miercuri, 30 octombrie 2013

ne închipuim



 că există un anume înțeles în întâmplări, dar apoi  vedem că am greșit..de fapt nu există. 
Te trezești din cauza  unei dureri și-ți spui  că e din dragoste..dar lucrurile nu se leagă..//

  Încă puțin și octombrie
pleacă...
Arbori de toate vârstele, unii golași, alții cu smocuri de frunze în  moț, își spun în gând poveste niciodată  terminată.

Învăluită într-o dulce melancolie, pădurea răspândește arome dulcege: verde și galben, castană răscoaptă, roșu-aramă în vălătuci  de cărări.

Raze târzii cochetează cu umbra fugară a zilei ce pleacă..//

 

Nu trebuie neapărat  să fii 
stăpânul unui loc, dacă-l iubești cu adevărat, e destul să știi că e în siguranță, că nu e amenințat de schimbări sau  că e vorba doar de schimbările firești aduse de  timp și de împrejurări„.

Minunată cartea asta!   citește-o!
  Al zecelea om, despre ea vorbesc.._

copiii ne învață că



 
Nu este bine  să stai cu păcatul în tine, trebuie să fugi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcați! ( 10 ani)


Preoții vin  în casele oamenilor de Paște și de Crăciun, ca să sfințească  toate camerele, ca să le curețe  cu agheasmă, care este un foarte bun detergent!( 11 ani)"//
modart completează cu un dar!:






marți, 29 octombrie 2013

trecutul, prezentul și viitorul


există simultan..


Citesc o carte. O carte oarecare, nu neapărat cea mai bună din câte  a scris autorul ei..

S-a întâmplat ceva, am descoperit un fel de tainică legătură între
locurile descrise și poezia lor, dacă mi-aș pune mintea, aș da gata cele 257 de pagini în câteva ceasuri..bine,  este și vremea mult prea frumoasă, ai zice că vara și-a găsit   strălucirea uitată pe poteci..altceva însă mă oprește să dau paginile la repezeală- un fel de complicitate  cu destinul unui om..un pictor nu pictează un tablou în câteva ore, ci în toți anii în care acumulează experiență..

O poveste fascinantă !

Al zecelea om. cine este el?
Într-o Franță, aflată sub ocupație germană, unul din zece prizonieri  trebuie să moară. Prin tragere la sorți…

Într-un loc aglomerat te poți simți în siguranță, dar și foarte singur..
 Plouă cu frunze roșii, galbene..raze lungi, ca de miere arsă, se anină de crengi, octombrie  are gust de  iarbă crudă..

sâmbătă, 26 octombrie 2013

astăzi nu găsesc cuvinte,

 așa că le voi folosi pe ale unuia care , chiar dincolo de timp, tot vrea să ne învețe:
Am avut profesori străluciți. 
M-am bucurat de progresele și de succesele mele. 
Când îmi amintesc de savantul care am fost, 
îl compar cu apa care ia forma vasului și cu fumul pe care îl împrăștie vântul..
 Omar Khayyam 

Știi, de fapt, voiam să spun că  de ceva timp  nu se mai ajungea la virusache
  Nu, nu am cuvinte.. doar   DUMNEZEU SĂ_L ODIHNEASCĂ!

joi, 24 octombrie 2013

octombrie, ca o mângâiere..

motto:
Nu planta copacul tristeții în inima  ta. Recitește în fiecare dimineață cartea bucuriei!
Omar Khayyam


Iubește-mi mâinile...
  de Elena Farago
Iubește-mi mâinile și ochii
 Și iartă-le dac-au fost clipe
  În care n-au știut să-ți spună
 În care n-au putut să-ți dea
 Atât cât ar fi vrut,  
Atât cât poate doru-ți cere
  În dragostea,  
În îndoiala
  În deznădejdea unei clipe...
 Iubește-mi mâinile și ochii.
Și iartă-le nevruta vină  
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Sau ...

