joi, 26 februarie 2015

Corbii Ciungi



Mers în căruță.
O singură dată cu motocicleta.
Adevărată Odisee!
Surorile bunicului, Rada și Maria, se măritaseră în Corbii Ciungi. Talițu și măicuța  mă luau cu ei la nunți, botezuri, cumetrii, neamul era mare...Plecam în zori, să nu ne prindă soarele. Din culcușul meu, pregătit grijuliu de bunica, ascultam uimită zvonuri, copite de cai, cocoși rătăciți, greieri și păsări, frunze în șoapte de vânt. Licăreau plăpând  pe cer ultimele stele.
Drumul tăia câteva câmpuri lungi, se arcuia pe sub poale de pădure. Nu îndrăzneam să le spun bunicilor că aș vrea să culeg frăguțe și mure, amânam, de fiecare dată.//
 Dacă vii dinspre București, fă un mic ocol în stânga, printre șirurile de plopi răzleți, iviți între pâlcuri de albăstrele, și lasă autostrada să-și ducă spre nord fuga ei disperată.


Casele  se țin una de alta. Sat bogat, liniștit, primăria, școala, biserica, farmacia, o simigerie, poliția, toate  și-au dat mâna. De când mă știu.
Parfum de liliac primăvara târziu,  bujori, trandafiri și crizanteme în tot anul . Din belșug, în toate grădinițele din fața caselor !
Iarna e mai greu, cade multă zăpadă.
Lași satul cu treburile lui, de dimineața până în  toiul nopții,  și cobori.
Pe malul lacului era târgul de vineri..
  Pământ bătătorit  de ani și de pași.
Parcă a fost ieri... o lume în  mers rotitor: cojocari, croitori, cizmari, pricepuți vânzători chemându-și clienții, străini  și localnici, tineri și vârstnici, fețe și  brațe, voci potolite în murmur neclar. Astăzi locul și-a uitat  vânzoleala.
Treci câmpul, drumul este bun, primarul a turnat asfalt, altfel își rupea frumusețe de mașină, este și băiat bun, zice fosta mea colegă de școală.
Stai doar o clipă, trebuie să simți tihna amiezii privind lumea de sus. Podul, gigantică mână între sate!

Noaptea, doamne!să-l vezi noaptea, sub  puzderia de stele! dedesubt benzile autostrăzii șerpuind printre câmpuri, în spate  pădurea, în față, doar ghicit printre arbori în verde,  satul.
 Ungureni!

Tata zicea că  primii localnici  veniseră din Ardeal cu cine știe ce treburi. Unguri li s-a zis. S-au așezat aici, s-au însurat și neamul  lor a tot crescut.
Când mergeam eu  la școală, satul avea alt nume.În celălalt capăt,  era o moară străjuită de mulți peri,venea lumea din satele învecinate, îi ascultam vrăjită  pufăitul cadențat fie vară, fie iarnă.
Fundu Părului.
 După o vreme, satul a primit numele unui Domn care  va fi trecut  Argeșul cu pandurii lui:Tudor Vladimirescu.
Tata nu mai este de mult, în sat sunt  peste o sută  de văduve, da este un sat văduvit, cine să-mi mai povestească de unde au venit atâtea nume, femeile nu-și bat capul cu treburi de astea.
Eu, mereu în grabă, ca și cum mi-aș fi rătăcit calea.
Lumea pleacă, vine, bătrânii au luat cu ei poveștile, tinerii au alte treburi.//
Risipite între Neajlov și Argeș, satele  își duc  zilele și nopțile, an după an, în marea, mereu  neobosita  curgere a vremii.//


 În joc de văpăi scurte, încălzind cămăruța, noaptea părea fără sfârșit.
 Pentru mătușa,  nu era ceva nou. Doar că acum avea cu cine să-și împartă gândurile. Întâi , am jucat tabinet, pasiunea ei. Am lăsat-o să bată, îi place să-i spui că este cea mai tare! Cândva era...
Am ajuns și la lucruri mai serioase.
Eu întrebam, ea își tot întorcea amintirile de pe o parte pe alta. Și eu, și ea știam câte ceva.
Eu, de la tata, ea, din auzite.
 I-am promis că n-o să las poveștile să se risipească. Satele noastre sunt adunate. Le separă cele două râuri.

