vineri, 25 septembrie 2015

sărmane clovn...

  motto: O mască ne spune mai multe decât  o față. Oscar Wilde


-Doamna, oricât i-ați explica, ăsta nu înțelege, nu știe nimic; nici măcar cine este Elodia.
Atunci-a trecut destul de mult-am râs cu poftă, erau frați, la diferență de un an.
Acum văd lucrurile altfel.
Copiii ascultă, observă, înregistrează. De unde? de la televizor, de la alții, părinții au foarte puțin timp pentru ei, poate chiar deloc. Unii se uită, deși obosiți de munca zilei până noaptea târziu, să vadă ce s-a mai întâmplat cu x, y, z,figuri obișnuite până mai ieri, ajunse, peste noapte-folosesc un cuvânt atât de băgat în seamă, că nici nu știi ce semnificație adevărată mai  are-persoane publice.
Și dacă adulții se uită, apoi comentează, la micul dejun, la cină, în autobuz, în anticamera medicului, în stația de metrou, în tren, copiii, înțelegând că toată lumea este interesată de ”vedete„, cred că asta este viața, astea sunt valorile, asta trebuie să-și dorească și ei.
Ținta preocupărilor lor este să ajungă vedete.
Oricum.

Tot așa și cu manelele. Unii strâmbă din nas, când între străini vine vorba despre ele, se simt foarte bine, este cool să spună că le detestă- într-un mediu select-dar la petrecerile de familie se întrec pe ringul de dans în a-și demonstra talentul.
Simt un fel de compasiune pentru niște biete ființe, a căror viață este scotocită până în cele mai tainice colțișoare de către niște angajați de prin televiziuni, care fac succes, transformat în bani, din dramele "invitaților";altfel, fiecare se jură, că nu-i pasă de vecinul, nici de capra acestuia.
Prestatorii sunt niște figuri fără niciun dumnezeu, care cred că tot ce zboară se mănâncă.
Râd, plâng, dansează, ar încerca, probabil, și pe sârmă, se târăsc în patru labe, spun cimilituri, își numără obiectele intime, aduc documente personale importante, încalcă ritualul înmormântării cuiva drag, trec cu bocancii peste clipa când au iubit, peste momentul în care au jurat cuiva credință veșnică.
Renunță total la viața personală, la părinți, bunici, copii, pozând NUD în fața celor dispuși să vadă tot circul, spre a se distra, dar , mai ales pentru cei care, seară de seară, demonstrează cât de mare le este succesul .
Cu grafice.
Și mai am un sentiment.
De mare  îngrijorare; unii copii au de ales.
Între maturizare forțată și sclavie.

joi, 17 septembrie 2015

„Sărmane Beethoven,



„,pentru tine nu există fericire pe lumea asta.Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îți vei găsi prieteni.Singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere să mă pot birui.„
Ludwig van Beethoven

O seară eveniment!
Într-o interpretare extraordinară a Orchestrei Filarmonicii noastre, sub bagheta maestrului Tiberius Oprea, muzician recunoscut, prim-dirijor al Filarmonicii Pitești, co-fondator al acestei instituții în 2007, director artistic până în 2010, invitat al multor instituții muzicale din țară cu lucrări de excepție, astă seară s-a deschis noua stagiune.
Am ascultat două lucrări speciale, purtând semnătura a doi compozitori celebri:
„Concertul nr.4, pentru pian și orchestră„, de Ludwig van Beethoven,compus în 1805/1806, orchestrat pentru flaut, două oboaie, două clarinete, doi fagoți, doi corni, două trompete, timpane și coarde.
Profund, magistral, unic!
Pianul s-a integrat perfect în arhitectura orchestrei prin extraordinara  creație a maestrului Viniciu Moroianu, despre care, în 1998,celebrul Valentin Gheorghiu spunea:„În generațía lui este poate chiar primul.Îi întrevăd un viitor strălucit în arta pianistică.”
Întâiul recital la 10 ani, laureat a două concursuri internaționale, Paris 1979, București 1991, peste 850 de apariții scenice, recitaluri în mari metropole europene, profesor la Universitatea de Muzică din București, doctor în muzică, din 2005.

Vibrant lirism, blând ca însăși mângâierea, înfruntări dramatice, Orfeu îmblânzind Infernul, vigoare și încleștare, pentru ca finalul, Rondo.Vivace să aducă tonalități de încântare, seninătate-omul aflat într-o armonie deplină, cu sine, cu Universul!
În partea a doua a concertului, orchestra a interpretat„,Simfonia nr.5 în mi minor,op 64, de Piotr Ceaikovski.”Nu pot să scriu muzică cu dragoste și cu entuziasm pentru niciun fel de subiect, oricât ar fi el de interesant și spectaculos, dacă personajele nu-mi câștigă simpatia, dacă nu-mi este milă de ele, așa cum iubesc și compătimesc oamenii adevărați„.
Bogăție de teme muzicale, elegantă simplitate în construcții rotunde, renunțare la spaime. Destinul își face simțită prezența în sunete de clarinet, dublate de instrumentele cu coarde, a căror rezultantă este exprimarea unui spirit tragic.
Final maiestuos!
O seară frumoasă ca însăși muzica!
Felicitări tuturor celor care, prin muncă foarte serioasă, talent, dăruire și mult suflet, dau viață Orchestrei simfonice a Filarmonicii Pitești, dăruind publicului meloman piteștean, săptămână de săptămână, motive de mare bucurie!

