marți, 31 ianuarie 2012

bine știți, bine să-mi dați..

Bărbații făceau negustorie. 
Cu  porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau  în căruțe saci mari,  strânși în  sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.
În  toiul nopții.  
 Mai către primăvară, când gândeau ei că  prin sud  proviziile adunate toamna s-au terminat.   
 Până  să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
 Bântuiau hoții.
  Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând  cruce  către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă  haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în  loc știut,  toporul.
Bărbații  întârziau o săptămână, poate chiar două.
 La întoarcere, se așteptau unii pe alții.//
  Poarta căsuței era mereu  deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn  uitase  de timp și de așteptare. Lată  cât două palme, cărăruia  ivită printre  tufe de  troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină  turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele,  broboada scurtă, mărginită în  ciucuri, înnodată în creștet.
 Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
 Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica  așeza  măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa  să știți  să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau,  doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
 De fiecare dată, unul  rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...//
 Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța  cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea  să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra  un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți,  printre stropi  mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
 Și să mângâi în  gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe.//
pe la tine cum era?

luni, 30 ianuarie 2012

„nici așa, nici alminteri„

Prietena mea locuiește într-o țară caldă, frumoasă și  primitoare. Acolo, oamenii se îmbolnăvesc rar, pentru că fac sport, consumă legume și fructe și sunt plătiți la sfârșitul fiecărei săptămâni. 
Acum  un ceas, ea  mi-a trimis un fel de telegramă- zice că fiind ziua marelui Caragiale, măcar astăzi ar trebui să ne descrețim frunțile. 
 Eu m-am distrat!//
Bună ziua, ați sunat la Salvarea privată. Pentru limba română apăsați 1. 
Pentru engleză, apăsați 2.
Pentru verificarea contului dumneavoastră de contribuții la sistemul de sănătate, apăsați 3.
Pentru informații despre ofertele speciale ale Salvării în perioada de Crăciun, Revelion si Paște, apăsați 4. 
Pentru informații în legătură cu starea dumneavoastră de sănătate, apăsați cu un deget pe încheietura mâinii și numărați până la 60. Acela e pulsul. Dacă îl mai aveți, apăsați 5. 
Un operator va prelua apelul. Pentru îmbunătățirea serviciului, vă informam că această convorbire poate fi înregistrată și folosită într-o emisiune de tip talk show. 
Vă mulțumim!
Zâmbești? 

Cum devine cineva revoluționar și om politic

Un fel de răspuns la această întrebare găsesc în una din vechile mele notițe, care cred că poate interesa pe mulți dintre numeroșii noștri cititori.

Din rândurile de mai la vale se va vedea că poate cineva deveni revoluționar și om politic nu numai prin vocațiune, ci și prin noroc. Se va vedea cum, dintr-un copil care era hotărât să se devoteze altarului credinței, poate ieși un brav slujitor al unui altar și mai sfânt — altarul libertăților publice.

 Celebru?unul care începe să trăiască după ce a murit. 

Voiești să cunoști lucrurile? Privește-le de aproape.Vrei să-ți placă? Privește-le de departe.

Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii.

2012 este anul Caragiale- 100 de ani de la moarte. 160 de ani de la  naștere.

Boborul
..mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.
 Mandatul 

Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei şi l-ai scontat.

Atunci de bucurie
Să joci, să cânţi te-apuci,
Şi ca să fii mai comod,
Te laşi numa-n pap

Nimica nu te doare,
Şi totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Şi mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?

Amor şi fericire
Le ai în buzunar,
Când ţi-ai scontat mandatul,
Şi nu mai ai habar.

Tutunul abundează,
Ţigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toţi slujbaşii
Viaţa ne-am legat!

La minister cu toţii,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Şi-apoi… să ne-mbătăm!!!





duminică, 29 ianuarie 2012

cu manieră

Vorbeam ieri cu domnul Dunca despre   invenții. 
Da, în plină iarnă, când  cine are obraz subțire dă la zăpadă,  noi ne gândim la invenții. 
Eu îl citam pe Arghezi.
Dumnealui  îi laudă pe bloggheri. (
daurelJan 28, 2012 09:00 AMAm aflat si povestea oarecum simetrica: unii rezolva orice situatie folosind o singura unealta: barosul; acestia vad peste tot piroane si cuie.PS. ar fi de cercetat de unde li/ni se trage unora ca romanii sunt inventivi...; ..doar bloggerii sunt inventivi!)
Asta este- din diversitate se naște unitatea, n-a zis cineva așa?
Și ca să nu uit, rezolv două treburi deodată- tot inventivitate se cheamă, adică îi mă încadrez în tema lui Tibi- repostări.
Cum spuneam, vorbind așa, mi-a venit în minte o scenă petrecută într-o vară.. 
Era in iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreună cu alte 36 de persoane.
Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă  bleu apretată, mânecă scurtă , ochelari de firmă, asortați  cochet. 
Conduc bine. Atent,  fără crispare.  Muzică lentă, vals, că doar suntem în patria lui. Mașina  calcă  grijuliu panglica neagră, netedă ca-n palmă,străjuită în ambele părți  de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc,  verde, ordonat, se așterne conturat parcă  de o mână severă. Kilometri întregi de  păduri unduioase, separate geometric , din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte.
Dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, viță-de - vie, prinsă pe sarmă, parcele multicolore de flori.
Un râusor mângâie tăcut așezările ordonate ca niște soldați- case albe,  cu acoperișuri gri, semete. Cochete, in simplitatea lor calculată. 
Începe să plouă mărunt. Stropi grei  plescăie, lovind geamul . Din ce în ce mai des, mai rapid.  Fulgere iuți sfâșie cerul înnegrit într-o clipă. Pădurea și-a pierdut chemarea. Întunecată,  amenință cu brațe nevăzute..Brusc, autocarul se oprește. În dreapta,  pădure. În stanga -la fel. Cuvîntul pana se transmite ca într-un telefon  fără  fir până la ultimul excursionist. 
Mă uit la ceas.15, 49. 
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o lădiță cu scule și coboară. Li se alătură și  conducătorul grupului. Ploia se întețește. Linii galbene și  roșii spintecă,  amenințătoare,  cerul.  Dinspre capota mașinii, se aud lovituri grele.  Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discutiile. Teorii. Scenarii.  Doamnele se revoltă.
Stau cuminte pe locul meu dinspre fereastră. Pur și simplu, ascult. Nu am nicio spaimă. Mă și mir. Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o ora înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi. 
Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun ca ar fi buba.  Motorul tace. Noi așteptam. 
Se așterne , ca o baltă , linistea. 
Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, în mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva ii cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țară, la agenție.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând  biciuirile necruțătoare ale ploii, B merge la primul telefon de pe autostradă și solicită ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
La nici un sfert de oră,  își face apariția un echipaj de poliție , care constată ca există o problema tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța.
Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă. 
Din ce în ce mai tare.
Peste pădure, se așterne o pâclă deasă. Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.
O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri. Salopete impecabile. Unul poartă  pe umăr o gentuță. Ca de medic. Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. 
Calm. 
Treabă nemțească.
S-a oprit ploaia.
Pornim. 
Ne asteapta Parisul.