Nu este de mirare ca sunt foarte vechi. Oamenii au fost atrași de luncile prielnice.//
 L-am văzut într-o vară, eram copil.
I se spune Vadu' Stanchii. Sărăcuț sat, case risipite, micuțe. Curți strâmte.
Cum a putut fiecare. Drum de țară. Praf și pietre.
Se zice că demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba despre Vlad Țepeș, ar fi trecut într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul, aruncat pe spinarea unui dâmb.
Crâșmărița-frumoasă foc! Ca toate crâșmărițele!
Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți.
I-a cerut femeii să-l aștepte.
Credincioasă.
Seară de seară.
Cu lampa aprinsă.
Într-o noapte de toamnă lipicioasă, întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit.
Nemâncat și obosit, Domnul a bătut în geam.
Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți.
Și-au plătit scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate brațele. De la coate. Și aruncate corbilor.
În toate părțile.
De atunci, două sate vecine se numesc Corbii Ciungi.
Și Corbii Mari..//

marți, 24 februarie 2015

bucură-te de Dragobete!

Frumos,cum doar Rusaliile mai sunt, nevăzut la chip,de când  lumea s-a înrăit,om și înger, fiu de neobosită Dochie,  Dragobetele este, în  obiceiul nostru popular, un fel de zeu binefăcător. 
Dacă Sfântul  Andrei  este „Cap de iarnă„, zglobiul Dragobete este „Cap de primăvară„, devenit, cu timpul , simbolul înnoirii, al frăgezimii și al purității vieții..
Sărbătorit, mai ales, în SV țării,  nu este prea vârstnic- cum îi stă bine unui flăcău- numără, așa, în jur de vreo 200 de ani, etimologia fiindu-i îndelung și  combativ  dezbătută.
Am frunzărit cursul  de Folclor, să-mi reamintesc ce ne mai povestea blândul nostru dascăl, cu barba albă moșnegească și câteva fire răzlețe, rătăcind pe creștetu-i de om care a citit și scris atâtea la viața lui.
Domnul Vrabie!

Parcă-l văd căutând  mereu  în palmă răspuns  nenumăratelor întrebări despre noi, ca neam și ca obârșie, despre obiceiuri, tradiții și sărbători.
Dumnealui accepta o mai  relativ veche teorie, potrivit căreia, ~Dragobete~ ar fi un un cuvânt slav, obținut prin contopirea temei~ drag~ și ~bati~`/bete, așadar: a fi drag!
S-a ales pentru sărbătorirea iubirii, imediat după sfârșitul iernii, când nopțile scad, ca durată, cresc și se luminează generos  zilele , iar natura toată freamătă.
Între Cer și Pământ,  toate animatele înalță imn de slavă VIEȚII!
pădurile mângâie  matern norii,  se deschid potecile, câmpia, vorba poetului, scoate aburi, se adună păsările  de prin hogeaguri, în tril timid, la început, se rânduiesc- două câte două, ies din țarcuri  oile..
Omul completează cu bucurie armonia cosmică: tinerii culeg flori din crâng, se întorc pe cale zgomotoși, în cârduri, deloc întâmplător croite, aleargă laolaltă fete și flăcăi, și, dacă vreo fată se lasă prinsă de un fecior, acela îi va fi logodnic.
 Se culege apa zăpezii ramase prin locuri umbroase ,  ea fiind adevărat leac binefăcător pentru împrospătarea  tenului  oricăreia dintre femei și fete.
Prin meri se agață  șnururi de mărțișoare!
Astăzi nu se lucrează, doar se aerisește și se curăța casa, se îngrijește curtea, se deretică gradina, se îngrijesc animalele, stupii, păsările, florile.
Și, mai ales, sufletele!
Nimeni nu se supără, nimeni nu plânge, inimile se deschid spre împăcare și iubire.
Dragobetele sărută fetele!//

Lună în câmp, de Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din goana calului, cum își subție arcul.
0, tinde-ți mâna stânga către ei

și stinge tu conturul lor de lemn subțire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi și-n jur să șterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.

