vineri, 27 iunie 2014

este mai bine

 sa  suferi nedreptatea decat  sa comiti nedreptati.~
Citesc o carte frumoasa. Ce spun  eu- citesc o carte; citesc dintr-o carte, pentru ca nu este ceea  se citeste pe nerasuflate.
Citesc cateva pagini, ma intorc, recitesc, subliniez, imi explic si tot asa.
`~In cautarea unei lumi mai bune~, de Karl R.Popper
 ~A te apropia de adevar nu este lucru usor. Nu exista decat o cale, calea prin erorile noastre. Numai din erorile   noastre putem invata; si va invata numai acela care este dispus sa  aprecieze erorile  celorlalti ca pasi spre adevar; si acela care isi cauta propriile greseli, pentru a se elibera de ele.~`/pagina 154

p.s. tu ce spui?

printre silabe


Este treaba ta daca n-o sa-ti placa gandul meu ; eu am invatat  multe din  intamplarea de aseara, tocmai de asta  ma incumet sa  povestesc.//
Mereu elegant- are grija  sa-si puna in evidenta  mersul suplu de fost ofiter superior- domnul al carui nume  nu l-am retinut, cand si-a ridicat palaria, imi vreme ce-mi saruta mana, mai pe iarna,  in aceeasi statie in care asteptam autobuzul,  lipseste rar de la concertele Filarmonicii.
Aseara, in acelasi loc, fredona  ceva..
Dupa reverentiosul salut, insotit de o magulitoare observatie  despre un anume parfum, imi povesteste, plin de caldura, cat de mult i-a placut  tanara violonista, adaugand cu  nelipsitu-i zambet ca ii vor lipsi serile de joi..
- O sa ma bucur cu altceva: cu fiecare rasarit, cu  fiecare telefon primit de la fiicele mele  si de la nepoti, cu  prezenta guraliva a femeii de serviciu..
Stimata doamna, ma simt excelent,   la cei optzeci de ani ai mei , multumesc frumos, la fel va doresc si dumneavoastra!
La teatru nu mai merg, am incercat, nu mai aud ultimele silabe ale cuvintelor,  n-as putea povesti nimic cuiva, nici chiar mie;  cu muzica este altfel.
Si continua: bateam usor  ritmul,  in vreme ce o ascultam pe  viololonista.
Vecina de alaturi se apleaca discret  spre mine:

-Aveti cumva un pian?
-Acasa? ma minunez eu de curiozitatea tinerei , nu am. aici, cum sa am aici un pian?
-Nu, domnule,  intrebam de un pliant ..
-Vedeti, stimata doamna, de ce ma bucur  eu de fiecare clipa?

joi, 26 iunie 2014

Daca muzica

este hrana sufletului, atunci porneste  sa canti!
W. Shakespeare

Superba seara - concert simfonic de inchidere a stagiunii 2013/2914, la Filarmonica Pitesti, sub bagheta magica a dirijorului ploiestean Radu Postavaru.
Rossini, Sibelius, Wagner.
O aparitie surprinzatoare-o personalitate de exceptie!
La 24 de ani, Simina Croitoru, fiica prestigiosului muzician, cunoscut si mult apreciat de publicul meloman pitestean-Gabriel Croitoru- a cucerit total  auditoriul, format , in mare parte din colegi de generatie!
Trebuie sa o  asculti!
Trebuie sa o vezi!
Nu stiu daca vioara ii creste din
interior sau daca ea si-a lipit arcusul de suflet..
Acuratete  in cadente atat de fine, atat de pure, de parca trilurile naturii se articuleaza in comensurabilitatea timpului.
Ecouri divine intr-o viziune  interpretativa  ce atinge farmecul cel mai dulce si mai mangaietor al fericirii si al  bucuriei muzicii!

