrăni.



miercuri, 17 noiembrie 2010

nu plânge

 fără motiv.Și , mai ales, nu plânge când ai motive.Tudor Mușatescu.

Tocmai descoperisem într-o carte niște vorbe , absolut fabuloase” acolo, polițiștii chiar poartă flori la ureche”.
Locul cu două ceruri- unul sus, mult râvnitul Rai și altul jos, dat , pe gratis, muritorilor, care se trezesc  în corul inimitabil de canto păsăresc, când nenumărate finaliste tropicale își adună, în dimineți pure, premiile printre pâlcuri de  orhidee-se numește , ați ghicit, Bali.
Lumea cu elegante buzunare nevăzute se duce pe insulă din multe motive.
Pentru a culege energie pozitivă.
Și, mai ales,  pentru gustul libertății absolute.//

Visam cu ochii deschiși ,încercând  să-mi închipui cum ar fi să apară, tam- nisam de după colț, domnul în uniformă,  cu un buchețel de albăstrele , aninat, ștrengărește, nu departe de obraz.
Atunci s-a întâmplat minunea, am deschis televizorul.
Dumnealui lăcrima, își atingea, cald, genele, povestea, sala era împărțită, unii aplaudau, ceilalți, scormonitorii,se înghesuiau, cu microfoane și întrebări.
Plâns în direct. Ca pe scenă.
La urma urmei, uite , chiar Poetul îndeamnă:
”Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-ntelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.”
p.s. cred că, la cererea spectatorilor, se va relua momentul , pe pe toate canalele de știri senzaționale.

luni, 15 noiembrie 2010

un ochi râde, unul plânge


Alungat pe jumătate, noiembrie și-a schimbat de tot mersul
I se spunea, respectuos, Brumar.
Pe atunci, purta mustață sură, brâu lat, că-l dureau șalele de atâta muncă, cizme înalte. Cutreiera  pădurea   în lung și-n lat, bătea drumurile mustind a ploi reci, scorțoase.
Turna vin în butoi, aduna varză din grădină, să fie numai bună în post și  la sarmale, de  sărbători.

Își aruncă ochii în oglinda unei bălți.
Nici nu-i vine a crede, prea e  chipeș!
I-au crescut aripi.
Soarele i-a pârjolit brațele, a izgonit oboseala,  căciula i-a  a rămas pe undeva, într-o margine de drum,    rupe doi ciorchini dintr-un salcâm nebun , îi pune  la pălărie și pornește  hai-hui, în picioarele goale. Ascultă tril de păsărele gureșe, calcă miriștea, se oprește pe cărarea dintre ulmi,  dă peste cap  o dușcă de must  proaspăt, simte în nări mirosul de pastramă, trage  hoțește, cu ochiul,  la niște glezne  iuți de femeie.

Lipsește ceva.
Nu prea știe bine ce..da, este seara de lăsatul  secului.
Pe când era el de-o șchioapă,   mare veselie se simțea  prin curți.
Veneau cuscri și cumetri, se adunau la ăi bătrâni.. un pui fript, o pâine   rumenă scoasă de sub țest, o sticlă de vin roșu, o sarailie zemoasă.
Povesteau de toate, până după miezul nopții.

Copiii de atunci au plecat care încotro. Casele și-au tras obloanele uitării. Pe la ferestre, doar el, noiembrie  , holtei pribeag.
 Și drumul.
Singuratic,   șerpuiește cuminte, neobosit.
Mereu în același sens.


duminică, 14 noiembrie 2010

lebăda moare de câte ori cântă

Potrivit baremului de corectare, în anii anteriori, la  tezele unice de limba și literatura română, elevii  primeau 3 puncte pentru originalitate.
 Era mare întrecere !
Nu se știe ce va fi după ce va intra în vigoare legea nouă, pe care unii ,  optimiști din fire,  o numesc  legea funerară. 
Așadar, să răsfoim câteva teze.

 Agripina nu avea decât doi copii, pentru că al treilea, Păunaș, nu mai contează, pentru că tot îl mănâncă vulturii.

În nuvela "La vulturi" de Gala Galaction, sunt descrise aventurile unei alpiniste curajoase fugărite de turci, si copii ei.

Personajele principale din povestirea "O ora din august" sunt: ofițerul Roșu si avioanele nemțești..

Metoda folosită de Ion pentru a pune mâna pe pământul Anei este însărcinarea !!!

Privind atent plugul vede că e de fier și privind și mai atent țăranul, Arghezi, ca un poet bun ce este, vede că e de bronz.

Și Stroe Orheianu când îl văzu pe Tudor Șoimaru zise în gând: pe unde o scot, vere?!

Vlaicu-Voda era un funcționar model care avea un randament deosebit ca domn.

În cunoscuta balada "Miorița", sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare, si un cioban ce șochează prin prostia lui.

În multe poezii Octavian Goga a scos în evidență natura și treieratul pe căldură.