miercuri, 23 octombrie 2013

cuvintele, ca și banii, circulă



 Că este scumpa Carte-de-boierie a unui neam călit în focul încercărilor de pierzanie, cum  mărturisea I.L. Caragiale, că a  o traduce în franceză ar fi identic  cu a trece de la rugăciune la un contract, cum  descoperise  Emil Cioran, că este  comoară/poveste/patria mea/ frumoasă ca o duminică, pentru Nichita Stănescu, LIMBA ROMÂNĂ înseamnă pentru mine  să-l rostesc pe Eminescu: „însăși  floarea  sufletului etnic al românimii.„
Îmi place articolul domnului Andrei Pleșu. 
Am îndrăznit  să-i rup  coada..îi imita pe  unii care prea  intră cu bocancii peste atâtea flori, chit că  în locul unor cuvinte  apăruseră ....
Publicat în 10 Oct 2013
Îmi plac cuvintele străine naturalizate.
Mai dezmorţesc limba.
În timp, unele rezistă, altele dispar.
A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate, de sus în jos, în Ţările Române.
Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul al XIX-lea au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic.
Rusismele din anii ’50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale…
După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi să achieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin?
Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, fotbalistul de 2 bani si menajera hoaţă care vroia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate şi reclamele (advertaizingurile) văzute în engleză.
Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii.
Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cizmarii sunt designeri.
Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie.
Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.
Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un spriţ, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.
Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.
Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.
Nu mai realizăm, ci implementăm.
Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.
Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.
Nu mai consimţim, ci achiesăm.
Serviciul de întreţinere a devenit mantenanţă.
Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must!
Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.
Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.
Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.
Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de fashion.
Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm în expectaţiunea unui feed-back pozitiv.//
tu ce spui?

marți, 22 octombrie 2013

prin crăpăturile dintre nații

Pilat din Pont,
 deMarin Sorescu

Dacă apa nu se înnegreşte,
Satisfacţia spălatului este egală cu zero,
Spuse Pilat, frecându-se bine cu săpun.
In acest timp Isus e batjocorit,
Răstignit,
Pus să se foiască pe cruce
Ca într-un pat cu iasomie.
Pus să bea otravă,
Pus să moară,
Pus să învie a treia zi,
Pus să se urce la ceruri.
In acest timp crucea e azvârlită în foc,
Cruciadele făcute aşchii;
Prin crăpăturile dintre naţii
Iese un fum înecăcios,
Se stârneşte praful de puşcă,
Zgura iradiaţiilor vestind zorii moderni.
In sfârşit,
Apa curge tot mai murdară,
Istoria-şi urmează cursul ei,
Iar Pilat din Pont continuă să-şi spele
Cu satisfacţie tot mai mare
Mâinile.

căci lumea asta teatru e..



motto: v-am  dat teatru vi-l păziţi ,
 Ca un lăcaş de muze;

 Cu el curînd veţi fi vestiţi  Prin veşti departe duse.
 Cu el năravuri îndreptaţi, 
 Daţi ascuţiri la minte, 
 Podoabe limbei noastre daţi
 Cu româneşti cuvinte!,
 Iancu Văcărescu, 1819// Deunăzi, înainte de începerea  concertului Filarmonicii, un domn, ocupant al unui loc de pe rândul din fața mea, s-a ridicat, și,  după ce a cuprins cu privirea mare parte din sală, s-a adresat, așa, impersonal oarecum:

 Unde sunt, domle intelectualii din orașul ăsta?(și a înșirat vreo șase  nume de profesioniști), că nu văd pe  niciunul  la teatrul  nostru. La Teatrul Davila. Știați că artiștii teatrului Davila nu au bani nici măcar să-și plătească afișele?Uite, vă spun eu, a continuat vorbitorul, în timp ce în  sală s-a  așternut  o liniște dureroasă,  sâmbătă și duminică seara, de la orele 18, puteți vedea Gaițele. Scrisă de  dramaturgul argeșean Alexandru Kirițescu.
 Să vă mai spun că  un bilet pentru elevi/studenți/pensionari  costă 5(CINCI) lei?
 Am avut impresia că nu aud bine..
 Toate privirile celor pe care îi puteam vedea erau  înfipte în podea.//
 Aseară am revăzut piesa. Cu niște ani în urmă, un teatru bucureștean  a venit la noi cu o distribuție de prestigiu. Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana Stana-Ionescu, Gheorghe Dinică, Florin Piersic..//

Aseară, sala  a fost pe jumătate plină.
Sau  pe jumătate goală..Nu-mi permit comentarii.Totuși, parcă mi-a lăsat un gust amar  tirada de înjurături din  replicile multor personaje, cum, altădată, într-un alt spectacol,  așa-zisele picanterii  erau  de-a dreptul vulgarități. Într-o sală de spectacol nu sunt doar persoane  care vor să râdă..

să râdă oricum..Aseară, actorii  au  jucat  așa cum au simțit.
Am o admirație deplină pentru artista Luminița Borta! A susținut tot spectacolul. Privind-o, am simțit un fel de durere și mi-am zis, așa, pentru mine, că  jocul ei nu este  cu nimic mai prejos de cel al oricărei actrițe de  la Bulandra sau de la Național... dar.. vezi? este un dar..Cine decide ce loc ți se cuvine în lumea asta? 
M-am gândit  la  elevii talentați, inteligenți, care s-au născut și învață în cine știe ce sat uitat de lume..în vreme ce  alții- fii de beizadele-  pot să învețe acolo unde vor ei și părinții lor. Își  aleg, nu doar școlile, ci și profesorii/meditatorii.. 