miercuri, 25 iunie 2014

suntem cate un pic

 din  fiecare experienta traita; asta am simtit eu  la sfarsitul zilei, care, deja , inseamna ieri.
 Printr-o  fericita intamplare-  extraordinar este sa ai parte  de astfel de intamplari-cineva  mi-a  dat doua numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram ca  le voi mai  obtine vreodata,   faptul ca puteam suna undeva  urmand sa aflu  niste vesti mi-a creat niste emotii mari de tot.
Am inchis pentru o clipa ochii, si gandurile  au inceput sa alerge pe intortocheatele coridoare ale  memoriei. 
Nu am descoperit  prima ora de latina, nici intaia lectie de dirigentie, nici chiar  pe ultima nu am gasit-o stivuita undeva.
Am revazut  doar o silueta  imbracata adesea intr-un taior de stofa  neagra buclata, la care se asortau niste esarfe stravezii ( aveam sa aflam  mai apoi ca ca doamnei nostre diriginte ii murise mama) , un mers vioi si o privire buna, care ne invaluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.
 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar si atunci cand vreunul dintre noi- cati sa fi fost oare in  prima clasa de liceu, uite ca nu stiu, aflu sambata  daca va aduce  careva catalogul- incurca ablativul cu acuzativul, ca nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.
Diana Alexandrescu!
Pe toti ne-a fascinat numele!
 Apoi, am descoperit o diriginta preocupata de tot si de toate, un intelectual  adevarat,o  profesoara exigenta, la al carei obiect  nimeni nu avea mai putin de 7, pentru ca nu puteai sa nu inveti.
 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii indaratnici  ca latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.
 Nu m-am intrebat atunci cati ani are doamna noastra..calculul l-am facut aseara..//
La capatul celalalt  al firului  este chiar intaia mea diriginta. 
Am redevenit liceana emotionata, cautand cuvinte potrivite..
- Sunt Diana, stai sa-mi trag sufletul, sa nu cad, ca tocmai  m-am intors de la spital..
Am rugat-o sa se aseze- uite vezi, abia acum plang de-a binelea-da  am rugat-o sa se aseza, pentru ca vreau sa-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine..
La 95 de ani, Doamna  pastreaza vioiciunea  vorbei, in tresariri de ~perioade~, cum ne invata in clasa.
-Ce bucurie imi aduci, draga mea, uite asta chiar ma face sa fiu mai puternica, mi-ar placea sa fiu printre voi, sa va imbratisez, copiii mei buni si frumosi!!../
Facea parte din ansamblul ~Perinita~.
 Aveam 15 ani , cand am aflat  la o lectie  de dirigentie cat de nemti sunt nemtii.
 Erau intr-un turneu. Au ajuns intr-o seara undeva, intr-o asezare rurala , pentru ai carei locuitori ansambulul urma sa prezinte un bogat spectacol. 
Satul nu avea  scena..Seara, terenul era un camp.
Toata noaptea au lucrat oamenii, masinile, uneltele; parca aud  scrasnetul fierastraielor..
 Dimineata, in mijlocul campiei, aparusera , ca din pamant, un chiosc in care se vindeau racoritoare, bere  si inghetata, si,  decorata cu ghirlande  multicolore, o scena trainica , care a cunoscut  iuresul si  frumusetea dansurilor noastre populare, indelung aplaudate de  seriosii mesteri nemti..
Nu i-am povestit Doamnei  noastre cat de mult  a contat pentru mine  povestea nemteasca, nici despre picnicul din paduricea de la Titu-Targ, cand a venit de la Bucuresti cu  vesela intr-un cos, ca sa ne invete cum se asaza o masa frumoasa, pe care , tepos ca un arici, un mar isi suporta , delicat scobitorile,   nu i-am povestit.
Mi le-am spus in gand, multe ore dupa aceea..
Doamnei i-am sarutat in gand obrazul scaldat in lacrimile bucuriei si mana blanda,  pe care am simtit-o pe crestet!
Mi-am luat o scurta pauza, se facea  noapte, mai aveam un numar de telefon.
 Dintr-o rezerva a  spitalului Floreasca  mi-a raspuns vocea  de fumatoare inraita a  unei dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emotionata, cand i-am povestit despre prima olimpiada de literatura romana la care am participat , pregatita de dumneai, in clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.
I-am daruit toate  bucuriile mele de  profesoara!
 Toate gandurile mele bune de liceana, pentru care, in  cateva minute, timpul  s-a asternut cuminte  intr-o sala de clasa, mereu cu fata spre soare!