luni, 23 februarie 2015

Birdman

  Am trăit cea mai frumoasă și strălucitoare noapte, mai bogată chiar decât   trecerea  dintre ani. 
Eleganță, covorul roșu, statuete,
culori, discursuri frumoase,  glume, farse, staruri de ieri și de astăzi, ironii fine, muzică, lumină și lumini, lume bună, emoții, lacrimi de bucurie, rochii în croieli  deosebite, prestanță, prietenii, bijuterii, dorințe, visuri  și împliniri, furori, toate într-o  noapte  de vis.
Am mizat pe ”Birdman ”și  nu am greșit. Un film- alegorie, complex, frumos, rafinat, un film  suprarealist care  cuprinde tot ce vrei să afli despre speranță și   glorie. Multe  întrebări și puține răspunsuri :”La ce ne referim când vorbim despre dragoste?”, ”Egoul artistului merită călătoria”?, ”Trăim( trebuie să trăim) cu alegerile noastre?”, ”ce vrea consumatorul de film și de teatru în secolul XXI: sânge/crime...sau aiureli filozofice?”, „Ce este real dintr-un actor?” Să fie și el iubit pe pământul acesta, dar chiar iubit, pentru ceea ce este...` și de ce nu-condițía umană, în general...
Nominalizat de  nouă ori,  la cea de-a  87-a  gală de decernare a premiilor, "Birdman", de Alejandro Gonzalez Iñárritu, a primit de patru ori  Oscarul:pentru cel mai bun film, cea mai bună imagine, cel mai bun scenariu original şi cea mai bună regie.

Extraordinara  prestație a lui Lady Gaga, care și-a asortat  mănuși roșii de piele la o splendidă și cuminte rochie albă, a fost  felicitată chiar  de Julie Andrews. 
Oscar- un fenomen în care basmul se  trăiește, construindu-se! 


  


http://www.mediafax.ro/cultura-media/oscar-2015-birdman-castiga-premiul-pentru-cel-mai-bun-film-alejandro-i-arritu-cel-mai-bun-regizor-tot-

joi, 19 februarie 2015

...A sufla în flaut

 nu înseamnă a cânta, trebuie  să miști și degetele.
 J.W. von Goethe

Am ascultat astă seară  cu mare plăcere o miniorchestră foarte interesantă, nu doar pentru că ai  săi componenți sunt  total diferiți: Elena Cecconi vine din Italia, Daniel Hai sung Bac și David Jaewook  Jeon sunt  coreeni, iar Marin Gabriel este solistul Teatrului  Națíonal de Operă din Constanța.
Văzându-i împreună, gândul mi-a fugit la filmul ”Trei băieți și o ștrengăriță”, asta așa  doar ca o glumă, pentru că   Eurasia Flutes Quartett ne-a oferit un concert  minunat, pe cât de serios  pregătit, pe atât de melodios, dulce, plin, adunând laolaltă tot ce are  natura mai frumos în frumoasele ei  sonorități.
Ce alt instrument poate să egaleze  frumusețea sunetelor acestui atât de  vechi instrument muzical, poate chiar cel mai vechi, dacă  este să  ținem seama de informațiile  despre  flautul de os  descoperit  în grota Gourdan din Franța,  datând   chiar din epoca bronzului?
”Flaut”, din  latinescul „flauto”, prin combinația  a trei note: Fa-La-Ut, flautul, fratele multor instrumente antice:  păstorii și vânătorii imitau trilurile  păsărilor, șuierului vântului,  susurul izvoarelor, freamătul frunzelor.
 Venind din Arcadia, Pan, fiul lui Hermes și al Dryopei, protectorul  turmelor și al păstorilor, ascuns în întunecimea  codrilor,urmărindu-le pe nimfe, zeul  pe jumătate animal, cu barbă,  coarne și copite, cânta din flautul lui de trestie, în care a ascuns-o pentru totdeauna pe nimfa  Syrinx.  
Ce istorie  fabuloasă,  frumoasă ca o trenă mitologică poartă cu sine flautul!
  La toate acestea se vor fi gândit Giachino Rossini, W.A. Mozart, Robert Schumann, Anton Reicha, ale căror  creații:„ Uvertura  la opera Semiramide”, „ Concert  în Fa  major, KV313,”,„Kinderszenen, op. 13„, ”Sinfonico pentru  patru  flaute, op. 12” le-am ascultat astă seară, într-un ansamblu   foarte interesant.  
Un concert bogat, modern,  melodios,  tonifiant, amintind de tot ce are natura mai blând  în împletirile  ei sonore.

Viața se aseamănă cu o spirală.


Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.
Constantin Brâncuși:19 februarie  1876, Hobițá/16 martie 1957, Paris


Dacă ai vreme :
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/04/copacii.html

 http://incertitudini2008.blogspot.ro/2014/10/odata-ajuns-la-simplitate.html

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2009/02/coloana-sacrificiului-infinit.html

http://www.mediafax.ro/cultura-media/sculptura-cumintenia-pamantului-de-brancusi-a-fost-pusa-in-vanzare-ministerul-culturii-invitat-sa-faca-o-oferta-foto-13226349

duminică, 15 februarie 2015

am dorit să le demonstrez

  că românii sunt europeni prin vocație și ținută, că această țară vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar însușit, pe care-l și depășește la capitolul toleranță față de minorități....țin la această țară și știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume.„
„... la noi în țară există tot atâtea sisteme școlare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului.
În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”

„Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin „stradă„ și anume: câinii de stradă,copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoții de stradă… E mult prea puțin! „Eginald Schlatter, preot sas din Sibiu, scriitor

“Cand in padurile si mlastinile unde astazi se afla Berlinul crestea pir, aici, in Transilvania, se canta nemteste si se rosteau rugaciuni latinesti. Asta inseamna vechimea saseasca! Iar daca astazi va pot saluta in limba noastra comuna, germana, acest lucru il datorez Patriei mele, Romania, care niciodata nu ne-a interzis limba materna, nici chiar in acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, cand Regatul roman s-a aflat in razboi cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la scoala lui germana, unde se predau doua ore de limba romana ca limba straina, incepand cu clasa a Iii-a”.
Cu aceste cuvinte si-a intampinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, in biserica din comuna Rosia (Rothberg), de langa Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult in strainatate decat acasa, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elvetia, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania. Dupa marea plecare a sasilor din anii 1990-1991, el a continuat sa-si indeplineasca indatoririle de preot, traind cu stoicism tristetea de a sluji zilnic in Biserica evanghelica din Rosia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu si pentru mine, de unul singur, si multi ingeri”. Din cei cinci sasi care mai vietuiesc in comuna, doar preotul si cateodata preoteasa mai trec pragul sfantului lacas.
Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si palcuri de stejari si de brazi, inaltandu-se catre cer in mijlocul satului. Strajuita de tei seculari, casa parohiala este, la randul ei, un monument: ea “imparte” veacurile in doua – la sud, “aripa tanara” de la 1762, iar la nord, zidaria de la 1550. Aici si-a gasit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboara, cu documente, pana la 1467) loc de vietuire si de slujire pe altarul credintei, spatiu de tihna si de creatie literara. Cand se retrage sa-si scrie cartile, sapte usi il despart pe romancierul-preot de lume; sapte usi ca tot atatea praguri de amintiri rascolitoare.
“N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni”
- Se spune ca vorbele cu care l-ati intampinat pe ministrul Otto Schily au facut o impresie extraordinara asupra delegatiei germane. In fapt, ce mesaj le-ati transmis inaltilor oaspeti?
- Am dorit sa le demonstrez ca romanii sunt europeni prin vocatie si tinuta, ca aceasta tara vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar insusit, pe care-l si depaseste la capitolul toleranta fata de minoritati. Zic: “Herr Bundesminister, la varsta de zece ani, eu nu vorbeam romaneste. Tata imi atarnase o tablita de gat pe care scria: “Acest baiat se numeste Eginald Norbert Schlattner si nu stie romaneste. Daca se pierde, va rog sa-l predati pe strada Eminescu 5, contra recompensa”". Si am spus: “Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat ca tata a platit pentru mine, cand am fost adus acasa de un roman cumsecade, numai de doua ori suma platita pentru cainele nostru, Litvinov, cand si el se ratacise. Ma asteptam sa plateasca macar de cinci ori mai mult…”. In aceasta metafora anecdotica este ceva care defineste spiritul tolerant al Romaniei ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizatiei romanesti. Ma doare inima cand observ ca, in strainatate, Romania este perceputa numai prin strada, si anume: cainii de strada, copiii de strada, fetele de pe strada, hotii de strada… E mult prea putin! S-a ajuns la aberatii de genul celor intamplate la Lisabona, unde am tinut o conferinta de presa despre Romania, organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atasat de presa oarecare si mi-a soptit: “N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odata, in Polonia, la o conferinta internationala, am luat cuvantul in incheiere si am spus: “In mod regretabil, de patru zile vorbiti despre identitatea Europei, si doua lucruri nu le-am auzit – cuvantul Dumnezeu si cuvantul Romania!”.
– La Academia Evanghelica din Sibiu se vorbeste ca, printre altele, i-ati tinut ministrului federal o adevarata disertatie despre invatamantul multicultural din Romania. Este adevarat?
- I-am prezentat, spre exemplu, situatia abecedarelor. Zic: “Herr Bundesminister, mesajul Romaniei catre Europa Unita este urmatorul – la noi in tara, abecedarul se tipareste in peste zece limbi!”. Si fiindca stiu ca unui german trebuie sa-i traduci in sistemul lui de conceptie ceea ce inseamna acest enunt, am fost si mai explicit: “Asta inseamna ca la noi in tara exista tot atatea sisteme scolare in care limba de predare nu este cea romaneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa!”. Fiindca am presupus ca nici acuma nu isi poate imagina ce inseamna cele zece sisteme scolare, cu limba de predare neromaneasca, i-am spus: “Daca dvs. doriti ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteti in Germania la o scoala cu limba de predare turca, la 2-3 milioane de turci, nu puteti. Dar trimiteti-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde exista numai cateva mii de turci, si acolo poate sa termine liceul si sa dea si bacalaureatul in limba turca”. Si, deoarece nici acuma inca nu eram sigur daca putea sa-si imagineze, i-am spus urmatorul lucru: “Herr Bundesminister, daca intrebati aici, la Sibiu, o copilita de etnie romana (ca romanii au descoperit acuma scolile germane), daca o intrebati, zic, pe Rodica Popescu: draguta, in ce clasa esti? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Si ce limba straina inveti? Raspunde: limba romana… Asta este, domnule ministru, Romania europeana. Nici macar austriecii, care pana in 1918 au gestionat 13 natiuni, nici ei inca nu reusesc sa aprecieze corect mesajul romanesc catre Europa multiculturala”.
“Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european”