 Și gândul meu s-a dus mai departe-  în mai toate municipiile  există teatre.
 Și actori, mulți dintre ei, foarte talentați..
ce face societatea pentru ei??//

duminică, 20 octombrie 2013

în ansamblul lui,


universul este masculin, spun savanții.
Temerari, bărbații i-au șlefuit asperitățile, îl conduc și vor să-l domine.

Deși poate folosi logica la fel de bine ca și jumătatea ei,  femeia nu se preocupă îndeajuns în a elucida misterele din juru-i, pentru că ea însăși este un mister.

 Dacă vreți să  fiți egale cu noi, încetați  să vă mai fardați și să vă lăcuiți unghiile, i-au strigat misoginii.
Treaba lor.
Eu nu cred în egalitate.
La ce mi-ar folosi?!


Nu doar mintea femeii contează.
Nici  dragostea cu care  ea se dăruiește familiei..

Nici că, adesea, muncește, poate,  dublu față de puterile ei..

Femeia nu poate fi separată de  propria-i imagine.

De cele mai multe ori, ea vorbește  prin hainele pe care le poartă. Așa că s-a gândit  să inventeze cochetăria, nu de altceva, ci doar pentru  a da  un mai mare preț darurilor cu care a fost înzestrată.

Model, de fiecare dată, i-a fost natura.
 Regat și exil, miracol  de esențe și culori, forme și  tonuri, în armonii de vis.

 Nu te-ai plictisit, (încă)  nu-i ?

Ei bine , o să-ți povestesc de ce am spus  toate chestiile de mai sus.

Un moment!//



Simplu sau  împodobit cu broderii ori desene, țesut din bumbac, cașmir  sau lână fină, șalul,  căci despre el vreau să-ți povestesc, a fost, la începuturi, articol  de vestimentație bărbătească.

Astăzi, în lumea noastră, îl poartă femeile. aproape la orice ocazie.( excepție face actorul Florin Piersic..)
  Împletit discret  în  jurul gâtului, acoperind sfios  umerii,  prins cochet  de mijloc, el  aduce căldură  și mângâiere, ocrotește asemenea atingerii cuiva drag, presară  acel dorit strop  de feminitate și  rafinament ..
  În culorile visului florilor, în tumultul mării sau al  norilor, în  nuanțele anotimpurilor,  croit în  forme și dimensiuni  diferite,  șalul  ne înfrumusețează  viața. 

Ne reamintește  că  romantismul nu piere.
Nu doar nouă..//

O fostă colegă de liceu, mi-a trimis un filmuleț. Fără să vrea, mi-a sugerat o temă.
Să știi că o să ai de învățat, mie mi-a plăcut!  Nu ți-aș recomanda finalul.
Nu știu ce o fi apucat-o, brusc,  pe autoare ..
nu-ți spun mai multe.//




vineri, 18 octombrie 2013

pâlpâiri

motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler



Senină,  blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
 Într-un alt octombrie,la fel de  cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci  profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a  năucit.. doar cine și-a pierdut mama  poate înțelege.

 Cât de puțin îi oferim  câtă vreme ne este alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult  florile!

Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă ultimul gând.

Amândoi , în mijlocul veșniciei..

Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare se temea de fizică..acum a uitat de toate.. și D.N, alt coleg, până de curând  profesor  de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat să-i lase un semn..

De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh. Fulga.
 Am privit îndelung  pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./

Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că  altădată ulițele  erau  vesele, că lumea trăia mai intens?

Până și școlile  sunt altfel..în cele două săli ale  bătrânului lăcaș, construit  din  îndemnul lui Spiru Haret-  în băncile  lungi  am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.
Simpatice educatoare! și copiii, ce jucăuși!!