vineri, 27 ianuarie 2012

nici pe la alții nu este primăvară

 Ninge .
La ei, mai mult, la noi,  doar când nu te aștepți, că  tot se văicăreau unii, de Crăciun- unde sunt zăpezile de altădată...
După ce am primit fotografiile, am căutat un proverb, ceva care să se potrivească.  N-am găsit, așa că  îl citez pe Confucius- Nu te plânge despre zăpada de pe acoperișul vecinului, atâta vreme  cât intrarea în propria-ți casă este înzăpezită.
Novosibirsk- Siberia
                      Pe la noi, cam așa..


Ce  știi despre rovinietele cu 3 neuroni?

noi nu vedem cu ochii,

ci cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii privesc fără să vadă. Ștefan Odobleja(citește și aici-)

Cuiul, de Tudor Arghezi 

Într-o vreme la-nceput
Si-ntr-un leat nemaistiut,
Care, nu pot sa însemn,
Casele erau de lemn.
Si ulucile de scînduri,
Ca si azi, întinse rînduri,
Puse strîmb si cap la cap
Si proptite cu protap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri si patule;
Si în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrastiate
Si-ncepea din nou si iar
Truda muncii în zadar.
Ca sa scoli din clatinare
Iarasi doagele-n picioare
Si din nou sa le anini
Cu te miri ce radacini.

Nazdravan, cum altul nu-i
Un baiat al nimanui
Nascoci, atunci, un cui.
Si l-a scos si aratat.
Cuiul nou o saptamîna
A umblat din mîna-n mîna.
A fost strîns si pipait,
pus pe limba, mirosit,
Nici-un om nu întelege
Cuiul teapan cum sa lege,
Fara funii si curele,
Scîndurile între ele.
Nazdravanul si golanul
Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: “- Dragul meu,
Asa cui faceam si eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însa, vezi, nu m-am gîndit.//


p.s. fotografiile , însoțite de un comentariu despre  cum se descurcă unii și ce fac românii când îi încolțește neputința,  sunt primite pe mail de la cineva, care semnează- un anonim.


 

joi, 26 ianuarie 2012

(para) normal



Dacă, în drumul tău  pe marile autostrăzi ale Europei,  privești lumea de la fereastra autocarului,  sigur o să-ți atragă atenția plasele înalte de fier , care separă câmpiile de drum. Sunt lungi perdele de protecție-în toate anotimpurile ocrotesc  circulația, separând-o de  drumurile mici  dintre zone  agricole, iarna opresc zăpada la marginea autostrăzii. 
Urmează la fel de lungi perdele de păduri- frumoase, curate, verzi, sănătoase și mereu împrospătate. Pădurea oprește, în ierni grele, zăpada, primenește mereu aerul poluat.
 Copil fiind,  învățam la cunoștințe agricole despre parazăpezi. Apoi le-am văzut în plin câmp, la marginea satelor care nu aveau pădure sau zăvoi.
Cine le făcuse, nu știu. N-am auzit vreodată de comandamente, nici că ar fi trebuit  să se facă cineva luntre și punte în nopți spulberate, în zile șfâșiate de rafale, ca să-i salveze pe rămașii între nămeți. Când eram mică de tot, dar suficient de înțelegătoare, a fost o ninsoare  cumplită- între noi și casa bunicilor  se făcuse tunel. Zăpada trecea de pragul de sus al porții.
Parcă și lumea era mai prudentă..cât despre politică, ce să spun, am auzit în liceu, de la profesorul de logică.
Când au dispărut parazăpezile, nici așa nu știu..
 Astăzi, lumea circulă mult, prea mult.
Mi-am amintit ceva- de câte ori bunicul meu, ceferistul, pleca la serviciu, în papornița lui împletită, bunica îi punea, pe lângă pachețelul cu   mâncare, neapărat, ciorapi de schimb, fie iarnă, fie vară, când ploile se iveau din senin,   un prosop, țesut în casă,  și, neapărat, sticla cu ceai.
Într-o oră de limba română,  la tema-Mijloace de îmbogățire a vocabularului- compunerea cu elemente savante, am constat că banalul cuvânt parazăpezi este mult mai puțin cunoscut decât neologismul paramilitar..
Și-mi mai pun niște banale întrebări- Cum să plece la drum, în plină iarnă, o femeie care urmează să nască? sau doamna aceea, care depășește 160 de kg..
 De ce să se afle în autoturisme, pe drumurile greu accesibile, chiar vara,  copii  cu vârste de un/ doi/trei ani..
Ce fel de părinți  își vor fi ales sărmanii copii?