- Prin succesul cartilor dvs. sunteti un cetatean roman gata integrat in Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai larga pe care o aveti, ce calitati ale poporului nostru credeti ca vor influenta pozitiv familia europeana in care ne pregatim sa intram?
- Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o tara atat de ortodoxa cum e Romania va completa in mod fericit viata spirituala a Europei Occidentale. Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european. Cand d-l Andrei Plesu a spus ca in fiecare roman exista un european care trebuie doar descoperit, ma intreb ce a dorit sa spuna. Suspiciunea mea este ca romanii, cand zic “european”, se gandesc la stilul de viata materiala si mentala din Europa de Vest, prelungit pana in America. Multi dintre ei cred ca trebuie sa adoptam si sa imitam acest stil, aceasta forma de viata, aceasta mentalitate care este in mod derivat tributara crestinismului catolic si protestant. De aceea, cand citesc ca Andrei Plesu a descoperit ca in fiecare roman zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper ca are si el aceasta viziune autentica a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convietuit cu romanii, stiu ca religiozitatea mistica a romanilor a creat o relatie speciala cu Dumnezeu si care are toate sansele, sper din inima, sa revigoreze crestinismul apusean.
- Grecia ortodoxa este membra a Ue de peste un deceniu. De ce n-a reusit sa influenteze Apusul catolic si protestant?
- Pentru ca Grecia, asa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxa, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge sa asiste la o slujba ortodoxa, ci sa-si rupa pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: Romania, alaturi de Bulgaria mai mica, va duce in Vest si acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual si spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe carti in care a incercat sa defineasca aceasta punte intre crestinismul occidental si cel rasaritean, gasind ca rugaciunea este cea care transcende granitele dintre Est si Vest.
“Sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata”
- In marsul fortat al Romaniei catre Europa unita, s-ar parea ca taranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiti intre tarani, le ascultati spovedania pe romaneste, le dati sfaturi crestinesti. Ce le spuneti despre UE?
- Despre tarani pot sa spun numai ceea ce sper. Sunt si eu ingrozit de aceste cerceluse din urechile vacilor; sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata, dupa soi si dupa culoare – ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizari absurde. Sper ca, totusi, va ramane atmosfera aceasta a satelor noastre care, din tinut in tinut, oglindeste ceva din prezenta lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum – n. red.) si isi va pastra individualitatea ei scoasa din timp. Am observat ca, si dupa ce a disparut partidul care tot timpul batea taranii la cap ce si cum sa faca, pamanturile tot se lucreaza. Desi tinerii fii si fiice de tarani care frecventeaza scolile din Sibiu vin acasa moderni, cu bluginsi, cu muzica asta infernala din combine etc., in timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicutele la camp, la sapat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va ramane, iar prezenta lor in sat va dainui. Sa nu uitam ca la noi lumea mai face petreceri de mare sarbatoare, se mai casatoreste cu alai pe ulita satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adapost si refugiu, nu este atomizata ca in Apus.
- Credeti ca satul va putea ramane sat, iar taranul, taran?
- Satul va ramane matca spiritualitatii romanesti ortodoxe – care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai multi investitori si turisti, descopera viata de la tara si raman uluiti ca mai exista asa ceva pe lume. In Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceausescu de a reduce diferenta dintre oras si sat, sunt deja o realitate… Si atunci, vin germanii, austriecii si altii, si ce zic ei: “Ce vedem noi aici, in Romania? Vedem un baiat calare pe un cal care galopeaza prin mijlocul satului… Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mana trecuta peste umarul celeilalte… Vedem doi baieti care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept haturi o sfoara… Vedem ca te duci pe ulita si esti deja in mijlocul vietii…” Ceea ce eu completez: nu ma poate trimite sotia in vecini dupa lapte, ca, pana cand viu inapoi, s-a acrit; trebuie sa stau de vorba, sa povestesc cu fiecare satean, chiar daca l-am vazut numai ieri. Aici totul devine eveniment: disparitia liliacului alb, trilul ciocarliei care urca la cer, oracaitul broastelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie sa sapi o groapa ca pentru imparatul. Dupa mine, viata fireasca este numai la tara, unde si ploaia imi este apropiata.
- Credeti ca aceasta viziune plina de mister cotidian asupra vietii ii va preface, ii va schimba si pe fratii nostri europeni din Vest?
- Nu stiu in ce masura toate acestea vor avea o inraurire asupra stilului lor de viata, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar stiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat in care vietuiesc, de perceperea vietii numai prin televizor. Sunt convins ca aceasta inertie pozitiva a unor forme de viata rurala din Romania, traditiile satelor romanesti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale in asa fel, incat unul de acolo sa nu mai fuga pana in India sau pana in Nepal in cautarea sacralitatii, gasind-o la noi. Faptul ca sacralitatea patrunde zilnic in profan in satele din Romania va fi, cred, perceput si de fratii nostri din Vest. Este tragic ca sasii au parasit aceasta tara si au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte intre cele doua lumi adiacente. Cred ca noi, sasii, puteam trai pe aceste plaiuri inca 900 de ani: cu romani, unguri, sarbi, evrei si ceilalti. Nimeni nu ne-a alungat din tara!
- Va rog sa-mi permiteti o ultima intrebare: de ce n-ati plecat, totusi, in Germania, parinte Schlattner?
- De data aceasta un raspuns scurt si concis: pentru ca tin la aceasta tara si stiu ca Dumnezeu ma vrea aici. Aici ma cunoaste Dumnezeu dupa nume.„