 Dau ocol pe  câteva ulițe, fețe necunoscute, case noi, case vechi..dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat  adânc din ambele maluri, poate că și excavările  necontrolate i-au tot  sâcâit albia.

Păduricea, ciuntită și ea, și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de roșu,  portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene!
 
Nu-mi vine să mă despart de satul  copilăriei, aș vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege , de fel, popasurile, cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul  Nicolae Grigorescu.

Un monument, atât am găsit.. tot e bine, în copilăria mea, nimeni  din sat  nu știa că acolo a trăit UN OM..

Drumul taie câmpia- loturi lucrate, mult mai multe acoperite de mărăcini.
Trec mașini, căruțe..lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.


La Potlogi, în centrul  localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului brâncovenesc. De pază stau  doi dulăi-unul afară, celălalt în curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o domnișoară  plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi pereții sunt cojiți de tot iar gropile și  buruienile din curte  sunt ..mai de actualitate.

La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime, amintind de  bordeiele  rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.

A trecut de amiază.

La Titu, liceul. 
Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas  în minte , așa o zăresc și astăzi. 
Doar că  nu mai  este liceu.. și culorile sunt altele..Nu uit  emoțiile orelor de chimie, cine  dintre cei care l-au avut profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu  Stass  mi-am amintit, cu  desenul lui tehnic care ne  da fiori , când venea vorba de  a trage linii perfecte cu tuș..că de aia  i-am zis noi cum i-am zis...

În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz,  strecurate prin spatele pedagogilor..//

Orășelul  își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...

Scăldat de  ploi și  de ninsori, ciobit  și  îmbătrânit, peronul  și-a pierdut  farmecul  de odinioară. 
Castanii- fiii celor de ieri-  își răsfiră  ușor crengile, ar vrea să îmbrățișeze  perechi de îndrăgostiți..

A venit trenul.//



 

gând pentru mama mea

tot ce sunt sau ce sper să devin ii datorez îngerului care a fost mama.   
 Abraham Lincoln



miercuri, 16 octombrie 2013

viitorul a trecut de mult..


Am ajuns în sala de spectacol  cu vreo șapte/opt minute înainte  de ora deschiderii.

