vineri, 30 noiembrie 2012

o noapte și o zi


Dacă ai spus, deja, cuiva Bună dimineațá! cu  lumină în suflet,  dacă îți râde soarele în fereastră înseamnă  că în noaptea care  tocmai a trecut te-au ocolit relele.
 Sau ai pus usturoi pe la toate țâțânile ușilor? 
 Și ai ferecat poarta.
Fetelor, ați pus  busuioc sub pernă?
Cum de ce? ca să-l visați pe EL!
Î
n Noaptea Sfântului Andrei, văzutul și nevăzutul și-au zărit unul altuia fața,  binele a fost mai puțin bine  și răul ar fi fost și mai rău..doar usturoiul  reglează atent  balanța.
Se pune grâu la încolțit!//
Seara mea a fost de vis!
Până și ploaia purta rochiță transparentă. Ca de  zănatic april..
Sala de concert plină-ochi! Câți tineri!
Și concertul, ce concert!Mozart, mica serenadă nocturnă, în patru părți, Hubler. Concertul pentru patru  corni și orchestră, în trei părți, Corul vânătorilor, ca bonus, oferit de patru domni, tot unul și unul- Petrea Gâscă, Mihai Sârbu,Alexandru Chiric, Sorin Lupașcu, la pian Valentin Ghiță.
În pauză,  dirijorul, ei, da!  aici  e aici,dirijorul , clujeanul Vlad Agachi, vârsta mezinului meu, ce portofoliu! câte premii, la București, Târgoviște, SUA, Portugalia, Polonia și încă  altele,  un fel de argintul- viu , pe care publicul piteștean îl îndrăgește foarte mult, simpatia este reciprocă,  cum spuneam, în pauză,  era și mai agitat decât este el în general-  și-a aranjat partiturile, a mai mișcat o lecuță mai la stânga camera de luat vederi, a mai trecut  dinspre este spre vest...;i-a mai aranjat o sprânceană..
Și când a început partea a doua a  concertului, Martinu, Concertul pentru oboi și orchestră mică,  la care  solistul a fost Valentin Ghiță, sala a   încetat parcă să respire!
Fără cuvinte!
Final cu Ceaikovski, Uvertura fantezie Romeo și Julieta

De ce ??
Acum vine   punctul culminant-  din public apare o domnișoară, cu un superb buchet de trandafiri mici de catifea, roșii , proaspeți, visători. 

Prea  pătimașă îmbrățișarea!
 Prea  înlănțuiți  cei doi!
Și , după cum îi este firea, zglobiul nostru dirijor  lasă să-i alunece buchetul, își duce mâna către buzunarul de la piept, scoate  o cutiuță și, ai ghicit! inelul de logodnă

Acolo, în genunchi, pe scenă, orchestra  cântă Mulți ani trăiască!, sala împreună cu  ea!
Logodnă  la Pitești! Pe scenă!

 Este ceva, așa-i? 
În seara Sfântului Andrei!
Tristă sunt un picuț, că tocmai aseară, în grabă, mi-am uitat aparatul foto, nu-i nimic, te trimit  undeva să vezi! 

Și  ca nu uităm  că între real și imaginar nu este decât o fragilă graniță, un minut cu Marin Sorescu

Dumneata
Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele,
Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor,
Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,
Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,
Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere,
Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe,
Aşa ca putregaiul.
,,Bună seara.” Ăla nu-i răspunde. ,,N-o fi auzit”, se gândeşte
Grigore, ,,Bună seara”, zice iar.
,,Bună seara”, îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă drept în cale,
Nu-l mai lasă să treacă.
,,Mă, tu ştii cine sunt eu?”
Se uită Grigore… şi odată simte cum i se scoală căciula
Singură din cap: hoop! şi cade jos…pleoţ! Ăsta semăna cu unul de
Murise…să tot fie luna…
,,Păi, eu ştiu…” încearcă el să-şi facă…ce să-şi facă”…curaj…
,,Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau…”
Păi, ia-mă şi dumneata de guler…rânjeşte străinul.
Când să-l ia de guler…nimic… Ăla era moroi…
Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer…
După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas.
Bine că nu i-a zis moroiul să-l mai ia şi de altceva
Că paraliza tot.
Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el.
Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt
Arţăgoşi.
Când le străşunează din ceva pe câte unul… îl fac
Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el. Aşa e de
Moale şi afânat.
-          Dar mi-a zis ,,dumneata”… îşi aduce aminte Grigore
-          Nu, că de purtat ştiu să se poarte… nu sunt bădărani, ţopârlani,                   modârlani, capsomani.
Nu că le iau partea, dar
Trebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi,
Într-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume,
Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu
Din ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă,
Bunăoară asta a noastră… care se sperie şi-i alungă.
Uite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba,
De-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi… şi se mai iau de câte unul
Ca dumneata…
-          Nu mai îmi zice dumneata… ca ăla… îl trecu un fior pe
Grigore.
Dar matale, Nea Cozo, cum,
De ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti,
Faci atâta bine… comunei… nu ţi-e frică singur în cimitir?…
Coza tace şi-l priveşte cu nişte ochi… cu nişte ochi…
-  Mie mi-au luat frica… de pe vremea când… trăiam.//
  crezi în , cum să le zic,  nevăzute? 
 