luni, 14 septembrie 2015

un alt fel de a revedea

Arbori înalți străjuiau aleea din dale roșcate, rostuite cu grijă. Ici-colo, scăldate în  amestec de rouă și brumă, pălăriuțe  de tufănele se iveau  printre  frunze.
 Mustoase,  plesnind în coajă, căzuseră primele nuci.Vara își murmura alene cuvinte de rămas-bun
Început de toamnă, risipit în emoții și melancolii . Întâia mea zi într-o școală nouă, mare și frumoasă.

Terminasem facultatea în urmă cu doi ani.Navetă deloc ușoară, autobuzul pleca din autogară la 11. 
100 de km zilnic, jumătate la ducere și tot atâția la întoarcere.Stații multe și dese, urcau  țărani cu saci și pachete, mai mici, mai mari, un covor, o găleată  cu brânză, un sac de var,  două/trei găini, un cărucior de copil. Nu erau interdicții sau poate că erau, cine avea timp să ia seama?
Autobuzul ar fi trebuit să oprească  în fața școlii la 12,30. Nu se întâmpla mereu așa, mai ales sâmbăta, când  ajungea  cu câteva minute după unu.Eram vreo zece navetiști, toți aveam în orar primele ore.
Cu  toate cataloagele în brațe, pe coridor, ne aștepta  directorul.
Tiranul. 
Nu l-am văzut zâmbind niciodată. Prin ușile sălilor de clasă, lăsate intenționat deschise, ochii  și urechile elevilor  urmăreau reacțiile celor două tabere. Bibliotecara și secretara își încrucișau uităturile complice. Subit, femeile de serviciu își căutau de lucru în magazia de lemne.
Simțeam că mor câte puțin, de fiecare dată, văzând privirea aceea incoloră, maxilarele încleștate, fața împietrită.
Ce puteam face? Număram zilele. 

Era o problemă și îmbrăcămintea.
De atâta înghesuială, ajungeam deseori, cu hainele boțite.Mi-a venit ideea să duc în cancelarie, săptămânal, cate o fustă- două , în cute sau cloș.Prin regulament, femeilor li se interzicea să poarte pantaloni la clasă.
Dacă eram în criză de timp, trăgeam repede fusta peste pantaloni, până la pauză, când, în laboratorul de biologie al colegei de navetă, urma să fac operația completă de echipare.
 Seara, când suna clopoțelul, fusta își ocupa locul în cuier, pe un umeraș, să fie pregătită pentru următoarea zi.
Îmbrăcam pantalonii.
Într-o dimineață, o învățătoare l-a surprins pe director, măsurând, cu o riglă, lungimea fustei din cuier.//

Zăpușeală.
Ploaia repezită abia dacă a stropit asfaltul încins. În stație, lume multă, care încotro.
L-am zărit tocmai când urcam.
 O mână de om, un moșneguț, speriat parcă. Prin ușa, încă deschisă a autobuzului, i-am recunoscut privirea spălăcită, căutând un punct de sprijin.

joi, 10 septembrie 2015

în unghi deschis, mereu cocorii

Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în calendar,
nestingherită, vremea își toarce povestea, pleacă,  și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?
Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de  întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență  se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.

duminică, 6 septembrie 2015

pădurea Letea

Hasmacuri crescute pe spinări nisipoase,ierburi și țepi, plopi și liane, stejari brumării, sălcii și anini,adunați la sfat înțelept laolaltă cu meri și peri sălbatici , chemând altfel vara în gust de grădini rătăcite în iureșul vremii. 
5400 de hectare. 
Lipsește Tarzan, lipsește și apa, arde nisipul în dune uitate de marea cândva foșnitoare. Își plâng răzvrătirea trunchiuri sucite în roze de vânturi, mâini nevăzute stăpânesc  depărtarea. 
Văzut printre frunze, cerul are pleoape vopsite în verde cu ochi tăcuți, cătând când înainte, când înapoi, spre geana timpului ars în poveste. 
Poți prinde în  mâna freamătul fantomei cu păr despletit în verde și-n gri tropical! 
Stăpână pe sine, curge pădurea! 
Cât vezi cu ochii, aceleași împletiri fără capăt, trunchiuri și frunze, scări de liane,poteci către nicăieri și oriunde. 
 Pădurea Letea, aer fierbinte, parfum fără nume, departe/ aproape, în mers de nălucă.