luni, 23 iunie 2014

traditia adevarata

este singura merinde de  suflet. 
Liviu Rebreanu
 Profesorul nostru de folclor, domnul  Gheorghe Vrabie, de care imi amintesc cu drag si emotie, cand imi fac timp sa  răsfoiesc, pastrat intr-un sertar,  cursul  de anul II,  ne vorbea cu mare pasiune despre mitologia populară.  
Mi-e dor de palma  lui deschisă,  în care contura zonele sărbătorilor, obiceiurile și mulțimea de întâmplări nepământene  .  Ascultam vrăjiți istoria tainică  a tradițiilor noastre , care se pierd într-o lume dominată de magie.
 Drăgaica-termen slav- este considerată zeița agrară a vârstei fecundității câmpiei, protectoarea lanurilor de grâu și a femeilor măritate, care își doresc să devină mame.
 În~ Descriptio Moldaviae~,  cartea cerută la Berlin, ca document despre noi și despre tradițiile noastre, Dimitrie Cantemir-domn,  scriitor, om politic,  filozof, astrolog, etnograf, enciclopedist, lingvist, muzicolog,  folclorist, compozitor, primul  român, membru al unei academii străine-in 1714-   a descris-o  pe zeița Ceres, Drăgaica,   ca fiind mândră și orgolioasă.
De maine,  Sancta Diana, nascuta la 9 martie, cand ar fi murit Baba Dochia, se maturizeaza.
De ziua ei, nu se iese la muncă în câmp, nu se coase, nu se spală rufe.
Răzbunătoare, Dragaica   vine cu tunete amenințătoare și cu înec.
 In realizarea cuprinzatoarei sale carti, extraordinarul   cărturar, Dimitrie Cantemir, consultase peste 100 de documente , scrise, la vremea aceea,  în patru limbi- latină, greacă, rusă, polonă.
Inspirați de vraja nopților de cireșar, Mircea Eliade și Mihail Sadoveanu au dedicat Sanzienelor câte un superb un roman.//
În noaptea care tocmai si-a pus  albastra-i marama, s-ar consfinti  un pact între lumea noastră și lumea cealaltă,se   deschid porțile cerului, animalele  stau la sfat . Cine le poate asculta  le deslușeste tainele.
Intre orele 22 și 24, se zice că, în întunecimea codrilor, unde  nu pătrunde cântecul cocoșului, păzită strașnic de duhuri, se ivește floarea de ferigă..
Stralucitoare ca  stea si alba ca zapada!//
Sânzienele sau Drăgaica   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii!
Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre.
 Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.
În cinstea lui, pe colnice , pe dealuri, oamenii , încinși cu brâie de pelin, pe vremuri, aprindeau, focuri,  dansau  în jurul flacarilor, apoi își aruncau pe jar  cingătorile , pentru ca necazurile, amare ca pelinul, să ardă.//Cine se scaldă în apele tăinuite ale sălbăticiei, sub lumina lunii, în acestă noapte, își păstrează sănătatea și tinerețea fără bătrânețe.
La miezul nopții, Sânzienele, ielele, se prind de mâini și dansează.
Amăgitoare unduiri, în șoapte doar de ele știute!
Nu trebuie să fie văzute de nimeni, pentru că se supără, și-i lasă pe cei neascultători fără glas.
Se năpustesc  în vijelii și furtuni năprasnice.//

Simbolul zeiței Ceres este floarea de un galben strălucitor, care țâșnește în lanul de grâu, mângâind spicele cu parfumul ei amețitor.
Dragaica!
O vezi și pe marginea drumurilor, legănându-se în bătaia vântului de seară.
Întinde mâna și culege-o!
Se poartă la brâu, în sân, în buzunar . Fetele nemăritate o așază  răsfirată sub căpătâi , în speranța că-l vor visa pe cel ce le-a fost ursit.
Se zice că fata, care se rostogolește în roua căzută asta seara  în iarbă,  devine mai frumoasă, mai plină de viață, mai senzuală.

Din firele de drăgaică , împletite cu spice, se fac coronițe. Se aruncă pe case, ori se pun la ferestre. Atât ele, cât și talismanele cu flori de drăgaică , purtate la gât, asigură  protecție împotriva răului.//
În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.
Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, pe care ni le impartea celor  șase nepoți, în fața casei, pe iarba verde și moale.
p.s. du-te maine dimineata, culege cateva fire  galben-aurii si impleteste-ti talismanul norocos!

sâmbătă, 21 iunie 2014

Copilul si lumea lui nevazuta

Nu-mi pierd prea multe ore in fata televizorului si ,daca se intampla  sa ma uit, rar de tot urmaresc  vreo emisiune  locala.//
Mi-a venit in minte o discutie cu un fost elev- la vremea respectiva, intr-un fel, m-a distrat..subiectul era ..Elodia.
Ma straduiam sa-i invat pe amandoi, pe el si pe fratele mai mic, cum este cu diatezele.
Nemultumit ca mezinul , elev in clasa a VII-a, nu pricepea deloc  cum  stau lucrurile cu  subiectul logic, fratele cel mare  ma scoate din incurcatura:
-Lasati-l, doamna, ca asta este un papa- lapte, nu stie nici macar  cine este Elodia..
 Astazi nici in gluma  nu as zambi. //
 Vorbeam despre emisiuni tv: am deschis televizorul , fara sa am vreun interes anume. Pe un post local- o discutie cu un psiholog. Am prins, poate, jumatate de emisiune. 
Aceleasi  reluate idei, aceleasi batatorite cai..despre cazul Elodia
Rareori , am auzit pe cineva  implicat, in orice fel in problema asta, discutand  serios/profesional/dar si parinteste despre ceea ce este cel mai dureros in aceasta drama: COPILUL.
Niste adulti, fie ca sunt implicati direct, ca rude , fie ca sunt slujbasi
 ( de tot felul) se invart intr-un cerc in centrul caruia creste-Dumnezeu stie cum -un copilas.
Incepe vacanta..copiii din familiile instarite merg  cu parintii  in locuri alese cu grija; copiii saraci  muncesc, pentru o bucata de paine-  cu familiile lor sau pe cont propriu, copiilor  bolnavi le poarta sau nu cineva de grija- toti isi traiesc copilaria,  dupa cum  le-au harazit-o parintii, pentru ca oricare  fiinta  vine pe lume din  doi parinti.
El, Patric,  ce fel de vacanta va fi avand??
Gandindu-ma la el,  m-am dus  cu  ochii sufletului la o poveste  reala.
Iat-o!
Ochi rotunzi de nuca proaspata, rostogolindu-se fara incetare.