joi, 29 noiembrie 2012

din decembrie

și până în martie, pentru mulți dintre noi există trei grădini,   grădina de afară, grădina  din  ghivece dinăuntru și grădina ochiului minții. Katherine S. White, jurnalistă americană 1892/1977

În înălțimi, cerul  are ceva dintr-o vară neîncheiată, peste cate care , mereu nemulțumită, toamna și-a așternut zgribulirea.
Zilele, perfect  egale și rectilinii, și-au îmbibat obrajii cu  un fel de stânjeneală, cerșesc alb. Și ploaie, să le spele picoteala.
 Înghesuite buluc, între  exclamații și  întrebări, mereu fără răspuns, nopțile nu reușesc deloc să separe lucrurile.
 Toate se învălmășesc, se confundă, o fi doar părerea mea?
Dacă deschizi ușa, fereastra, radioul, televizorul descoperi aceleași obstacole-  rățăioală, bășcălie, afișe, vorbe goale..
Visul este doar al tău, cum să-l poți topi, cum să-l ademenești într-un buzunar secret?
Peste doar o zi, o să vedem, ca în fiecare an, defilări, coroane,  fanfare.
Ce mult mi-aș dori să nu fie  o simplă escală de câteva zile libere, când, lăsând baltă  postul Crăciunului, mai tot românul va  simți  gustul  fasolei cu ciolan și al vinului fiert cu scorțișoară.
Îmi trec prin minte vorbele cuiva, un jurnalist  român , stabilit peste Ocean, nu-i rețin numele Pentru a te înălța , trebuie  întâi să îngenunchezi..//
Să mă(te) întreb  dacă  nu cumva  articulațiile   sunt mult  prea obosite?



miercuri, 28 noiembrie 2012

eu nu am căutat,

în toată viațá mea, decât esențá zborului. Zborul-ce fericire! Constantin Brâncuși
 
Când scriu, vorbesc, îmi doresc ca tu  să simți ceea ce simt eu, să te eliberezi de tine însu(ă)ți , pentru că îți propun, într-un fel,  șansa ca, ascultându-mă, să te eliberezi de povara pe care, cumva, o ai. 

Sau dacă tocmai te simți foarte bine, să împărtășești clipa asta cu mine.
Că reușesc sau nu, asta ține , poate, și de tema  care mi-a venit în minte,  în funcție nu doar de trăirea mea  în aceste clipe. Ține de mult mai multe ..
Tocmai de asta, încerc să ocolesc lucrurile abstracte.
 Astăzi, o prietenă, profesoară de muzică,   mi-a trimis  un gând, chiar dacă, nu mai târziu de mâine , urmează să ne vedem.

 Ceva special.
Ceva cum rar se întâmplă..
M-am gândit dacă este cazul  să păstrez doar pentru mine și atât. Pentru că , mi-am spus în gând, lumea vrea doar lucruri frumoase, ieșite din frumos și din bine.

O parte din sufletul meu zice că  ar trebui să mai afle și alții. Așa că, mă străduiesc  să-ți transmit și ție trăirea, să te fac părtaș la starea mea. Într-un fel,  să mă identific emoțional cu tine, comunicând.
Pentru ca tu, la rându-ți, comunicând cu mine, să poți transmite și altora mesajul.
Epic,  povestea  are o schemă simplă.  ( Doamne!!!)
O tânără balerină  ( 30 de ani) își pierde , în condiții greu de explicat-  tratament greșit - un braț.

 30 de ani..
Mai departe? pentru ea nu prea mai există mai departe, deznădejde,  spaime, derută,  depresii,  gânduri  sumbre. Familia, prietenii  îi sunt aproape, fiecare cum se pricepe.
 Ea nu mai poate dansa. Nu are echilibru.
Într-o zi , află că  undeva un tânăr  a trecut printr-o încercare similară. A pierdut un picior.
Reușește să-l găsească .