miercuri, 11 februarie 2015

Magicianul din Menlo

 Am mult mai mult respect pentru cel care are o singură idee şi o pune în practică, decât pentru cel care are o mie de idei şi nu face nimic.
Thomas Alva Edison
 
În clasa a VI-a, când tata mi-a cumpărat cărțile, adică manualele, la care mă gândisem cu drag toată vacanța, printre ele, a apărut Fizica. Profesoara nu era calificată, aveam să aflu ceva mai târziu, așa că  noțiunile  primite în vremea aceea  s-au cam risipit .
În liceu, dacă aveai  norocul  ca profesor de fizică să-ți fie dom Bălcescu, puteai fi sigur că zilele nu-țí vor fi deloc ușoare, iar nopțile de dinaintea tezelor, mai ales, îl vor avea ca temător erou tot pe venerabilul domn. Toți elevii știau că  omul fusese o somitate, însă vremea îl schimbase mult. Umbla vorba, că a lui consoartă număra cu vreo douăzeci de ani mai mult decât dumnealui; câțiva colegi, curioși din fire, făcuseră ei cum făcuseră, săriseră gardul  căminului, și au văzut-o, așa că, prin pauze,  poveștile despre ciudatul cuplu  erau subiectele noastre preferate.
Alb în alb, nimic problemă, nota 4, Gh. Bălcescu`era dedicația cu scris mare, pe care  o primeau  cei mai mulțí liceeni, pe colțúl de jos al tezei, oricât de mult ar fi buchisit ei, zi de zi...
 Doi ani mi-a mâncat sufletul: fizică  am învățat, cât am putut, frică de el mi-a fost mereu, așa că, asemenea multor colegi care abia așteptau să scape de terorist, am răsuflat ușurată, când a venit fizicuța.
Înaltă, blondă, mers prea  legănat, din cauza unui  defect,  voce  glacială .Să poftească...și  va urma... ( așa ne invita la lecție, iar în clasă  nu se auzea nici musca.)
 Ce mai! atunci, brusc, am  început să pricep eu fizica, deși era era cam târziu. Îmi lipseau  noțiunile de bază, n-a fost  prea greu, dar  nici ușor.  Din  tot ce am învățat în doi ani de liceu,  țin minte  mai multe formule, pe care   le-am aplicat cu succes, de câte ori m-au solicitat  fiii  mei  și  chiar elevii cărora le-am fost dirigintă, atunci când se isca vreo situație mai specială.