Astăzi, ascultând la radio despre  câte se întâmplă, pe drumurile țării, nu pot să nu mă întreb- s-a schimbat atât de mult lumea, încât  mulți   să fi devenit,  brusc, peste noapte   niște rătăciți în ceață?

miercuri, 25 ianuarie 2012

proprietar pe vorbe


și rege pe nimic- Actorul
de Mircea Dinescu
Să moară pe scenă este visul actorului adevărat, spune unul dintre prietenii celui pentru care, până acum un ceas, timpul își orânduia clipele la prezent.
A jucat în 24 de filme, îl revăd prin lacrima amintirii în Balanța ,Cel mai iubit dintre pământeni, Lumini și umbre..
Lumea l-a văzut în lumina reflectoarelor în 14 piese.
Locul amfitrionului familiei numelor de excepție ale teatrului Nottara, din Aniversarea, piesa scrisă de Thomas Vinterberg și Mogen Rukov, în regia lui Ștefan Caragiu, este, din această seară , gol.

În asfințitul zilei,  îndurerată,  cortina a căzut , înainte de a  se fi auzit gongul.
Actorul Emil Hossu, bărbatul fără vârstă, la 70 de ani,  s-a alăturat confraților-Amza Pellea, Toma Caragiu , Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, în lumea lor de praf de stele..
Cerul le este nesfârșită  și nemuritoare scenă!




no, gata? no, hai!

Unicul dor al vieții mele e să-mi vad Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea ; un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar și hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele.. Avram Iancu //
 Ieri, în ziua mare a Unirii,  glasul națiunii  l-a chemat  din munții semeți, albiți de dor și de speranță. 
Și-a adunat în grabă ceata  lui de moți. Au coborât  toți patruzeci   în inima fierbinte a națiunii.
 Ningea apăsător peste  mantia rece a nopții, plesnea în obraji șuier de vânt, se împrăștiase , gânditoare, mulțimea.
De undeva, s-a auzit măreț, de peste veac,  glasul  Crăișorului- No, gata? No, hai!

marți, 24 ianuarie 2012

Eu aș scrie pentru istorie

 următorul epigraf Nu voi ascunde nimic!
                                                           L.N.Tolstoi
Astăzi, îmi propusesem să pun în fereastră doar drapelul țării și Hora Unirii.
 Gândindu-mă la câte s-au întâmplat în ultima vreme, mi-a venit în minte  gestul  unor doamne implicate politic, care  o invitau pe o altă doamnă, soția președintelui, să-și  facă  simțită prezența.
 Așa am ajuns , din nou, la vorba  că în spatele unui bărbat puternic, se află, de cele mai multe ori, o femeie  (mai) puternică.
 Cred că  o astăzi, alături de bravii bărbați , care au făcut Unirea de la 1859, trebuie să ne-o amintim, iar și iar, cu multă admirație,  pe Marea Doamnă Elena Cuza.//

În spatele unui bărbat
 puternic se află ( adesea)  o femeie (mai) puternică!
Mamă, soție,  iubită..și dacă ar fi să recunoască cineva, cui folosește?
Lumea își are cursul ei, mereu înainte.//
Aș vrea să prind ceva din măreția dimineții de atunci- eram în clasa a  șasea , a șaptea, nu-mi aduc bine aminte, ningea blând, bogat, profesorul de istorie, domnul Tică Dumitrescu- avea o voce de bariton- ne-a scos în curtea școlii.    
Hora Unirii!!
Lumea, vecinii erau pe la porți.   Nu i-a chemat nimeni, s-au prins în horă.
Știam și nu știam prea multe.
Astăzi știu..a dispărut acel ceva, povestea...//
Citeam  în Pagini de istorie  niște studii și comunicări , privitoare la orașul în care locuiesc.
 Am fost, mai mult decât  plăcut, surprinsă, descoperind că numele de botez , primit de câteva nefaste persoane, a aparținut , purtat, cu grație și demnitate, unei mari și adevărate doamne.   Elena Cuza.
Fiica postelnicului Iordache Rosetti și a exigentei Catinca Sturdza a primit o educație severă și aleasă. Vorbea germana și franceza, aceasta din urmă fiind preferata în schimbul de scrisori nu doar cu prietenele, ci și cu mari personalități ale timpului. Era sfioasă și timidă. La 19 ani, îl cunoaște pe frumosul domnitor, ALEXANDRU IOAN CUZA, de care se îndrăgostește.
S-au căsătorit în scurt timp.
Viața lor de cuplu n-a fost una de invidiat. Cu toate acestea, ELENA DOAMNA  i s-a dedicat total, iertându-i infidelitățile și firea nestatornică. N-a ezitat nicio clipă să–și îndeplinească , chiar cu mari riscuri, rolul de primă doamnă a țării.
În folosul Patriei.
Și al soțului.
 Pe care l-a respectat în tăcere.
 Cu multă răbdare  și devotament,  deși a suferit intens, trăind în solitudine.
La 3 octombrie 1863, ELENA CUZA a venit în vizită la  Pitești . 
I s-a pregătit atunci una dintre cele mai pline de fast și de respect primiri. Orășenii i-au organizat intrarea în urbea lor, pe sub arcuri de triumf, împodobite cu ghirlande de stejar.
La Palatul administrativ, seara au avut loc un banchet și un concert de muzică populară românească autentică..  În cinstea adoratei  Doamne.
Elena Cuza l-a inspirat pe soțul ei în elaborarea Legii instrucțiunii publice și în susținerea reformei agrare.
Rafinată și modestă, elegantă , fără ostentație, cultă , dar discretă, Elena Doamna este un distins și înțelept model între figurile feminine ale încrâncenatei noastre istorii.



luni, 23 ianuarie 2012

Până nu vine iarna,

, primăvară  nu să face.
 Să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucrea binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!  -23 ianuarie 1821-Proclamația de la Padeș, Tudor Vladimirescu. (aici-/ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_la_1821)

 Fiu de moșneni,născut în Vladimiri, Gorj-1780,  vorbitor de greacă și germană, administrator de moșie, vătaf de plai, Tudor Vladimirescu, Theodor, cum îi plăcea să se iscălească,   i se  adresa  boierului Nicolae  Văcărescu, însărcinat cu învingerea pandurilor pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor..