 Îi propune să-l învețe să danseze.
 Nu orice. 
Să facă balet.
Imposibil!! au spus toți.
 Cei doi încep munca, MUNCA

Efort,  căderi,  dureri,  certuri,  ridicări, eșec după eșec.
Într-o dimineață, soarele  a răsărit  mai devreme și a râs cu toată fața.
Mai bine, uită-te!


marți, 27 noiembrie 2012

dar râurile

 când se odihnesc? L.Rebreanu

Într-una dintre primăverile tinereții, când ieșise  în răsăritul soarelui la vânat porumbei, a observat cum un țăran, socotindu-se nevăzut de nimeni, a sărutat pământul jilav de rouă, cu înfocare, ca pe-o iubită.
Gestul a fost înregistrat  pentru pitorescul lui în sine, fără  a i se atribui atunci o semnificație  precisă.
 A venit apoi o experiență , transmisă de sora lui, Rodovica,  despre o fată bogată, amăgită de un flăcău sărac.
Și a mai fost o discuție  cu un fecior de la țară, Ion al Glanetașului, isteț,  vrednic, dar amărât, că nu avea pământ.
 11 ani de muncă! 
Atât   adună capodopera ION-Glasul pământului, Glasul iubirii, care i-a adus Premiul Academiei..
Liviu Rebreanu.
Al treisprezecelea copil al învățătorului Vasile Rebreanu și  al Ludovicăi, din Târlișiua, Bistrița-Năsăud.
Dacă ar fi sfidat legile biologice, astăzi, 27 noiembrie, ar fi depășit un secol, și  încă doi ani peste un sfert  de veac.
Ne-a lăsat o zestre uriașă, dacă este să amintim  doar romanele Răscoala, Pădurea spânzuraților,  ele , Ion și Ciuleandra, admirabil ecranizate, apoi Adam și Eva-  primul roman  românesc despre metempsihoză- citește-l, sigur o să-ți placă. Să nu uităm Amândoi, Crăișorul, Gorila , Jar.
Patru volume de nuvele-Frământări, Golanii, Mărturisire,Răfuiala. 
Articolele și intervențiile sale în periodicele interbelice au fost adunate în Amalgam.
Nu putem trece peste activitatea  de dramaturg- Cadrilul, Plicul, Apostolii.
 A fost   directorul Teatrului Național din București,în perioadele 1928/1930; 1932/1934, iar din  1925 a devenit președintele Societății Scriitorilor Români, pentru  ca în 1934 să fie ales membru al Academiei Române, unde a prezentat memorabilul discurs Laudă țăranului român.
Istoriografia literară l-a comparat cu Tolstoi.
Vorbind despre Ion, Eugen Lovinescu  considera că Rebreanu a zămislit o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depășește tendința de nivelare a naturalismului. 
George Călinescu, referindu-se la  același uriaș roman  spunea că Ion este  opera unui poet epic.
Lângă Pitești, la Valea Mare, pe  sprânceana unui delușor, dăinuie peste timp o  casă memorială, locul unde  scriitorul  s-a stins la 1 septembrie 1944.


Cu un an mai devreme,  tot în 27 noiembrie, în Pârscov de Buzău, a venit pe lume medicul Vasile Voiculescu, poet al vieții interioare, un creator religios, hrănit din substanța evangheliilor., în căutarea unui Dumnezeu transcendent, o ființă trăind  în strânsă comuniune cu viața  poporului, transformând basmele în  simboluri greu de înțeles, cum observa Tudor Vianu.
Intelectualul care  de 4 ori a fost deținut în temnițele comuniste..
Creator al prozei fantastice, în nuvele, precum Lostrița, Căprioara din vis,  Capul de zimbru..și în  romanul Zahei orbul.
În 1964, la doar un an după moartea poetului,  au văzut lumina tiparului Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere  imaginară de Vasile Voiculescu.
Prefața volumului este semnată de către Perpessicius, care  vorbea despre una  dintre marile zile  festive ale lirismului  nostru  contemporan..
 Adevărată monografie dedicată paradisului iubirii,  Sonetele  numerotate de la CLV la CCXIV continuă  cele 154  sonete shakespeariene.
Scrise la 74 de ani.
 Sonet CCXL
Sa-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boala grea cu alta potrivnica s-alina;
Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plina...
Si departarea -i inc-un adaos la iubire.
Pentr-un ragaz de-o clipa ma-ncatus nopti de-a randul,
Stau gata sa te-nabus... Cand far-a-mi da de stire,
Cu-ntortocheri de vulpe, misel se-toarce gandul
Sa-ti mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,
Veneam intaia oara;zambind, citeai alene...
Si te-ai intors: deodata cu fulgerul orbirii
Tasnira pe sub puntea arcatelor sprancene
Scaparator de-abastru suvoaiele privirii.
Te blestem, amintire! Ca o nebuna-mi strangi
Amarul colb de patimi in stupii tai natangi.//