 Păstrez un sentiment special, ceva ca o zvâcnire de suflet , pentru această știință  care adună, undeva, într-un punct sublim,  miracolul cu poezia, realitatea mișcării cu fascinația imaginației !
   Păstrez cu mare drag  un respect special pentru  niște fizicieni celebri.//
Despicăm  întunecimea surdă , transformând   în lumină cel mai des întuneric, asemenea spadei care spintecă  moartea, grație strălucitei lui  minți, căreia,  din pasiune, sacrificându-și sănătatea, i-a adăugat un program de muncă titanică .
În copilărie,  vindea mâncare și bomboane prin trenuri.
 Thomas Alva Edison: 11 februarie  1847Milan, Ohio, SUA/18 octombrie 1931.
S-au creat destule  controverse  în jurul personalității lui, motivul fiind că și-ar fi însușit unele dintre descoperirile altora, cum  ar fi  cazul sârbului Nikola Tesla, de pe urma căruia americanul ar fi câștigat 50000 de dolari. Ceva  la fel de  ciudat s-ar fi întâmplat și cu  francezul Georges Méliès, al cărui film „ Le voyage  dans la lune”, fiind  proiectat  în America,   prin subtilizarea unei copii , i-ar fi adus lui Edison un  câștig enorm.
 Dincolo de aceste  confuze reminescențe ale unui comportament ciudat, în mare parte, spun documentele ,  Edison a luminat lumea. Total.
Într-o noapte de nesomn, în laboratorul lui, frământa  între degete  o bucățică de funingine, amestecată cu smoală. Și tot răsucindu-o, bucățica s-a transformat într-un fir. Edison l-a  încercat  la  o lampă electrică. Și firul a mers.
 Experimentele au continuat, el a făcut alte combinații, a confecționat apoi  o lampă cu fir de bambus carbonizat, în formă de potcoavă, introdus într-un balon de sticlă vidat.
 La 21 octombrie  1879,  când mașinăria  a fost conectată la  circuitul electric, în lampa lui  s-a aprins lumina. Treptat, el  a reușit să  mărească intensitatea curentului, până la pragul de topire  a diamantului, iar  becul s-a stins.
Edison a   realizat  becul electric cu filament de cărbune,  una dintre marile descoperiri științifice ale  veacului al XIX-lea.
Au urmat  multe luni de muncă neobosită, de cheltuieli uriașe, până când ”lampa” a fost  adusă în stare de a fi folosită  industrial.
Muncă   până peste puteri,  speranțe, încredere, pierderea treptată a vederii, nesomn, morfină...
Triumful luminii dintr-un firicel!
Parțial surd din adolescență,  dar curios și neobosit, autodidact, ambițios,  perseverent, inteligent, încrezător, plin de forță, pasionat, implicat, dedicat!
Primul brevet pentru mașina electromagnetică  de înregistrat  voturi, în  1868,
-inventează sistemul telegrafic duplex, prin care, pe același fir se trimit, în sensuri contrare, două telegrame
- perfecționează telefonul lui Alexander Bell
-brevetează telefonul cu  bobină de inducție  și soneria   electrică de apel
- inventează  fonograful.
În 1895, Academia Americană de Arte și Știință, îi acordă  Premiul Rumford, pentru  activitatea lui în domeniul electricității.
În 1915, i se acordă Medalia Franklin  pentru activitate spre binele  umanității.
Orice creează omul cu ajutorul minţii trebuie controlat de către caracterul acestuia. Thomas Edison