 Vorbe usor sasaite, din care nu-ti era prea greu sa auzi injuraturile baiestesti. Mai ales de mama.
Nume de fata- Dana- atitudine incerta . Nu purta niciodata fusta, nu-si vopsea buzele, nici obrajii , cum faceau toate colegele ei, unele chiar mai mici.
Isi ingrijea intr-un fel special parul sarmos, blond-castaniu, in care intra foarfeca asistentei, pe care o accepta fara impotrivire.
In multe zile, lectiile deveneau spectacol. Chicoteli si pocnete, rabufneli si intepaturi, cand tocmai credeai ca le-ai adunat gandurile ratacite , langa tine.

Danei Ionita nu-i intra nimeni in voie.
Cateva profesoare, care trecusera pe la clasa, dadusera bir cu fugitii, dupa cel mult o luna. Motive? Haine patate de ulei, prajituri scapate’ din greseala’ in par, cate o lingura de pilaf turnata in buzunar, in gluga hanoracului. Sau direct in geanta, o piedica ‘intamplatoare’ , la intrarea sau la iesirea din clasa.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil sa obtii o catedra de limba romana mai aproape de casa. In realitate existau destule, dar se pastrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activistilor.
Fara pile si relatii, fiecare 1 septembrie era un adevarat cosmar.
Cuvantul somer nu circula decat in limbajul de specialitate.
Eram licentiate, unele chiar cu gradul I, fara catedra.
 Primeai ce ti se oferea. Nu prea aveai cum sa refuzi.
Asa am ajuns defectolog intr-o scoala speciala.
 La 22 km de oras, lux adevarat, daca in anii anteriori, distanta era dubla. . Salariu mai mare cu o treapta, program de 6 ore pe zi- 4 ore la clasa , doua ore pentru a-ti insoti elevii la masa si program de odihna.
 Cand erai de serviciu, programul incepea la 7 si se termina la 15.
Diriginta la clasa a VII-a: copii cu diverse afectiuni motorii, tulburari de comportament, instabilitate emotionala, retard, agresivitate, varste cuprinse intre 15 si 19 ani.
Cine m-a avertizat ca Dana este copilul cel mai rau n-a glumit.

Primele luni au fost un adevarat razboi, in care eu si ea ne incrucisam sabiile de cateva ori pe zi.
 M-am intors la cursurile, notitele si insemnarile de pshihologie din studentie si la putinele carti de specialitate gasite prin librarii. Aproape nimic nu-mi iesea cum ar fi trebuit.
Deseori, ramaneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declaratii, insemnari de la militie, maternitate, scoli pe unde mai fusese inscris, spitale ..
Ma interesa , in mod special, Dana.
Nu intelegeam de ce uraste atat de tare femeile.
Din dosarul ei lipsea certificatul de nastere. Nu spun ca m-am transformat in detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat ca mama ei naturala , o alcoolica varstnica , o abandonase intr-un spital din judetul Olt. Tatal era necunoscut. Copilul fusese’ plimbat’ prin multe centre si scoli.
1 martie- ziua ei de nastere- a devenit si pentru ea, si pentru mine o zi buna.  
Erau in clasa Danei si cativa copii ajunsi intamplator acolo- asta este o alta poveste, despre invatatorii si profesorii care trimiteau cu usurinta un copil mai incet in gandire, intr-o scoala speciala.
 Impreuna cu ei si cu alte colege profesoare, am impodobit o sala de clasa cu flori, desene, baloane colorate, papusi. Pe masute- bomboane, prajituri, papusi.
Tortul , pregatit acasa, l-am adus cu mare grija pe tren.
Sarbatorita nu stia nimic.
O colega a reusit s-o convinga sa intre in sala .
Copiii au inceput sa cante si sa aplaude.
Zburau baloanele colorate!
Am luat-o de mana care se lasa greu prinsa si i-am spus sa sufle in cele 15 lumanari.
Nu-mi amintesc decat obrajii ei uzi de lacrimi si degetele de copil tremurand, agatate de gatul meu.
In anul urmator, am obtinut catedra mai aproape de oras.
 Dana m-a vizitat la scoala si acasa. Mi-a cunoscut familia. Am pastrat legatura cativa ani buni.
Intr-o zi, m-a anuntat ca se marita.
 I-am cumparat costumul cu care a mers la cununia civila- fusta neagra si bluza argintie. .
S-a mutat in casa sotului ei, undeva, intr-un sat de munte.
De cand s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vesti .
Stiu ca, atunci cand ma gandesc la ea, am o mare bucurie.
 Ca pentru o plantuta care a prins radacini, inflorind dupa multi ani de seceta.
Profesional, pentru mine, Dana nu se compara cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei .
Este ceva mai mult.
 Este un suflet gasit sub lacat ruginit, a carui cheie se ratacise.
O fetita bataioasa, imblanzita doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de cand a vazut lumina zilei.