 Îi (re)citești?


aș putea să înșir

citate din toți clasicii, de-ai noștri sau de pretutindeni.
Aș putea găsi  texte cunoscute, în versuri sau în proză. Câte nu s-au spus, câte nu s-au scris despre recunoștință.
Cu toate astea,  uităm de fiecare dată sau poate că nu- este extraordinar să ții minte ce trebuie! uităm, ziceam să  lăsăm , din când în când , fruntea jos de tot și, smerit, să  ne îndreptăm gândul către cei care ne-au fost alături în  tot felul de momente. 

Adevărat este că, vorba latinului, câtă vreme vei fi fericit, vei număra mulți prieteni.
 Se schimbă situația, aproape total, când  ești în impas.
Atunci  îți sunt în preajmă, adulmecând, dușmanii.
 Te slăbesc oare atacurile? Cineva zice că dacă nu te ucid te fac mai puternic.
Așadar, le ești recunoscător lor? 

Dușmanilor?
Am găsit un text  extraordinar, poate că tu îl vei fi citit, și eu l-am mai citit cândva, astăzi, de câteva ori!//


Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. 
Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. 
 Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu "Rinocerii" la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.
Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).  Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.
 Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
 Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.
A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.
El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.
Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?//
Eugene Ionesco, Testament

luni, 26 noiembrie 2012

normalitatea este un palier

Lumea suntem noi, emoții, interiorizări, mers înainte, priviri înapoi, de ce înfloresc violetele, de ce se ofilesc , brusc, frunzele, cât mai costă o pâine, cât îmi mai ajung banii, fraze și încrâncenări, ambiții și răni, haine doar pentru  pe dinafară, promisiuni și încântare de sine, poeți ai prozei personale, ploaie, bradul - mereu verde!//
fericire sau normalitate?


duminică, 25 noiembrie 2012

printre file



Cu mare drag mă plimb eu seara pe cărările largi ale sufletului- detalii  simple, lămpi în ferestre,  degetele mamei ținând pânza  prea aproape de  ochi,  neobosit acul, în  roșu și negru, poezie și proză, ritmuri și vise, relief mișcător  într-o dulce, albastră  noapte cu lună.
Ai ascultat  vreodată acordeonul, în dimensiunea  interioară, fără  vorbe, a valsului?


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

lectura de seară




Acum stiu
  " Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul  dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în  viciul său.
    Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către  păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar  instinctul i-o ia înainte! 
 Ceea ce reuşim ne poate spurca  mai ceva decât păcatul însuşi. 
Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră,  încât ne umple sufletul de venin.
    Banii care vin spre noi ne  pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate  răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.
 Drumul către  iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la  înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.
 Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori... Tot ce reuşim pentru  noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către  aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. 
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din  jur.
    Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. 
Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. 
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.  Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
    Slăbeşte, bucură-te şi taci! 
Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!
 Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. 
Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. 
    Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă.
 Grăsimea este profesorul grasului. 
Viciul este profesorul viciosului.
 Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţle noastre.."

"Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
Acum stiu, am aflat si eu...
  Nicolae Steinhardt
cutremurător!

un hoț

crede că toată lumea fură.
Edgar Watson Howe, jurnalist american


A nu fura este  o excepție la noi!
 Să nu fi auzit  eu bine?
  Sunt spusele unui politician întrebat, în urmă cu  vreo câteva minute, ce părere are despre bătaia dintre  două tabere potrivnice, care au nimerit, în campanie electorală,  pe aceeași stradă.

