luni, 29 iunie 2015

darul din palmă

Sprijinit în  sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.
El nu are  bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
 Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.
În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce  l-ar certa cineva, că doar  vișinul nu este al  nimănui, înghite cu  poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe  tricou.
Și când  pe creangă  au mai rămas  doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.
 Cu  o mână ascunsă  la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr  cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.
-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?
-No, d-apoi  cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?
 În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .
-Uite pe astea le-am cules pentru tine!
-Iau  numa una, păstrează-le tu pe celelalte și  ține de la moșu pătrățica asta  de ciocolată.
 Ochii copilului râd.
Zâmbește a bine ”moșul„.
Se scutură în stropi  mărunți  norii.

sâmbătă, 27 iunie 2015

cum sunt lucrurile în lumea asta

 Amiaza își acoperise obrazul cu nori negri, umblând brambura pe cerul umed. Mă scoseseră din casă niște probleme întârziate. Scurt, fără  detalii, telefonul lui Miki mi-a izbit auzul, ca o palmă picată din senin.Între gânduri, s-a înfipt ceva nedeslușit,o durere surdă ca o gheară.
 Mi-am încetinit pașii, mergeam  fără  grabă,  ploaia îmi scălda  obrajii, întrebări și neliniști au dat năvală,  mi-am amintit  că  prin octombrie  vorbisem ultima oară la telefon cu Ileana. Nu s-a plâns, mi-a spus doar cât de greu suportă  un tratament  sever.
De ce nu am mai sunat-o de atunci, nu pot să știu...mai contează?
A fost odată o fată. Înaltă, blondă, foarte serioasă. Îi plăcea  matematica. Iubea  florile și  grădina din fața casei, mereu curată ca-n palmă.
 Eram colege de liceu, speriate de aceleași temeri:babacu și chimia lui, încâlcitele probleme  cu care dom  Bălcescu ne scurta nopțile de dinaintea tezelor, planșele în tuș pentru domnu Stass, astronomia, toate lecțiile ”la zi „ale  singuraticei domnișoare Lupescu.
Mers zilnic cu bicicletele din Titu-Târg până la liceu, înapoi, seara, către casă, o vreme doar, pentru că  la venirea iernii, eu m-am mutat la internat.
Ne-am întâlnit la facultate, colege de an, ea la matematică, eu la   filologie.
 Și, într-o zi, după mulți ani, s-a întâmplat să ne regăsim, ne-am adunat mulți colegi de liceu, era vară, înfloriseră teii, curgeau frumos clipele, micul restaurant de la răscruce ne-a ascultat poveștile, amintirile, gândurile.//
De ieri, Ileana  nu mai este. .. cu  dureri, cu spaime , speranțe și dorințe, s-a  ridicat undeva  unde doar ea știe cum îi este.Pentru cei care i-au stat în preajmă, ea rămâne doar un gând frumos. 
Cu nume de prințesă.
De fapt, când plângi, de ce  plângi?

luni, 22 iunie 2015

Voi deveni faimos!


la început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune  mamei sale. 
motto:„Viața  fiecărui om este un basm  scris cu  degetele lui Dumnezeu.
Hans Christian Andersen

 Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
 În primăvara asta, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor. 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figura tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„//

p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?

duminică, 14 iunie 2015

niciodată nu am văzut atâția români fericiți laolaltă



Motto „Lumea ar fi fost mult mai săracă, dacă Johann Strauss nu ar fi existat”, André Rieu


Când le-am povestit eu ce experiență extraordinară am trăit la Londra, urmărind de-adevăratelea Concertul lui André Rieu, au fost atât de impresionate, că și-au dorit, cu orice preț, să-l vadă și ele.





S-a întâmplat ca tot eu să le dau vestea că „regele valsului„ vine chiar la București. Am reușit să ne cumpărăm bilete, chiar în prima serie, mai precis, pentru vineri, 12 iunie.
Au zburat zilele, ne-am gândit noi, și am ajuns la concluzia că nu trebuie să ne deranjăm rudele sau prietenii, așa că am reținut, prin internet, o cameră pentru trei persoane, că atâtea suntem noi, iubitoarele de André Rieu .( fără chestii de gelozie) Într-un hotel cât mai aproape de Piața Constituției, ca să nu umblăm noaptea prea mult. O vorbă veche spune că socoteala din târg nu prea se potrivește cu aceea de acasă, așa că hotelul s-a dovedit a fi, de fapt, o garsonieră cu regim hotelier, în Centrul vechi: pitoresc, nu am ce zice, fascinant, dar cam (prea)prăpădită clădirea, așa sunt cam toate de pe acolo. Am păstrat pentru mine teama, oricum, la cât de dinamică( prea puțin spus) este viața de noapte în acea parte de capitală, nu prea am pus geană pe geană, după concert.//
Ziua de vineri se vestea toridă. Trebuia, totuși, să mergem în recunoaștere. 