lectura matinala

http://adev.ro/n7gusf
p.s. invitatie la dialog!

vineri, 20 iunie 2014

lozul cel mare

Cautarea adevarului - ca e vorba de un adevar subiectiv nascut dintr-o convingere oarecare, de adevarul  obiectiv al realitatii insesi sau de adevarul social al banilor si al puterii-antreneaza intotdeauna, cand  cei mai buni dintre noi se dedica ei, cunoasterea ultima a existentei sale.
Lozul cel mare al vietii nu le revine decat celor care au cumparat biletul din intamplare.
Fernando Pessoa, Cartea nelinistirii, pg. 385

joi, 19 iunie 2014

ce inveti la tinerete..



Pana la ora asta, am vorbit, la telefon, bineinteles, cu vreo cativa colegi de liceu, pe care nu i-am intalnit niciodata, in anii care au trecut de la bacalaureat. 
Pe vremuri,  aveam senzatia ca noi, fetele, eram , cumva , mai dificile, motivele fiind lesne de inteles: cine ia note mai mari, cine indrazneste sa-si  ajusteze sarafanul,  cine vine  la ora domnisoarei Lupescu  altfel decat scria in regulament, cine  primeste mai multe  biletele in cartea de  franceza..
Astazi , am descoperit o lume stranie-  niste adulti obositi, chiar imbatraniti, in locul  unor  fosti baieti simpatici- unul imi spunea Giuculus, bine ca si-a amintit imediat  alintul, dar, desi locuieste la doi pasi de liceu,  a fost de  neclintit  din : ~~nu vin,   nu pot, sunt cu medicamentele dupa mine~...
Sa nu mai  inteleg eu  mersul vremii, al lucrurilor? cum adica,  sa nu vrei sa vii  la o intalnire cu  fostii colegi, atatia cati mai sunt, dupa cateva zeci de ani,  in curtea liceului  sau in  fosta noastra clasa..

Imi vin in minte  tot felul de intamplari, unele  foarte simpatice, altele ceva mai  altfel..toate  invaluite in poezie,  fie ea chiar  presarata cu mici revolte adolescentine.
Cum sa uit  razvratita, dar mocnita  ~cura de filozofie~,  trasul de cozi, spaima in fata tablei, la chimie, zumzaitul asurzitor de dupa teza la fizica, avioanele in  zbor fara tinta , la ora de rusa, logaritmii doamnei Tica,  vulcanii si fluviile lumii,  de a caror  localizare pe harta  nu scapai nici in visele   ocupate de eroul ~~atat de diferit de ceilalti~, fie ca era chiar ocupantul penultimei banci din clasa ta sau  dintr-o alta ....
 Sa nu ne fi invatat profesorii nostri pe toti la fel ca vom trai intr-o lume  complicata, in care trebuie sa-ti croiesti drum, chiar prin hatisuri,  sa te aperi, calindu-te, cand esti incoltit, dar sa te bucuri cu tot sufletul , ori de cate ori ai prilejul? Ca de fapt,  toata viata, ramai elev de liceu, mai ales atunci  cand te confrunti cu  cele mai neasteptate provocari? ca frumusetea  se ascunde in cele mai marunte si negraitoare  lucruri?
vezi? tot  mereu, alte incertitudini..

duminică, 15 iunie 2014

in pacea inserarii



Adieri dulcege se strecoara printre ierburi.
 Ascuns doar el stie pe unde ,nestingherit,  cucul isi strga numele. Cine -a zis ca inca de acum cateva saptamani trebuia sa-si protejeze vocea pentru anul care va veni?
Tremura trista frunza de visin..ce vara nemiloasa, ce ploi usturatoare..
altadata, din bogatia frunzisului proaspat radeau in soare zemosi  obraji dolofani , mustind de sanatate.
 In locul lor,  se ivesc  bumbisori galbui, palizi de  suferinta, agatandu-se   tremuratori de crengile firave.
Undeva, in zare, muntii cata spre cer.
Obosita  de prea marea  truda, ziua isi scalda  valuritul  crestet albastru in mangaierea  multicolora a crepusculului.

sâmbătă, 14 iunie 2014

El va fi punctul de plecare

pentru  toata dezvoltarea viitoare a vestmantului  cugetarii romanesti.~( Titu Maiorescu, 1889)

MIHAI EMINESCU
15 ianuarie 1850-
15 iunie 1889
~E clar ca un stat care cheltuieste pentru pretinse necesitati politice mai mult decat  poate  suporta productia poporului va ajunge pas cu pas la o saracie, pospaita cu vorbe, dar din ce in ce mai simtitoare prin trebuintele  miilor de indivizi pe cari  un sistem  fals  i-a ridicat deasupra, prefacandu-i in  exploatatori ai averii publice...~. 
Mihai Eminescu, Opere, IIII, Publicistica, pagina 421 ( ~E clar ca un stat..~)

Glossa
Vreme trece, vreme vine,
 Toate-s  vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
 Ce e rau ca valul trece;
De te-ndeamna , de te cheama,
Tu ramai la toate rece.
....................................... 
Viitorul si trecutul 
Sunt a filei  doua fete,
Vede-n capat  inceputul
Cine stie  sa le-nvete;
Tot  ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie 
Te intreaba si socoate.