 Revoluția condusă de el a fost învinsă, Pandurul a fost ucis,(citește aici-www.lovendal.net/wp52/misterul-mortii-lui-tudor-vladimirescu/
dar, prin vocea lui, marile puteri europene au auzit despre Principatele Române, iar Poarta Otomană a renunțat a mai numi domni fanarioți.

duminică, 22 ianuarie 2012

dincolo de cuvinte

Ninge și plouă, plouă și ninge..pe măsură ce fug anii, îmi dau seama  că, permanent, cel puțin două adevăruri ies la iveală, mereu în contradicție.
Unul ar fi că  realitatea bate orice tentativă artistică-literatură, film, teatru, muzică etc.
Este de la sine înțeles că  poți evada din mijlocul problemelor personale,  citind, văzând un film bun, o piesă, mergând la un  concert, făcând o plimbare/sport/pictură etc.
Problemele personale rămân, dimineața le iei de la capăt.
Al doilea ar fi  că, dorind să parcurgi , cu aceeași intensitate , viața în complexitatea ei, orice ai face, orice ai drege, și peste cap de te-ai da, nu poți trăi total totul.
Zilnic sau pe secvențe semnificative de timp, apar probleme de a căror rezolvare, vrei , nu vrei, depinzi.
Restul devine  trăire subiectivă.
Suntem//
Cu exact doi ani în urmă, mă aflam, speram eu, aproape de   capătul unui demers,  început în 2007. O problemă simplă, foarte simplă, din punctul meu de vedere,  complicată inutil de mecanismele sociale.
Problema există. Între timp, cu oarecare efort de voință, aș fi putut  obține încă o licență. Poate că mi-ar fi fost de folos- m-aș fi „reprezentat„ singură. Și, cine știe..poate că aș fi reușit să fiu chiar convingătoare.
Viața curge. Cu toate ale ei. //

vineri, 22 ianuarie 2010

sat văduvit


Ruta ocolitoare. Paralelă cu autostrada. Ideea a fost că,  traversând multe sate,  se vor fi găsind și primari gospodari, care să fi înlăturat zăpada. Am ales bine. N-am fost singurii care și-au făcut socoteala asta.
Ninge. Viscolit.
De la națională , drumul o taie , la dreapta, peste câmp. Cât vezi cu ochii. Îl știu de pe vremea când, liceană internistă fiind, sâmbătă de sâmbătă, veneam acasă. Indiferent de vreme.
Mașina alunecă. De parcă ar fi sanie. Drumul este o amăgitoare oglindă. Teamă. Prudență. Emoții. 
Primul sat. Fără probleme. Alt câmp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Încotoșmănat până-n dinți, zăvoiul își arată spatele.
În haină groasă , albă.
La marginea satului, cartierul de rudari. Și-au păstrat obiceiul. Covoare , preșuri, spânzurate pe garduri.Să le albească zăpada. Fâșii colorate pe tenul candid al decorului. 
Argeșul șerpuiește îngândurat în vechea lui ogradă. Cam agitat. Îmi era dor de bolboroseala lui. Aș vrea să-i fac o poză. Nu este  timp. Se apropie, târâș, ca un gândac, un tir. Îl așteptăm să treacă, altfel, riscul ar fi prea mare. 
Primele case. Simt emoția cunoscută- bătăi repezi în piept, și căldura dulce- amară..N-am mai trecut din toamnă. A fost primul Crăciun în care n-am dus flori și crenguțe de brad la căpătâiul părinților.
Un soare palid își arată obrazul neras, printre bulgări de nori. Ulițele sunt pustii.Prin curți, casele mari si frumoase par înțepenite. Dormitează .
În miezul zilei. Școala este zăvorâtă. Știam. Se învață într- un singur schimb. 
Copii din ce în ce mai puțini. Două învățătoare. Una  dintre ele este și directoare. Pe vremea mea,  erau patru învățători. Și un director. În cimitir nu se poate intra. Troienită, zăpada depășește gardul.
Întoarcem. Am anunțat-o acum câteva zile. O fi uitat? Nu cred. Știe că mâine avem problema aia grea. Apăsătoare. Care nu se mai termină.
Din cauza ei ne-am încumetat să pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zăvorul la poartă. Intrăm cu greu în curte. Zăpada se așterne într-o clipă. În ușa bucătăriei de iarnă, lacătul este doar aninat. Semn că n-a uitat de vizita noastră . Din cuștile lor, câinii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine să latre. E cald și bine în camera albă, cu scoarțe vechi. 
Le știu de când eram copil . N-a strâns pomul de Crăciun.  
Îi simte apropierea .În nopțile albe și lungi. A păstrat și câțiva covrigi. Pe plită, nelipsitul ceai de tei. Mașina de cusut a îmbătrânit. După ce a îmbrăcat tot satul. Sute de fete și femei i-au călcat pragul. Era și încă este o croitoreasă recunoscută.
Prin fereastra scundă , văd acoperișul și o parte din casa mea părintească. Străină de mulți ani. Cu obrazul plâns. Și ochii mereu întorși în altă parte. Lăcrimez de fiecare dată. Mai ales astăzi. Plătesc greșelile unor ani grăbiți .//
A sosit. Într-un suflet.

La cei 73 de ani, mătușa mea, verișoara primară a tatei, este chiar vioaie. Mă lămurește de ce sunt ulițele amorțite:în tot satul, 103 văduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toată linia , nu găsești pe cineva să-ți taie un pui. 
Depănăm povești.Fără să ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se întâmplă în țară. Și mai departe.Televizorul prinde șase posturi. Are preferințe.   Păcat de Dinică. Ăla bărbat!  
Nu le are la inimă pe câteva dintre vedete. Astea nu știu ce este munca
N-o întreb de ce ține toporișca, ascunsă sub covor, în dreptul patului. Intuiesc. Cu groază. Nu vorbim despre mâine. Refuz să mă gândesc. Ea știe.
Așteptăm zorii.
Fără s-o spunem.//
Cât îi poți cere vieții? Să te mulțumești cu spontaneitatea ei?Să fii mereu puntea între ceea ce ai și ceea ce-ți dorești?

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

cine l-a furat pe Moș Ion?


Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!
— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...
Ion Creangă.

O dată la douăzeci de ani,  străinii își amintesc de exploziva mămăligă românească.