uitam așa...se vor fi gândind oamenii  la cutremur?vezi,am fost înzestrați cu uitare..ce-ar fi să te înfricoșezi clipă de clipă?
 Sala s-a umplut.
Îmi place să privesc spectacolul de dinainte de spectacol- fețe de toate felurile, vârste de asemenea, șaluri plăcute la culoare, parfumuri  delicate, blugi și pardesie, sacouri și pulovere lălâi, copilași distrați, grizonați bunici eleganțí, ca domnul profesor M.
  Nu contează  că biletul nu este deloc ieftin, nici că sala este  aceeași de când o știu, mocheta care acoperă scena  s-a jerpelit de tot, audiția sălii nu este deloc bună, avem bilete în rândul B, un stâlp din decorul piesei îmi cam limitează  vederea, nu-i nimic, mă aplec mai către vecina..
Nu contează că autorul piesei, sau autorii-Sam Bobrik și Ron Clark-sunt niște americani, de care nimeni n-a auzit până astă seară.
 Lumea vrea și altceva, vrea să fugă din fața televizorului. 
Eu vreau să-l revăd pe  Artistul și regizorul Horațiu Mălăele!
 Știu sigur că, indiferent de  ce va spune, o să râd, o să și lăcrimez, poate, dar de distrat,  chiar sunt sigură că o să mă distrez. 
Și vreau să le revăd pe Dana Dogaru și pe Emilia Popescu. O piesă  nefragmentată, așadar fără pauze, decor simplu- vrea să imagineze, ai ghicit- o cafenea. Unde? tocmai în mijlocul deșertului american Sierra  Nevada,departe de lumea dezlănțuită.
 În 1973, la  cinci ani neîmpliniți, încă, de  la căsătorie, Louise si Wally Murdock fug din mijlocul agitației citadine și, cu bruma de bani obținuți din vânzarea a ce agonisiseră împreună, cumpără Cafeneaua, săracă și șubredă, cam departe de autostradă, peste drum  de  un restaurant  italienesc. Singuri ..afară șuieră  vântul, câte un coiot  își urlă disperarea, nu plouă niciodată, aer condiționat nu  există, mușterii nu au cum să vină..până când, într-o seară, cineva  le cade în prag, da, Emilia Popescu, o  tânără  anapoda, convinsă  că, dacă ajunge la Hollywood ,talentul ei o să dea pe spate orice producător(de filme)  între timp făcuse autostopul,și mai prinsese  câte ceva pe ici, pe colo. În cele două geamantane, viitoarea posibilă artistă a îndesat tot ce a reușit să subtilizeze  de prin locurile unde și-a încercat norocul.
Gazdele  asistă la spectacolul pe care Janet îl oferă nu chiar pe gratis și o conving să rămână cu ei.
Zboară  douăzeci de ani, femeile  sunt prietene, peste alți  douăzeci,Louise va afla că Janet și soțul ei au avut o aventură
Viața este  o boală mortală cu transmitere sexuală, că deh,
 adesea există între noi o barieră de limbaj.Și-apoi, nu este o noutate că orice nou-angajată  se culcă cu patronul..
Viața nu iartă ne nimeni, cafeneaua  nu  merge mai deloc,  restaurantul de peste drum  își schimbă proprietarii  câtă fasole poate să încapă în burta omenirii.. mexicanilor nu le merge deloc rău, vin și pleacă mașini, clienți , mai bogați, mai  sărmani, dar vin....
Un scandal în care  soții recunosc că s-au înșelat, scorul  fiind egal: 3 la 3- ea,cu un asistent medical, când a trebuit să-și interneze soțul  pentru operația de apendicită( a prins și el atunci o infirmieră, că de-aia i-o  fi și plesnit operația, ea-cu patronul  concurenței și a mai fost odată cineva,  conflictul dă în clocot..ei. și! 
Janet , trădătoarea, fuge.
Viața este o chestiune de noroc, pentru că  tot ce ți se întâmplă este în mintea ta .
Louise  cedează și rămâne  să-și ducă  traiul acolo, în mijlocul nisipurilor.
 Ce este viața, la urma urmei?
Viață mai distrusă ca a ta nu are nimeni..
La șaptezeci de ani, Louise și Wally sunt la fel de săraci ca la început, Alzheimerul nu iartă, în sfârșit, vând șandramaua , iar cu banii primiți  pot să ajungă într-un azil-  trei metri pe trei, toată averea a intrat în trei cutii de carton, este seară, o mașină   se oprește  în apropiere.
Janet,  cochetă,  nu și-a uitat prietenii, dar
Viitorul a trecut  de mult ...
Du-te și vezi Cafeneaua!
O să găsești viața-nud, comprimată în trei etape-  un cuplu, ca multe altele la 30, 50, 70 de ani.

Nu povestea  contează, că ți-am spus doar- este mult prea simplă.

 Altceva contează: spectacolul vieții, cu  de toate:  iubire, trădare, prietenie,  chin, răbdare, uitare, boală,  speranță, toate turnate într-o  baie spumoasă de umor  negru de tot. 
Râzi de nu mai poți, lăcrimezi, cuvintele nu sunt totul, trebuie să-i vezi   mâinile lui Horațiu Mălăele,să citești pauzele  dintre  cuvinte,  ticurile, și ezitările, și privirea piezișă.. mersul și mimica Danei Dogaru, lehamitea , spusele ..și nespusele; piruetele și plânsul, râsul și smerenia, poveștile fabuloase ale  Emiliei Popescu.

 Da, o poveste existențială, despre toate poveștile laolaltă.
Poate că, din când în când, ca să  putem măsura fericirea și farmecul clipei, ar trebui să ne închipuim într-o cafenea, la marginea unei lumi necosmetizate, cu  dâre lungi de nisip în ochi, cu ticuri și automatisme, slăbiciuni  și curiozități, dar  nu uita- toate  învăluite într-un umor, cum doar  trei mari artiști pot să dăruiască într-un octombrie 2013, când lumea toată, lumea reală, este zguduită de convulsii....



 

luni, 14 octombrie 2013

adevărul

 nu-i totdeauna același lucru cu propria-ți părere.
Henryk Sienkievicz

Cred că personajele imaginare- nu acelea pe care, vrând/nevrând a trebuit să le alcătuiești, școlar fiind, în caietul de compunere, ci acelea adunate în gând-sunt mult mai adevărate decât cele care te înconjoară.
 Știi de ce cred asta?
pentru că, oricât te-ai strădui să înțelegi pe altcineva, nu poți afla mai multe decât îți spune imaginea lui prezentă.. 

A trecut ceva timp de când nu l-am mai auzit pe fermecătorul Conu Alecu.. 
Ascultă-l, te rog!

//tu ce zici??