Ca acelorasi mijloace
Se supun  cate exista,
Si de mii de ani incoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte  guri, aceeasi gama,
Amagit  atat de-adese
Nu spera si nu ai teama.
.................................

Te intreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine:
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.



vineri, 13 iunie 2014

Il Silenzio

motto:Tristetea si bucuria  depind mai mult de noi , decat  de ceea ce ni se intampla..(cugetare olandeza)

Maastricht..
Locul unde  s-au pus bazele Uniunii Europene..
Locul nasterii unuia dintre cei mai cunoscuti si iubiti muzicieni ai secolului nostru-André Rieu..
Intr-un cimitir , aflat cam la vreo sase mile  de Maastricht, se odihnesc pentru eternitate ramasitele a  8301 soldati americani,  cazuti in operatiunea~Market Garden ~, in luptele  pentru eliberararea Tarilor de Jos, in toamna  si iarna  anului 1944/1945.
 Pentru  ca acestror bravi eroi sa li pastreze  mereu vie jertfa, fiecare  militar a fost adoptat de cate o familie  olandeza , care se ingrijeste ca mormantul sa fie mereu ingrijit, presarat cu flori proaspete, mereu rasadite.
 In casa respectivei  familii, portretul ostasului  ocupa un loc de cinste.
In 1965, adica la 20 de ani de la Eliberarea Olandei, s-a organizat un mare concert in cinstea ostasilor- eroi eliberatori.
Piesa muzicala, aleasa  de  olandezi pentru a  incheia concertul, a fost ~Il Silenzio~~Ne vedem in vise..Noapte buna pentru voi care sunteti departe...~~
S-a creat de atunci  o minunata traditie, ca, anual,   in finalul fiecarui concert omagial sa se auda  superbele ritmuri de ~~Ìl Silenzio~~.
In 2008, solista a fost Melissa Venema, o fetita olandeza de doar 13 ani,  care a interpretat  versiunea originala, compusa de italianul Nini Rosso, acompaniata de Orchestra Regala a Tarilor de Jos, dirijor -André Rieu.
 
  http://www.flixxy.com/trumpet-solo-melissa-venema.htm 
 ( informatia  -tradusa de pe Wikipedia- am primit-o pe  e-mail;  mi-am permis doar cateva mici modificari ..de suflet.)
 daca ai vreme, vezi si aici:în ghetuțe colorate!














marți, 10 iunie 2014

mult prea grea povara..


http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stiri/Podul+Artelor+Paris+balustrada+prabusita+Lacate+iubire+greutate

Descântec,

 de Tudor Arghezi

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşază,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?


luni, 9 iunie 2014

timpul picteaza clipa

Ploaia a limpezit   dogoarea asfaltului incins . In mănunchiuri de raze piezișe, asfintitul isi palpaie alene lampa rosiatica . Se lasă , cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă . In zilele de sarbatoare,  toate discutiile sunt mai frumoase. Dispar  si grijile..

  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..

Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//

Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.
Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.

În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
  Bunica mă purta   cu ea peste tot. Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.
Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.
 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!

Mergeam la câte o nuntă.
Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//

În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//

vineri, 6 iunie 2014

nu scriu versuri..iubesc Poezia

  motto: varsta nu te apara  de dragoste, dar dragostea te apara de varsta.
Coco Chanel

Stiu sa ma bucur, stiu sa zambesc,
 numar in gand  stele, ma mai ratacesc;
 invat mereu alfabetul stiintei de lume,
imi caut de drum, imi caut de nume!


 
dar  de ziua mea, de la o prietena draga!



dar de la   Modart!




Darul Sarei:

