să vezi cum timpul pictează

 O tot văd. De câteva zile, se duce și  vine, fără nicio treabă.
Privită  în treacăt, ascunsă într-un trening cenușiu, pare o mână de om. Șapcă trasă pe ochi, șiruri întortocheate, brăzdate pe obrajii de culoarea lumânării.
Nu-mi este chiar străină, cândva, copiii noștri au fost colegi de grădiniță.
 Pe atunci, era secretară într-un liceu, se farda în albastru.
N-am schimbat niciodată niciun cuvânt. Au zburat anii.
 N-am mai văzut-o.
 Nici pe fiul ei.
  În primăvară, am trecut una pe lângă cealaltă, i-am zărit ochii. Două puncte mici, rătăcite. Nu priveau nicăieri.

Ieri, într-o stație  de autobuz, am zărit  treningul călător. Se legăna. Fără vreo direcție.
 Am rămas câțiva pași în urmă.
Dacă n-aș fi cunoscut-o, aș fi zis că nu găsește o adresă. Sau că și-o fi notat-o greșit.

Picioarele mergeau singure, ea rătăcise calea .

Calea ei.

Stă pe o bancă, fumează. Țigară de la țigară. Nu știu dacă are vreo țintă. 

Mi-ar plăcea să cred că nu s-a oprit aiurea.
 Sunt mulți copaci în jur, și iarbă, și flori.

Și se vede pădurea.
Și cerul în rotocoale plumburii.