Cândva, învățam la școală  că în România țărănimea este a doua clasă socială. Nu doar ca număr.
Astăzi  istoria împarte lumea după alte criterii-  bogați și  ceilalți.
N-am auzit niciun slogan cu sau despre țărani.
A fost odată un Moș Ion..roata istoriei  i-a strivit  voința.
Și glasul.  
Cine să-i mai vadă crăpăturile din palme, de pe frunte și din suflet?
Nimeni nu-și mai amintește de înțelepciunea lui.
El nu protestează.
Strânge din dinți și așteaptă primăvara.
Este doar subiect de literatură.//

Bade Ioane, de Tudor Arghezi

Bade Ioane m-aş gîndi să-ţi fac
Un cîntec nou de ţi-ar mai fi pe plac
Dă-ţi de la gură buciumul de-o parte
Că-ţi sună, prea departe

Cum ţi-ar plăcea ca ghiersul să mai fie
De bărbăţie şi de vitejie
Bărbat ai fost, o spune..
Pămîntul tău muncit şi-n rugăciune

Că ţi-ai purtat prin veacuri greu povara
Mărturiesc ogoarele şi ţara
Clădit în suferinţă şi răbdare
I-ai dat şi sînge şi sudoare

Cînd ceasul deşteptării ţi-a sunat
Şi sînge şi sudori le-ai înviat
Ţi-ai deşteptat şi morţii şi cu toţii
V-aţi dovedit măreţi şi strănepoţii

Bade Ioane m-aş gîndi să-ţi fac
Un cîntec nou dacă ţi-ar fi pe plac
Să-ţi fac un cîntec , vorbele-mi sunt goale
Şi nu au frumuseţea din... cîntecele tale

Bade Ioane m-aş gîndi să-ţi fac
Un cîntec nou de ţi-ar mai fi pe plac ...//



vineri, 20 ianuarie 2012

cine înalță, cine lovește?

 Cândva,  într-o vreme uitată prin calendare,  într-o țară frumoasă și bogată, domnea un cârmuitor puternic. Din când în când, obișnuia să-și  pună la încercare supușii. Le adresa întrebări,  prin sfetnicii lui, bine plătiți.
Într-un an , întrebarea -care este cel mai bun lucru din lume și care este  cel mai rău a dat  mare bătaie de cap, nu doar oamenilor de rând, dar și celor învățați.
Primul  a venit consilierul împărătesc.
-Măria ta, cel mai bun lucru pe lume  este înțelepciunea. Dacă ești chibzuit și înțelept,  poți trăi bine, îi poți ajuta și pe alții, care îți vor rămâne îndatorați și te vor respecta. Vei învinge toate relele!
Cel mai rău lucru este prostia. Prostul își bate joc de toți, și toți își bat joc de el.
A venit în fața împăratului  vistierul.
- Doamne, banii sunt lucrul cel mai de preț în lumea asta- poți cumpăra orice, poți deschide toate ușile,  dacă ai bani, lumea toată îți stă la picioare.
Cel mai rău lucru este sărăcia.
Cine se uită la cei săraci?
Cine are nevoie de ei?
S-a apropiat, măreț,  conducătorul gărzilor sale, șeful armatei.
-Măria Ta, sănătatea este cel mai de preț lucru- iată, de la ultima bătălie, am o rană la picior.
M-au operat cei mai buni medici, dar  nu mi-au putut da un picior  perfect sănătos. Mi-aș da toată averea să am piciorul meu întreg.
Cel mai rău lucru este boala. Când intră în trup, greu o mai poți alunga.
Bătrânul grădinar sta deoparte. A venit și el să-și spună părerea.
-Măria Ta, eu nu știu carte, iubesc florile, iarba și copacii, le înțeleg graiul, de asta  spun  că lucrul cel mai bun este  înțelegerea. Eu și nevasta mea suntem săraci, avem doar  o căsuță și multă înțelegere unul pentru celălalt. 
La noi este veselie, pentru că avem înțelegere.
Și dacă aș mai avea o viață, tot așa aș trăi- în înțelegere..Cel mai rău lucru este cearta
Îi poți înțelege pe cei care țipă unii la alții? Sunt răi, egoiști, răzbunători.
 Regele era tare nedumerit- toate răspunsurile îl impresionaseră.


Se lăsa,  ușoară, seara.
A venit călugărul de la schit. El era duhovnicul împăratului. Ridicându-și ochii către  mai- marele său, i-a spus:
- Doamne, cel mai bun și cel mai rău lucru  este unul și același.
 Curioși, sfetnicii  și-au tras scaunele mai aproape. Apoi s-a așternut liniștea.
-Ce vă voi spune este  mult prea simplu, atât de simplu, că poate fi la îndemâna tuturor.
Este vorba, mărite, despre cuvânt .
Da, cu vorbe blânde își  leagănă mama  pruncul , îl încurajează învățătoarea pe școlarul mic și speriat, îl pregătește doctorul pe bolnav , înainte de operație , cuvântul  schimbă destine, face și desface legi și tratative,  stabilește sau, dimpotrivă, sparge liniștea, cuvântul alintă, mângâie, învață, ocrotește, cuvântul abuzează, schimonosește chipuri și suflete,  cuvântul presează, intoxică, laudă, liniștește, adună , dar  și alungă, cuvântul  leagă prietenii, slujește iubirea, dar și ura, violența.
Cuvântul înseamnă forță, lumină, toleranță și pace, dar și  anarhie, aroganță, insultă.
Cuvântul  poate fi armonie.
Fără cheltuială, fără efort.
 Cuvântul poate face mult bine. Și tot atât de mult rău.
Depinde doar de om- el decide cum trebuie să folosească   acest dar de la Dumnezeu- spre bine sau spre rău.
Sfetnicii și-au înclinat capetele.
Cârmuitorul a plecat  cel dintâi.
Cu fruntea în pământ..

La început, a fost cuvântul..
Sfinții și părinții.

Crezi în  forța cuvântului rostit?

miercuri, 18 ianuarie 2012

ce s-a pierdut, ce se câștigă?