Zaharia Stancu a scris un roman desculț. A fost și șef de birou la scriitori.

Răscoala începu spre seară și țăranii își aprinseră lanternele ca să vadă drumul spre ciocoi.

Cu cât ne apropiem de izbucnirea răscoalei, cu atât țăranii stau mai mult în cârciumă, ca să facă în ciuda boierului.

Si când Petre Petre o văzu pe Nadina dezbrăcată îl gâdila în tălpi.

La Otopeni erau numai gropi si avioanele le ocoleau si tunarii trăgeau dupa ele în zig-zag.

Miron Costin nu folosește cuvinte de tip gramatical pentru gramatica limbii romane.

Din lumea satului țâșnesc figuri memorabile ca: pupăza, cireșul și altele care au completat acțiunea operei.

Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor de la 300 de pagini în sus.
Nichita Stănescu a știut el de ce a pus virgulele si punctele acelea în poezie și nu mă bag eu în ce a făcut el.


Contemporanii lui Eminescu l-au urmărit ca să-i ghicească filozofia si ca să-i caute nod în papură. 

 Eminescu este trist pentru că nu a reușit să facă nimic în viața lui.

La începutul fiecărei poezii eminesciene stă plantat câte un tei mai gros sau mai subțire în funcție de câte strofe are poezia.

Si bietul Eminescu, scârbit de bișnita societății sale și ca Veronica Micle îi făcea fițe, intra într-o etapa nouă pe care mi-e rușine s-o spun.


 

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

la taclale

Știați că...
Marilyn Monroe a avut unsprezece  degete la picioare?

Winston Churchill a fost născut într-o toaletă a femeilor în timpul unui dans?

În America de Nord crește un copac - băștinașii îl numesc pomul dracului-  coaja acestuia  conține foarte mult fosfor, încât noaptea, lângă tulpina lui, se poate citi ca în orice sală de lectură?

Inima unei femei bate mai repede decât cea a unui bărbat?

Persoanele dreptace  trăiesc, în general, cu șapte ani mai mult decât persoanele stângace?

Dacă iei orice număr, il dublezi, aduni 10, împarți prin 2, si apoi scazi numărul inițial, răspunsul va fi 5?

Peștii de apă sărată beau apă, iar cei de apa dulce nu?

Jocul de cărț a fost inventat de chinezi în  1120?

La naștere, crevetele este mascul, apoi, pe măsură ce crește, devine femelă?


Podul Universității din Boston , pe Commonwealth Avenue, Boston, Massachusetts, este singurul loc din lume unde un vapor trece pe sub un tren, care trece pe sub o mașină, care trece pe sub un avion ?

 O singură persoană din două miliarde trăiește 116 ani sau mai mult?


 



vineri, 12 noiembrie 2010

se spune

   că  viața fiecăruia este un fel de galop, o acrobație, în care  tălpile se sprijină pe spinările a doi    cai nărăvași, alergători neobosiți. Identici, în marea cursă.
Unul este destinul.
Celălalt este liberul arbitru.
Tu, eu, noi trebuie să alegem. Clipă de clipă.
Mai ales, când ne îndoim.
Pe care îl lăsăm în pace?
Pe care îl strunim cum putem mai bine pentru binele propriu?

În povești, orice este posibil.
Un chinez bătrân , cu barba până către pământ, se trezea , zilnic, înainte de răsăritul soarelui  și urca , din greu, pe muntele  din apropierea casei lui. Privea râul , care își susura mersul domol printre ierburi , lua o pietricică și o arunca în valuri.
Fiii lui nu l-au întrebat niciodată nimic. Au făcut la fel.
Nici copiii fiilor n-au pus întrebări.
Fiecare se trezea în zori, urca muntele, privea râul, lua o piatră și o arunca în râu.
S-au născut și strănepoți. Toți păstrau tradiția.
 Într-o dimineață, s-au întâlnit toți la adunat de pietricele.
Cel mai mic , văzându-l pe bătrân doar piele și os, a ridicat ochii spre el și  i-a spus:
- Bunicule, cărăm de ani de zile pietre, le aruncăm în râu. Muntele nu s-a urnit. Nici râul n-a secat.Niciunul dintre noi nu va mai fi viu, când  muntele ăsta va fi urnit.
Bătrânul și-a mângâiat strănepotul  și- i-a spus:
- Ai dreptate astăzi.
Eu tot cred că odată și odată, muntele  ăsta va fi urnit.

p.s.
Suntem în stare să perseverăm, crezând în miracole?


joi, 11 noiembrie 2010

fără titlu

Am ajuns la postarea cu numărul 800.
Ce număr frumos!
S-ar cuveni o petrecere.
O să spun doar că am descoperit o primăvară dulce în noiembrie!
Și ce poate fi mai potrivit lângă o asemenea trăire decât o muzică pornită din adâncuri..//



p.s. Tocmai am urmărit, astă seară, în orașul meu,
Recital la 4 mâini,concert cameral- soliști: Valentin și Roxana Gheorghiu.
La 82 de ani , maestrul Valentin Gheorghiu este un artist căruia i se potrivește perfect- dictonul tinerețe fără bătrânețe!
F. Schubert,Fantezia în fa minor, Marșul caracteristic nr.1 în Do major,
A. Dvorak-Dansuri slavone
J.Brahms-Dansuri ungare
G.Enescu- Rapsodia I în La major.
O splendidă seară de toamnă cu parfum primăvăratic, în acorduri  vrăjite!

miercuri, 10 noiembrie 2010

cea mai mare biruință

-aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus- se numește fericire. Albert Camus.