joi, 5 iunie 2014

~~cum ceruri si pamanturi se-ngana..``

motto: fiecare isi are fantana lui in care isi cauta cerul sufletului..
Pe la rascruci, la  margine de drum, sub poala pădurii, lângă biserici sau școli, în plină câmpie sau unde nu te mai așteptai, când îți ardea gura de sete, răsărea o fântână.
  De piatră, cu lanț sau
lumânare, cumpănă și greutăți.Să fii ferit, dacă erai copil. Deseori, alături, un jgheab- pentru animale. Și o căniță, agățată , la vedere , pentru tine, călătorul. Să fi stat multa vreme la sfat sătenii , când au ales locul, meșterii, tuburile, găleata? cine știe...// 
Am avut totdeauna fântână în curte. Cu apa limpede și bună.  Cea dintâi era în mijlocul  grădiniței cu flori.
O salcie pletoasa si-a intins prea mult radacinile , a patruns printre imbinarile tubului , dupa o vreme, fantana a secat.  Tata a săpat alta, în fața bucătăriei. Departe de gutuiul, mereu obosit de atata rod.
Tata nu mai este. Nici curtea nu mai este a mea.
Văd rar fântâna.
Cu ochii copilului care am fost.
Pe atunci nu se știa de apă minerală sau plată.
Nici că trebuie sa consumi doi litri pe zi, ca să faci fata presiunilor vieții.
Nimeni nu vorbea de  pietre la rinichi, de boli fara leac...
Se murea de bătrânețe.
Lumea a evoluat. 

Câmpiile și-au schimbat în fel și chip perimetrul, stăpânii și vecinii. 
Pădurile au rămas doar pe hartă.
Au dispărut fântânile.
Setea a sporit. .

Și răscrucile.
Omul s-a adaptat.
Întreprinzătorii au ridicat popasuri- hotel, restaurante, locuri de parcare, frigider , la intrare, burdușit cu licori colorate.
Nimic nu se oferă.
Totul costă.

marți, 3 iunie 2014

Ambasadorul bunăvoinței


Mă consider o  privilegiată , că, astă asta seara l-am  ascultat pe excepționalul violonist, Alexandru Tomescu, pentru a treia oară.  Cu arcușul lui vrăjit, vreme de aproape două ceasuri, a magnetizat  starea  publicului piteștean, din păcate,  mult prea sărac, venit la cea de-a șaptea ediție a Turneului Stradivarius.
În mâinile lui, vioara se însuflețește!
Fascinație,originalitate, nemărginită  fantezie, sensibilitate, candoare, complexitate, dar și simplitate, o muzică splendidă, atât de expresivă, că nu este nevoie de cuvinte pentru a o ...povesti.
 Ea ajunge undeva, în acel colț tainic de suflet, unde se topește în bucuria armoniei magice!
Începand cu 2008, vioara Stradivarius  a scâteiat în mâinile acestui Artist, care, deși celebru, este atât de firesc, de natural.
Ma gândeam  cu tristețe ascultându-l, că lumea  se înghesuie să îmbogățească anonimi, plătind bilete scumpe  la concerte lipsite, de cele mai multe ori, de valoare.
Sala mare a cs, plină ochi cu  doar doi ani în urma, când același mare artist aborda ~~Capriciile~~  de Paganini, astă seară  nu a fost ocupată nici măcar pe jumătate.
 Artistul, care este ovaționat pe marile scene ale lumii din Paris, Genova, Pamploca, Kloster Schontal, Los Angeles, NEw York, Amsterdam, când a evoluat alături  de mari   maestri, precum: Valery  Gergiev, Kurt Masurm Christoph Eschenbach, a strălucit astă seară!
 În numele Muzicii adevărate!
Dar și în numele UMANISMULUI-concertele Stradivarius sunt dedicate  gestului de a face o lume mai bună, implicându-se intr-o acțiune specială: aceea de a oferi  acoperiș și căldură copiilor fără familie.
Hope  and Homes Shildren Romania .(HHC Romania)

Prin multă muncă, pasiune, talent, seriozitate, toate dublate de bunătatea lui ca OM, Artistul demonstrează ca, doar uniți, putem face mult pentru BINELE lumii în care trăim.
Astă seară, Alexandru Tomescu a fost acompaniat  de  pianistul Eduard Kunz, cunoscut prin concertele sale, de pe scenele  marilor metropole ale lumii.
Serghei Prokofiev: „Sonata I op. 80 în fa minor pentru  vioara și pian„, Cinci melodii op. 35 bis pentru vioara și pian,„ „Sonata a II op 94a în Re major  pentru vioara și pian„.
Vioara, arcușul, Omul, talentul- pentru  o lume mai bună!

luni, 2 iunie 2014

despre tragedia sufletului de a ramane vesnic tanar


Din cand in cand, trag cu ochiul  la titlurile pe care prietenii/cunoscutii/trecatorii grabiti le citesc sau le recitesc pe blogul meu.
Exista o postare, (intamplarea este absolut reala)  pe care o vad, daca nu zilnic, cel putin saptamanal, reluata.
 Imi place si mie.
Stiu momentul, de parca l-as trai acum.
Minunati sunt fluturii!
p.s.
 daca ai vreme, citeste si comentariile! sigur nu vei regreta!
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/08/cata-vreme-fluturii-traiesc.html