vineri, 23 noiembrie 2012

ce e al meu



 e și pe culme, asta mi-e toată averea.
O singură familie din tot satul, ai lu  Mielcioiu, ea, mică, rotofeie, un dovleac ridat, basma  albită de atâta spălat, el, înalt,slab,
 bălăngănindu-și mâinile  în mers.
Casa lor, câțiva stâlpi subțiri de lemn, prispa îngustă și o cămăruță, două ferestre cât palma, una  spre drum, treceam prin dreptul ei de două ori pe zi, dimineața în drum spre școală, la prânz , către casă.
Curtea , mică și ea, mereu curată- o grămăjoară de lemne,  puse cap la cap, câteva orătănii, un câine  bleg, fără coteț. Și cam atât.
Erau cei mai săraci din  tot satul.
 Români. 
De unde veniseră, cine le erau rudele   sau dacă aveau , uite asta   nu-mi amintesc să fi știut vreodată. 
Îi vedeai  adeseori, traversând satul,  ea, doi  pași în urma lui.
Nu cereau nimic  de la nimeni.
Cum de mi i-am amintit? am văzut zilele trecute, pe un peron,  două suflete- pereche. 
N-am îndrăznit să fac o poză, deși ..//
Au un loc al lor, lângă calea ferată, la ieșirea din Bradu. 
Al cui o fi terenul, dacă încalcă proprietatea cuiva sunt chestiuni la care nu cred că s-au gândit vreodată.
Cât rămân acolo, nu știu.
Căruțele, mereu altele, puradeii, mereu alții.
Alte fuste crețe, alte pălării mari cât roata carului.
S-a întâmplat să ne întoarcem acasă pe înserat și să fie  coborâtă bariera. Cu un fel de teamă, trag cu ochiul- ard  în flăcări  înalte focurile,  fețe  bărbătoase se uită în tuciul  de pe pirostrii,  doi pași mai încolo,  mustăcioșii  beau  berea  din  bidoane la  doi litri, îmbrăcați pe jumătate, puradeii chicotesc nestingheriți prin ierburi, ascunzându-se în spatele  celor câteva sălcii care  își leagănă  crengile subțiri sub plesnetul austrului.
Nu le pasă de ploaie, de frig,  de microbi.
Vaccinul? 
Poate peste câteva generații.
Sau poate niciodată.//
 cum o fi cu vaccinul?

joi, 22 noiembrie 2012

în căutarea sensului pierdut

Multe religii, dacă nu chiar toate, plasează adevăratele recompense , dar și sancțiunile meritate de noi, efemeri trecători prin viață, undeva, în alte spații, despre care eu una nu știu mai nimic, oricât mi-aș bate mintea. 
Aici, pe pământ, de cum ne ivim, căutăm. 
Căutăm poate  imposibilul. 
Ne populăm sufletul și mintea , pe rând, cu întrebări, frânturi de înțelesuri, spaime și revolte, bucurii și înălțări, căderi, răbufniri, competiții, speranțe. 
Speranța moare ultima, asta o tot repetăm, încercând s-o înțelegem. Toți suntem egali în în a ne înșela și în a suferi. Avem parte mereu de surprize, poate că tocmai ele, aceste emoții spontane, pozitive sau negative, or fi principiul care ne face egali în fața vieții. Nesimțitorului nu i se întâmplă, probabil, nimic.
Nimic.//

 33 de filme! în mai bine de treizeci de ani, primul, în 1978 Blestemul pământului.Blestemul iubirii. Capodoperă! 
Ultimul în 2009 Pac! Ești mort!
 Ce amenințător sună! 
În ultimele luni, presa scrisă și televiziunile s-au întrecut în a emite (cele mai) fantasmagorice teorii despre boala lui, acest dușman mai puternic decât orice altceva.
 I-au cotrobăit prin viață, i-au descusut toate încheieturile, n-au iertat nimic.
 De ce? La ce bun?
 L-am văzut în Dineu cu proști (aici).
 De acum, la  oricare dineu , locul lui va fi  gol.
 S-a stins.
 S-a stins zâmbetul, s-a stins actorul. 
S-a stins o viață tumultuoasă, în căutarea Vieții. 
Șerban Ionescu.

marți, 20 noiembrie 2012

nu prea știu


 de ce-ți scriu.
 Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredințez nimicurile ce mi se întâmplă […] Poate că-mi scriu chiar mie. Antoine de Saint-Exupery

Sigur , lanul de iasomie  nu este de-al nostru, senzațía , în, este universală. N-ai cutreierat niciodată  câmpul?




    Și perechea asta de  eterni îndrăgostiți-cățelul și pisica - n-ai văzut-o prin ograda bunicilor?
Casa lor cu obloane albastre  este paradisul  fiecărui copil. Încearcă să privești  dincolo de timpul regăsirii!