miercuri, 4 februarie 2015

clipă, dulce clipă

Puțini poeți sunt iubiți așa cum este Jacques Prévert, 4 februarie 1900, Neilly-sur-Seine, Nanterre, Franțá/11 aprilie1977. A scris târziu, la 45 de ani, dar foarte repede a cucerit lumea iubitoare de poezie. Multe dintre versurile sale, atât de pure, că te și întrebi cât de extraordinară poate fi simplitatea, sunt șlagăre traduse și la noi, altele se găsesc în manualele școlare, încântând printr-o  sclipitoare naturalețe.
 Cum era de închipuit, s-au găsit destui care să-l considere prea popular, fără să reușească, însă, a-i pune sub semnul întrebării consistența poetică. 
Vă învit la( un improvizat) cenaclu.
 Cu o ceașcă de cafea!
Această dragoste
Această dragoste,
atât de violentă,
atât de firavă,
atât de tandră,
atât de disperată,
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea.
când vremea e urâtă,
această dragoste atât de adevărată,
atât de frumoasă,
atât de fericită,
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie,
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte,
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească,
şi-i face să blesteme,
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim,
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată,
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta,
este dragostea mea,
a celui care-a fost,
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat,
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara;
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem,
putem să uităm,
pe urmă s-adormim,
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim,
să adormim din nou
sau să visăm la moarte,
să ne trezim surâs şi râs,
să-ntinerim,
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr,
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria,
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea,
rece ca marmora,
frumoasă ca ziua,
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt,
şi o ascult tremurând,
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea,
pentru tine, pentru mine, pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit,
da îi spun dragostei,
pentru tine, pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc;
rămâi acolo,
nu te clinti,
nu pleca...
//
Pisica şi pasărea
Un sat ascultă cu inima zdrobită
cântec de pasăre rănită.
E singura pasăre din sat
şi singura pisică din sat
păsării o àripă i-a devorat.
Cântul păsării a amuţit,
pisica din tors s-a oprit
şi fulgii de pe bot şi-a curăţit,
iar toată suflarea din sat
s-a pregătit de-nmormântare.
Pisica, invitată de onoare,
păşeşte-ncet în spatele sicriului ciudat
de o fetiţă-nlăcrimată legănat.
”De-aş fi ştiut că o să suferi aşa tare,
şopti pisica,
aş fi-nghiţit şi cealaltă arìpă
şi ţi-aş fi povestit
cum am văzut pasărea zburând parcă
spre capătul lumii, atât de departe
că nici o pasăre nu poate să se-ntoarcă.
durerea ta nu ar fi fost atât de mare
ai fi fost numai tristă,
gânditoare.
Există o măsură-n toate:
eu m-am oprit la jumătate.”//

Pentru tine, dragostea mea
Am fost la târgul de păsări
Şi-am cumpărat păsări
Pentru tine,
dragostea mea.
Am fost la târgul de flori
Şi-am cumpărat flori
Pentru tine,
dragostea mea.
Am fost la târgul de fiare vechi
Şi-am cumpărat lanţuri
Lanţuri grele
Pentru tine,
dragostea mea.
Apoi m-am dus la târgul de sclavi
Te-am căutat,
Dar nu te-am găsit,//



http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/jacques-prevert-6zudchu/



luni, 2 februarie 2015

cu gândul( sau) cu fapta

 Întâmplător sau nu, de dimineață, vorbeam ( la telefon)  cu o fostă colegă de școală. Ea a rămas acolo, în satul dintre Argeș și Neajlov, să-i învețe pe copii  cum se coace graiul  spicului de grâu în  metafore ” măi, voi să nu plecați prea departe de  sat, le  spunea G, că o să vă doară  ceva mai târziu, dar o vă doară rău de tot, locul unde v-ați lovit de prima piatră  lăsată drept în potecă..„
 Vorbeam  noi despre profesorii din facultate,  despre examene și   colocvii, și uite așa am ajuns cu vorba la  blagiana matrice stilistică. Din una în alta, ”descoperim„ noi două,  cu o imensă bucurie, că există în noi, cei născuți și crescuți  în aceleași locuri, ceva care ne leagă mai puternic decât oricare dintre  toate  victoriile după care alergăm... și nu ne mai oprim.
 Există ceva  în educația țărănească, în filozofia acestei morale, ceva care  îndeamnă la cumpătare. Tata îmi spunea mereu” neam de neamul nostru  n-a ajuns prin tribunale„ .
De ce spun asta?
 O spun , pentru că  mi-au rămas  în minte  șiroaiele de lacrimi  ce nu mai conteneau, aseară, să se reverse din ochii, acoperiți cu basma, ai unei  femei. Mama cuiva,  deunăzi om foarte important: bogat, cât să nu-i poțí ține minte  averile, casele, tablourile, bijuteriile, plimbările, bărbat frumos, cu ținută princiară, scriau  cu niște ani în urmă ziarele..om cu funcții foarte importante.. ”să aibă grijă și de băiatul meu, că n-a greșit  rău ca alții, asta îi rog, să fie buni cu el, că  or fi având și ei copii...”