ce scriu poate sa aiba  sau nu legatura cu numarul postarii-700!
(intre timp,  am ajuns la  numarul 2279)//
Când i-am rostit  numele, invitând-o să- și citească lucrarea, a ezitat.
M-a privit speriată pe sub ochelarii ei simpatici, a scos caietul din bancă și cu pași șovăielnici a rămas la vreo câțiva pași de catedră..
Obișnuiam să fac două treburi deodată- să ascult conținutul compoziției și să urmăresc ortografia. Cu pixul roșu.
N-am insistat.
Era o compoziție specială, deloc ușoară.
Se intâmplă ca manulul de limba română pentru clasa a VIII-a, editura Humanitas, să inceapă cu studiul unor poezii de dragoste.
Poeme absolut minunate! atâta doar că elevii au 13/14 ani.
Exercițiul , pagina 19, cerea să se realizeze o paralelă intre cele trei poezii-Lacul, de Mihai Eminescu, Izvorul nopții, de Lucian Blaga și Emoție de toamnă, de Nichita Stănescu-cum este văzută apropierea celor doi indrăgostiți, relația lor cu natura, starea sufletească generată de iubire, mijloace poetice, elemente de prozodie.

Și-a apropiat prea mult caietul de ochi. Citea foarte repede. Despre niște fluturi. Care zburau in stomac..
Copiii urmăreau scena cu mare atenție. Se uitau când la ea , când la mine.
 Cum fluturii continuau să zburde, ca la comandă, toți au inceput să râdă.

Larisa nu-și făcuse tema.
Compoziția improvizată  era propriul poem  de dragoste..
Tragedia omului nu este a imbătrâni, ci de a rămâne tânăr. Oscar Wilde




 

la fabrica de ganduri, in pauza de dupa masa

exerciții de amiază
motto:„Creierul este organul cu care gândim că gândim„.
Ambrose Bierce, scriitor și jurnalist
Găsiți omul printre boabe!
(cu ochii pe ceas)
Un prieten care nu mi-a dat niciodată ocazia să nu-l cred mi-a trimis fotografia de mai jos, însoțită de argumente stabilite de niște specialiști. Aceștia, adică medicii, au stabilit că:
*dacă îl găsiți în 3 secunde, jumătatea din dreapta a creierului dumneavoastră este mai bine dezvoltată decât la majoritatea oamenilor.
*dacă vă trebuie între 3 secunde și 1 minut, jumătatea din dreapta este normal dezvoltată.
*dacă vă trebuie între 1 minut și 3 minute, jumătatea din dreapta funcționează cam leneș. În acest caz, ei vă recomandă să păpați proteine!
*dacă nu-l descoperiți nici după 3 minute, sfatul este să practicați mai mult acest gen de exerciții, ca să puneți creierul la treabă!

Bărbatul este acolo, amețit, probabil, săracul, de atâtea arome!

duminică, 1 iunie 2014

(doar) in sosete

Stii tu ce inseamna sa fii copil?
Inseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință.
Înseamnă  să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche. Francis Thompson

In partea aceea, unde ma asezasem, in asteptarea plecarii avionului  spre Bucuresti, erau doar vreo zece persoane..

Citeam, iar  vocea ei soptita mi s-a parut nefireasca:
-Sunteti draguta sa va uitati si la copilul meu cateva minute? sa merg si eu la toaleta.
A disparut intr-o clipa.

Un capsor transpirat  isi odihnea  visele direct pe musamaua scaunului.
Si stralucirea unui cercelus in urechea stanga.
In tricoul ei rosu, fetita era nespus de frumoasa.
Umede,  buzele , in forma de  inimioara, culegeau surasul neobosit al neopritei libertati copilaresti.

In secunda urmatoare, m-am si vazut raspunzand intrebarilor vreunui temator vames turc.
 Si m-au cuprins emotiile.
Pare un inger adormit, mi-am zis,
nu  mai conteaza daca  tanara care a disparut , aproape pe furis, nu s-ar  mai intoarce...
Priveam degetelele  adunate in somn de vise albastre, piciorusele asteptand mangaiere..
-Va multumesc mult, doamna!
Imbracata in negru, tanara blonda tine in mana un plic mare, transparent, din care se zaresc inscrisurile unui certificat de nastere. Pe umar, breteaua unei  posete, in care , sigur, nu ar fi incaput pantofiorii fetitei pe care mi-o lasase in grija.
Singurul lor bagaj.
S-a anuntat  plecarea avionului.
 Nu stiu cand au disparut cele doua  fugare. Nici in avion nu le-am zarit.//
Voluptuoasa, sculptand, doar ea stie cum,  directii pentru fiecare, viata aluneca  asemenea  izvorului, printre pietre, ascunde intamplari prin crapaturi secrete, frange visuri si sperante, rascoleste camarute uitate  deschise, dar, grijulie ca o mama,  ne  rostuieste  pe toti. 
Cum poate .
Este ziua copilului!
Ma gandesc  cu drag la nepoteii mei.
 Dar si la micuta printesa fugara in blugi. 

 Fara  conduri..//
La multi ani  tuturor copiilor!
La multi ani tuturor celor care isi pastreaza copilaria in suflet!