Un prieten mi-a trimis următorul mail.
Mi l-a trimis și atât. 
Să-ți spun că am plâns, gândindu-mă că Radu are o mamă deznădăjduită, care suferă,  neștiind cum să-și ajute fiul în care a investit toate speranțele ei ? m-ai crede?
Ce aș putea spune , încât să nu fiu ridicolă?
Îl așez aici, în pătrățica asta, ca să știi  ce le poți răspunde copiilor tăi/nepoților/ mamei/tatălui/ soției/soțului, când, nervoși /speriați/plictisiți,  te vor întreba de ce tot urlă unii în fiecare seară.//
Am primit acest mesaj de la Radu, un prieten prezent ieri la protestele din Piata Universitatii. Redau intocmai:
“De ce protestez in strada?!
Pentru ca in casa, la munca, la telefon, sunt deja ascultat. E vremea sa ma asculte si din strada.
Pentru ca nu mai am nimic de pierdut. Mi-au luat banii, am pierdut casa, copiii sunt la bunici, imi vad sotia o data la trei zile si avem tot mai putine sa ne spunem. Viata noastra, asa cum am gandit-o impreuna, ne-a fost confiscata intr-o zi de joi. Joi, 6 mai 2010, cand un imbecil, care ne asigurase ca nu se va atinge de salariile noastre, iar noi l-am crezut si ne-am ipotecat casa pentru a ne face un cabinet particular, a decis ca suntem prea grasi si ne-a taiat salariile. 25% de la ea, 25% de la mine. In 8 luni am ramas fara casa. Copiii sunt la 300 km departare. In fiecare seara, eu si sotia mea ne cautam adapost pe la colegi si prieteni sau, pur si simplu, dormim fiecare in spitalul in care lucreaza. Nu ne mai privim in ochi, incercand sa ne menajam reciproc, sa il protejam pe celalalt de propria deznadejde. Si facem economie. De haine, de mancare, de zambete, de cuvinte, de proiecte. Nu mai indraznim sa speram pentru ca nu ne mai permitem sa pierdem.
Nu ies in strada pentru mine. Eu mi-am invatat lectia. Am 35 de ani si nu mai astept nimic bun de la nimeni. Dar copiii mei nu au 35 de ani. Copiii mei au 3 si 5 ani si nu au gresit cu nimic. Copiii mei au dreptul la o scoala buna, o casa incalzita, haine frumoase si jucarii noi. Copiii mei au dreptul la parinti.
Protestez pasnic in Piata Universitatii pentru drepturile copiilor mei. Si, cand lupt pentru ei, nimeni nu ma poate opri. Voi, ceilalti, aveti copii?”
Multumesc, Radu.

marți, 17 ianuarie 2012

diferiți, dar împreună

Singura modalitate de a scăpa de fricile pe care le ai este să faci un film despre ele. Hitchcock

Soare cu dinți, fulgi rătăciți,  ianuarie  confuz,  nopți răgușite,   țipăt de tată, în căutarea fetiței, tineri și vârstnici, revoltă,  Târgu Mureș, jandarmi și sloganuri, Smurd, Brașov, se poartă fularul, în spate ghiozdanul, nu pentru cărți, doar pentru pietre, București,  unu plus unu nu fac doi, fac unu plus unu, cine riscă prea mult se întâmplă să  nu  nu câștige nimic, nervi, ieși afară! lanțuri,   jos hoții! ce punem în loc?Iași,  simt o apăsare, așa nu se mai poate, petarde, reformă, beton,   lume în derivă, Timișoara,  în 89 , tata a  câștigat drepturi, eu le-am pierdut, sănătate,   singura  soluție- propria evoluție- doi tineri superbi, ea- arhivist bugetar-pe casca roz, scris de mână- în caz ..că,  da, se protejează, mâine trebuie să fie la serviciu,  el-  șomer cu diplomă de inginer mecanic, deasupra tuturor, un steag  mă numesc un vot, sunt o vânzătoare, nu pot să fiu altceva,  huliganismul- formă de protest? alt registru de cultură, nu spitale, nu nimic..,nu vă place? dizolvați poporul , alegeți-vă altul!  filarmonica din Cluj- aria robilor din Nabucco,

 lumea se mișcă, fluierături, aplauze, viermi este vremea reparației, un litru de lapte este un lux, Baia Mare,  mai există iubire? studenți,Pitești,  gospodine, un singur protestatar din Baia de Arieș, baston telescopic, Deva,   opoziție, Constanța,  instinct și tărie, adevăr, ambulanțe,  demnitate, pariu,  șurubelnița, Tatăl nostru, Craiova,   model de moralitate, tace, de vineri încoace,  pistol cu bile,  mămăliga, deșteaptă-te, române! analiști, alegeri anticipate, demisie,  ciumpalaci,   sărăcie, caricaturi, proiecte..

luni, 16 ianuarie 2012

Aici este boala cea mai gravă

pentru oameni, când vor să vindece răul prin rău.
Sofocle.

Și pentru că este prima zi de școală, să începem cu  discutarea lecturii suplimentare-
Dintre cele treizeci de strofe, să o comentăm pe cea de-a treia-
Spuneți-mi ce-i dreptatea?-Cei tari se îngrădiră
Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi,
Prin bunuri  ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră
Și le subjugă munca vieții lor întregi…

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

la aniversară!

La jumătatea lui ianuarie,  îi adun de pe rafturi  cărțile.
Recitesc de toate- poezie, proză, teatru, publicistică, fragmentarium, corespondență, literatură populară.
De fiecare dată,  cu  aceeași  sfioasă stare  de începătoare..
Îmi plac cele trei volume editate de Academia română- sunt cărțile mele de suflet!file moi, calde, coală gălbuie, litere mici..
 Am ales o poezie mai puțin cunoscută
De pe ochi ridici
De pe ochi ridici închisă
Languroasa, lunga geană,
Rai de fericiri promise
Și de tainică dojană.

Și-ți pui degetul pe gură,
Sfătuiești și ameninți
Și îmi dai învățătură
Să ne facem mai cuminți.

Atunci brațul meu cuprinde
Mlădiosul tău obraz:
„Mâini vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt, mă lasă azi.”

Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, săptămâni,
Și mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâini.//
Ne reamintim, fie chiar și doar o singură dată pe an , că MIHAI EMINESCU  a fost și un foarte bun jurnalist.
Din volumul III  OPERE- Publicistică, m-am oprit la articolul Patologia societății noastre, din care am selectat un paragraf- pagina 439.
Moravurile publice , spiritul public la noi au luat o direcțiune foarte periculoasă și partidul care ne guvernează de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalității înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condițiile sociale s-au surpat și s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradițiunile țării  s-au uitat cu totul; o nouă clasă guvernantă  s-a ridicat, fără tradițiuni și fără autoritate, încât țara cea mare, temeiul și baza naționalității noastre, nu-și găsește conștiința  raporturilor politice cu cei ce o guvernă, drepturile politice  nu mai sunt răsplata unui șir de servicii pe datini, ci un instrument de ambițiune,  de îndestulare a intereselor particulare..
Niciodată  în țara noastră  nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai  gras retribuită și mai îngrășată ca această clasă guvernantă de astăzi, răsărită din pământ, fără să ne putem da seama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă  de strâmtoare.
....................................................................................
Dacă nu se va opri în drum și nu se va schimba, ea are să facă multe victime, chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat?
Și n-ar  fi nimic  dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva  individualități  fără greutate și fără valoare.
Răul cel mare este că atinge inima țării, moralitatea publică...//

LA MULȚI ANI spiritului nostru național!



încotro?

Fiecare grup strigă altceva-alergători într-o cursă incertă.  Pripit, timpul  își cerne risipa între  lucruri  și forme, sunete și umbre.// 

Viața are prioritate!

 Parcă-l  văd pe astronomul cu al negurii repaos,/Cum  ușor , ca  din cutie, scoate lumile din  haos/Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață,/Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață./Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă/De simțeam ca  Galilei,  că comedia  se mișcă. Mihai Eminescu, Scrisoarea II.


 

 

vineri, 13 ianuarie 2012

Valsul este teza lui Johann Strauss!

La început, s-a numit dansul interzis.
Pentru că, în mirajul muzicii, firesc, partenerii se atingeau. Scrie , pe undeva,  că patru țări  i-ar fi revendicat originea-Austria, Germania, Franța, Polonia.
Celebru l-a făcut Johannes Strauss, care a compus peste 250 de valsuri.
A fost regele serii trecute!
Filarmonica noastră și-a deschis stagiunea,  cu o seară de gală.
Lumea a lăsat deoparte grijile, scumpirile, gândurile negre ale  începutului de an .//
Între orchestră și public, magica baghetă a maestrului Tiberiu Oprea- surâzător, elastic, demn, deloc sofisticat, jucăuș, elegant, vibrant, întâmpinat  cu bucurie și ovații - a  topit distanța, în  unduiri de sunete vrăjite. .
Talent , dăruire, eleganță,  pasiune !
Programul a reunit, neașteptat-genuri muzicale diferite. 
 În prima parte, Concertul pentru vibrafon și orchestră de coarde, de Emmanuel Sejurne, a prilejuit   tânărului doctorand al Universității de Muzică București,  percuționistul  Alexandru Anastasiu, să cucerească publicul printr-un rafinamentul  expresiv,  dublat de  sensibilitate, manieră  fină  de interpretare, implicare sentimentală. 
50 de minute de poezie pe note, în tonuri suave!
În partea a doua , am plutit pe ritmuri de epocă-J. Strauss, Emile Waldteufel, Fr.  Lehar.
Uvertura la Die Fledermaus,  Trandafirii Sudului, Polka, Perpetuum mobile, Aur și argint.
Final extraordinar- Viață de artist, sala în ropote, o altă polkă  și nemuritorul vals!
Regal de muzică!
Un spectacol plin de grație, dăruire, frumusețe, structuri muzicale complexe, magie pe note, suflet în acorduri de basm!
scuze pentru calitatea fotografiilor!

joi, 12 ianuarie 2012

dacă se (mai) poate drege ceva..

  Se știe că:
1. Japonezii consumă foarte puține grăsimi și suferă  mai puține atacuri de cord decât romanii.
2. Mexicanii consumă multe grăsimi și suferă  mai puține atacuri de cord decât românii .
3. Chinezii beau foarte puțin vin roșu și suferă  mai puține atacuri de
cord decât romanii.
4. Italienii beau mult vin rosu și suferă  mai puține atacuri de cord decât românii.
5. Nemții beau foarte multă bere, consumă foarte mulți cârnați, multe  grăsimi  și suferă  mai puține atacuri de cord decât românii.


în concluzie??

miercuri, 11 ianuarie 2012

în cele din urmă,

 am aflat  ce îl deosebește pe om de animale: grijile financiare. Jules Renard.//
 Niciun fort nu este destul de bine întărit , pentru a nu fi cucerit cu bani. Cicero.//

Este suficient să auzim vorbindu-se despre  cârciuma de la Moara cu noroc- Omul să fie  mulțumit cu sărăcia sa,  căci, dacă  e vorba, nu bogăția , ci liniștea  colibei tale  te face fericit. Dar voi  să faceți  după cum  vă trage inima , și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa  bunătăților sale.
Sau  să-ți amintești, așa pur și simplu,  de Mara și  de agoniseala  precupeței  în trei ciorapi- unul pentru zile de bătrânețe și pentru înmormântare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică„.
Slavici și lumea lui bătută de gânduri și de amărăciune.
Nu  prea l-am putea lăuda pe  bunul prieten al lui Eminescu pentru o artă literară extraordinară. 
Altceva este  demn de luat în seamă , dacă îl recitești- este vorba despre  specificul uman, despre acea înrobire a omului de  către ban, credința absurdă că  banul are,  de la natură,   forța  de a acționa magic asupra sufletului omenesc.
 Din motive personale, astăzi am recitit Comoara.
 Structura nuvelei este simplă, subiectul, de asemenea. 
Aurul este filonul construcției narative, el hipnotizează , amăgește, schimbă.
Omul este complex- nici înger, nici demon om- fulgerat de umbre și de lumini, ros de patimi,  griji, interese, minciuni, promisiuni, speranțe.