Contează că din acoperiș  vântul , și ploile, și anii au furat o bucată?
Regăsește-te! tu, neastâmpăratul, tu , visătoarea!cu lumea voastră de povești nemuritoare.

 Ne mai rămâne vreme pentru lucrurile simple?
p.s. când  te-ai văzut ultima oară cu un fost coleg  de școală?uite, pentru el și pentru tine, o floare-de colț!



fără carne

Postul Crăciunului a început mai devreme . Nu zic că ar fi imposibil de respectat, dar, recunoște, este  prea lung. Să excluzi  din alimentație carnea, mai ales, nu este rău deloc. Trebuie doar s-o înlocuiești cu altceva potrivit.
M-am gândit să  gătesc ceva  cam pentru două/trei zile. Nu mi se pare o corvoadă , mi se pare chiar  firesc, altfel nu se poate, o fac din studenție,  pentru că atunci m-am măritat. Nu pot spune că este pasiunea vieții mele să pregătesc toată ziua  finețuri.
  Generația mea  n-a auzit la tinerețe de produse gata făcute, iar mersul la restaurant era sărbătoare! 
 Prin filme,  astă seară pregătesc acasă cina, deși se referă la  a încălzi  orice  preparat gata adus în pungă, devine o epopeică  și fascinantă poveste.//
 Așadar, sărmăluțe de post. Să știi că am dat fuguța la rețeta experimentată în primăvară.
 Te asigur că astăzi  sărmăluțele au ieșit și mai gustoase decât cele din poză!
 Nici nu mai  știu dacă  am moștenit rețeta, dacă am îmbunătățit-o, pentru că nu–mi iau cântarul lângă mine, nici cartea  regală de bucate, nici vreun caiet în care stau aliniate felurile de mâncare.
 La mine funcționează teoria  trebuie să iasă ceva comestibil! N-am dat greș..zic eu, o spune și familia.Toți ai casei  sunt sănătoși, mulțumesc frumos!
Așadar,   am  luat-două cepe, doi morcovi, un păstârnac,  o țelină,   mai mult de jumătate pahar de orez, vreo douăzeci de ciupercuțe   proaspete,  măsline cât mai puțin sărate,  un măr, nu te mira, eu pun și în ciorbă, încearcă și -mi vei da dreptate, pastă de roșii, preparată în casă, pătrunjel, mărar proaspăt, dar și uscat, foi de dafin,  două linguri ulei de măsline, o varză mare, murată.( are cam vreo trei săptămâni)
Poți folosi și frunze de viță, dacă ai.
 Am dat zarzavaturile pe răzătoare, în afară de ceapă, care se taie mărunt, la fel  pătrunjelul și mărarul verde. Am curățat ciupercuțele, ( se înlătură piciorușele) și le-am feliat. Am înăbușit, preț de câteva minute, toată compoziția, apoi am adăugat orezul. Au rămas,  deoparte, măslinele, pasta de roșii, mărarul uscat, foile de dafin.
Varza s-a desfăcut frumos , foaie cu foaie.
 Fiecare frunză se taie în patru.
 Se ia câte o linguriță din compoziția care a fost lăsată la răcit  și se pune câte o măslină în mijloc.
 Cum se rulează sărmăluțele este floare la ureche.
 Am umplut oala, am presărat mărar din belșug, foi de dafin și pastă de roșii. După ce am adăugat apă și un pahar de zeamă de varză,  cât să se acopere,  am dat focul potrivit..
 Mămăliguța se pregătește simplu și rapid. Doar să  fiarbă suficient!
Vinul este decorativ, că doar suntem în post!
Ce a ieșit  se vede !
Gustul?  vă invit să-l aflați!
p.s. vii cu o rețéde post, la schimb?
 

luni, 19 noiembrie 2012

omul, școala, cariera



Întrebarea îmi stă în minte de ceva timp. De fapt, nu-mi mai dă pace.
 Sună  simplu- ce și cât (din ceea ce ești)  datorezi școlii?
N-am întrebat în calitate de profesoară. Sau nu  doar în această calitate.
Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

savantul generalizează,

artistul individualizează. Jules Renard
Ți-i  amintești?
Ne-au legănat copilăria adolescența, viața. 
Au  primit ceva din pâlpâirea aștrilor.
Doar câțiva dintr-o constelație vie, a nemuritorilor.
 Nici stelele nu sunt ocolite de aripa timpului.
Care a fost(este) idolul tău?


Un dar de la Haribm.