Noiembrie își cerne broboada în stropi mărunți de liniște, cu  atingeri tandre printre  frunze stinghere.
Se întunecă devreme.  În culorile amurgului grăbit.
 Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură  pacea înserării.//

Cină în toată regula.
Pe două schimburi.
Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile,  își fac, deja, siesta. Doi  motani mari-unul dungat, altul  alb- fac tumbe prin frunzele uscate. Nu le pasă de nimic.
Câțiva  pisoiași mai anemici înghit  alene. Lângă ei, femeia.O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva.
O singuratică. Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus  în farfurioare.
Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. Pisică-mamă.
Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?Nu-mi găseam vorbele.
Cum aveam telefonul în mână, fac o poză.
Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost. Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”, mă privește duios și-mi spune clar noapte bună, doamna profesoară.

 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste.
Este despre un domn foarte bogat, care  nu știa să se veselească .
 Avea de toate- palat, trăsuri,  grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase.
Nu putea fi vesel niciodată.
A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.
Într-o zi, cineva i-a spus că , doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea  și el să  se bucure.
Și-a închis palatul  și, singur , a plecat în lume.
 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp.
 Un om  muncea. Și tare se veselea. De unul singur.
 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe , l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun.
 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
-          Cămașa?
-          Păi,  eu nu am cămașă..
-           P.s . tu  ce spui?







marți, 9 noiembrie 2010

ceea ce vedem

 nu este alcătuit din ceea ce vedem, ci din ceea ce suntem
”Fernando Pessoa

Lumina țâșnește brusc din umbrele nopții, se așază cuminte , perfect, fără grabă,  peste oameni, ierburi, mașini,copaci, case ,  împodobind existența ,  zi de zi, clipă de clipă.
Misterul  cosmic nu are nimic banal.
Doar noi ne-am obișnuit să primim , după întuneric,  lumină, să strălucească soarele, să se  topească zăpezi, să-și pună copacii haine proaspete,  să se ivească de după nori, mândră, strălucitoare, luna.
Spectacolul lumii este , în orice clipă , altul.
Ieri, alaltăieri,  suflarea era în delir. După o noapte-două,   ne cuprinde  apăsarea cotidianului.
Frumosul s-a năruit.Din milioanele de  combinații posibile, care ar naște minuni, fiecare își alege – sau acceptă absent- mersul lucrurilor, locul lui sub  cer. Drumeț neobosit între ieri și mâine.
Îi/îmi/îți/ne/vă rămâne  șansa de a schimba ceva, doar dacă asta contează cu adevărat.
Ca în povestea pe care tocmai am citit-o.
Un mare industriaș primește vizita unui prieten  indian. Împreună, merg în centrul New York-ului.
Fiind   vremea amiezii, străzile erau pline de oameni. Mașini claxonând nerăbdătoare, taximetre în viteză,  sirene ce se apropiau sau se depărtau. Orașul își trăia , tumultuos, viața.
 După câțiva pași,indianul  se oprește, arată spre ureche și rostește încet:
-  șșșt, am auzit un greiere.
- N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta! îi spune prietenul..
- Sunt sigur, am auzit un greiere!  insistă indianul.
- E o nebunie ce spui!  decide celălalt.  
Câteva clipe nu-și vorbesc. Traversează o stradă și intră într-o superbă zonă verde, cu mulți copaci.Indianul se uită împrejur și, de sub niște frunze, culege  greierașul.
-Ești extraordinar! Nu-mi vine să cred. Ce auz ai, măi omule?Supraomenesc?
-Nicidecum. Nu vezi? Urechile mele nu se deosebesc de ale tale.
Depinde  ce vrei să asculți cu ele.
- Nu se poate! Oricât aș fi vrut, n-aș fi auzit un greieraș în tot vacarmul ăsta.
-Dă-mi voie să-ți demonstrez că se poate și altfel, spune indianul.
Scoate din buzunar câteva monede, lăsându-le să cadă discret pe suprafața trotuarului.
În ciuda zgomotului stradal, pe o distanță de câțiva metri buni, toți trecătorii au privit în jur, vrând să  știe dacă banii au căzut din buzunarele proprii.
- Înțelegi ce am vrut să spun? întreabă   indianul.
 Totul depinde  doar de  ceea ce este important pentru tine !//
p.s. tu ce spui ?