 Toate se învârt în jurul banilor.//
 S-a schimbat ceva , s-a produs vreo cotitură fundamentală în atitudinea  omului   față de ban, de la Slavici încoace?.

marți, 10 ianuarie 2012

după ce ai tot ales,

te mulțumești cu ce  ai la îndemână; se mai poate întâmpla  să-ți și placă.
Antoine de Saint-Exupery.
Eu nu-i mai înțeleg pe oameni, chiar deloc.
În ultima săptămână din an, domnul Dan Puric , invitat pe la mai toate posturile de televiziune, zicea să vedem partea frumoasă a României, îi sfătuia - și bine făcea- pe realizatorii de emisiuni,  să caute și să aducă în fața privitorilor  români frumoși, adevărați, harnici, credincioși.
I-am dat perfectă dreptate!
România nu înseamnă doar mulțimile dezlănțuite  să prindă, la Bobotează, apă sfințită pentru tot neamul, nici acei conducători-auto, fără Dumnezeu și fără carnet, nici  piromanii, nici atâția  alți ticăloși, știm noi bine care... 
România înseamnă milioane de anonimi, care își văd de treburile  lor, își cresc frumos copiii, își mătură casa și curtea, găsesc ceva bun de făcut, chiar când le bate sărăcia în fereastră.

 Și totuși..
Aseară, pe programul I a tv, la care se uită tot  omul care nu are bani  să-și instaleze cablu cu zeci de posturi, era un reportaj  dintr-un sat , unde  păstorește,  peste toate cele 7 sate ale comunei,   același primar .

 De 22 de ani.
Satul Pădureni.
Fie iarnă, fie vară,oamenii cară apă, pentru ei și pentru animale, dintr-o fântână de la capătul  comunității.
Drumuri desfundate, praf, mizerie, noroi,  mărăcini..//

Am auzit de familii- din alte părți ale țării-care au făcut împrumut în bancă doar pentru a-și petrece revelionul undeva, într-un loc select.
Un studiu al al Institutului de Statistică  arată că 4% dintre români se află sub pragul sărăciei severe, adică - una  din cinci familii românești are venituri sub pragul sărăciei relative- mărturisesc că nu prea înțeleg cum o fi cu această sărăcie relativă.
Un optimist zice  că și americanii au săracii lor-6,7% din populația SUA sunt cei mai săraci dintre cei mai săraci.
Revenind la satul Pădureni- ei bine, acest sat are piscină!
Da, piscină!
A costat 100000 de lei, adică  23/24 mii de euro, calculase reporterul..

-E frumos, zicea un tânăr pădurean, ridicându-și căciula de pe frunte, alte sate nu au ce avem noi!!//

 Ce mai poți spune?

luni, 9 ianuarie 2012

cine ( și când mai) învață astăzi carte?

  Te-aș ruga să nu crezi că am rămas în pană de idei  și, ca să acopăr spațiul , mă întorc la teme tocite de atâtea discuții. Nu! Chiar nu! Dar,  nu pot să nu mă tot întreb  de ce a fost necesar să se prelungească atât de mult  vacanța  copiilor și a profesorilor,  deși  biata iarnă  face ravagii, mai degrabă printre posesorii cauciucurilor grele , decât prin magaziile școlilor  în care or fi sau nu lemne de foc..Zică cine ce va zice, dar , din mai multe surse,  știu că prin multe școli , vacanța începuse încă de pe la 1 Decembrie, când a fost cu sărbătoare..Așa că , mulți elevi  n-au mai deschis cărțile cam de multă vreme- oricum,  domnu ministru  zice că se poate  face școală  și fără manual- asta se observă doar ascultându-i pe mulți dintre cei cocoțați pe diverse înalte  fotolii..Cum spuneam, dacă adăugăm celor trei săptămâni  de vacanță legală  cel puțin alte două-una din decembrie și alta în ianuarie, până își revin și cei mari și cei mici, după atâta libertate, constatăm că balanța se înclină , generos, în favoarea îndemnului la dispreț pentru școală. Cât despre copii, ei se bucură, recunoaște că nici tu,  dacă ai fi  elev , n-ai plânge de ciudă că  nu prea te pune nimeni la treabă. Astăzi, cineva- tocmai din Japonia - a citit însemnarea mea de acum un an-uniforma- o pedeapsă? Tare aș fi vrut să -mi spună de ce...



În spate ,  ghiozdanul ,  într-o mână,  o plasă, din care,  neascultătoare, a ieșit  mâneca unui   sacou bleumarin. Uniforma lui de gimnaziu.
 Îl întreb, într-o doară, de ce și-a  îngrămădit, așa,   haina. Cu un fel de iritare în glas, îmi spune că  nu este primit în școală fără uniformă.
O bucată de drum , mergem împreună,  aflu că în ziua precedentă a fost razie în școală-profesorii de serviciu i-au trimis acasă pe elevii fără uniformă.
Prima oră de curs s-a transformat într-un du-te -vino, iar lecția a fost... amânată.//
A purta sau nu uniformă  este, din nou,  temă pentru școală.
Se zice  că este  propunerea cuiva de sus.//
S-a repetat,  cu obstinație,  după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.
 În 1906, adică acum 100 de ani,  când Profesorul Spiru Haret, unul dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică , uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .
De-a lungul timpului , aceasta a ajuns a fi- nu un mod de întrebuințare - ci o emblemă a tinerei generații , o distincție , care particulariza.
În cei unsprezece ani , cât am fost elevă , am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțuleț negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie, lucioasă. În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit,  alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări,  șorțulețul negru era înlocuit cu unul alb , în  multe cute, bine călcate.
În vremea aceea,  a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă,  și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.
În primii ani de liceu , uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate,  buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare  fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare  plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.
În ultimii mei ani de liceu,  a apărut o altă uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu.  A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .
A fost adus în discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport , de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce , ele permit intrarea posesorilor în școală , fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă,  din obligație,  și adulți-educatori și familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat . Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui .
Uniforma școlară este un mod de educație ; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri , îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.
p.s. vă este dor de liceu, așa , cu uniformă, cu tot?
ar trebui să poarte elevii de astăzi uniformă?