Pentru niște provinciale ca noi, drumul a fost cam întortocheat, în sfârșit după niște ocolișuri fără rost, am reperat locul/intrările/totul. Am revenit cu vreo douăzeci de minute înainte de concert. Partea aceea de oraș devenea neîncăpătoare: valuri de oameni se revărsau din toate părțile.
 Punctual, ca un ceasornic de buzunar, prin mulțime, și-a făcut apariția, conducându-și orchestra, zâmbitor, șarmant, frumos, André Rieu, deloc obosit, dacă te gândești că, seară de seară, își mânuiește arcușul/ povestește, comentează cam o sută de minute. ”Johann Strauss Orchestra„ numără 60 de muzicieni, în mare parte femei frumoase, elegante, cu mult umor, însemnând 10 naționalități.
El este nu doar dirijorul, a fost povestitorul, mereu inventiv, al unui foarte bine pus la punct moment, în care am ascultat piese cunoscute, frumoase, adaptate astfel încât tot ascultătorul să se simtă în elementul lui, indiferent de vârstă, ocupație, chiar nivel de pregătire. Erau acolo oameni din toate colțurile țării pentru a se bucura în sunetul muzicii.
„Seventy„-M. Willson, „`Blaze Away„-A. Holzmann, „Second Waltz„, de D. Shostakovich ( ce poveste frumoasă despre acest vals devenit al doilea imn al Olandei! îndemnul către cei prezenți să-l învețe, dacă vor ca „Steaua„, după ce va avea un antrenor olandez, să mai piardă niciun meci, niciodată!)
”Volare”-D, Moduggno„Non ti scordar di me„, C.A. Brixio, ”Nessun Dorma„, G. Puccini, într-o interpretare extraordinară, despre care povestitorul spune că a avut norocul să găsească trei tenori extraordinari: un tasmanian, un ungur și un francez.
Registrul concertului căpătă culoarea coridei, întrebarea adresată spectatorilor se referă la cine este îmbrăcat(ă) în roșu. Bineînțeles că se găsește roșu din plin. Cineva, o doamnă, este îmbrăcată total în purpuriu, ea demonstrează rapid că și o piesă ascunsă este tot roșie, apărut din mulțime, taurul simte atracția, se năpustește către curajoasa doamnă, goana este teribilă, femeia are un trap serios, nici urmăritorul nu este mai prejos...Rezultatul-taurul este victorios: trofeul-un sutien roșu, agățát între coarne. 

Da! „Espana Cani„!
Altă poveste: o tânără italiancă, chiar din Veneția, este îndrăgostită rău, vrea să se mărite, tatăl este îndărătnic, ea amenință că se aruncă de pe Ponte Vecchio, tatăl nu cedează, ea se roagă și câștigă! O superbă voce, o femeie foarte frumoasă-„O mio babbino Caro„, Puccini.
Alt superb vals, pe ecranul mare din spatele scenei, curg imagini-”Sportpalast Walser,„apoi „Im Weissen Rossl.„

Și a venit pauza despre care vorbeam, cu ale noastre balcanice metehne:brațe încărcate cu de-ale gurii.
Distins, frumos, ironic, fără excese,șarmant , povestitorul-dirijor nu scapă din ochi orchestra, atent cu fiecare detaliu, vorbește cu publicul, pontos cu delicatețe și un umor natural, nesupărător, chiar dacă ironia atinge puncte sensibile, cum ar fi faptul că românii nu știu că și la școală pauza durează doar 10 minute. Sau că la un asemenea concert nu dai buzna în pauză să-ți umpli brațele cu pungi de uscățele/sărățele/floricele/alte cele.
”Viljalied”, de Lehar ( Văduva veselă de la București hi! hi!)
Cinci cântăreți și un pianist, în amintirea formației „Comedian Harmonists„(Berlin) formație care în 1920 s-a bucurat de un extraordinar succes, dar, căreia i-a fost oprită evoluția,pentru că... trei membri erau evrei.Extraordinară interpretare!
„Veronika, der Lenz ist da„,Jurmann,„ Irgendwo, auf der Matrosen.„ ”Das ist die Liebe der Matrosen/„Heymann.
Punctul culminat al serii este apariția maestrului Gheorghe Zamfir- lumea se ridică, artistul cântă sfâșietor, ”Mociriță cu trifoi”,ochii i se scaldă în lacrimi, este atâta jale în susurul lui, pe scenă curg imagini cu plaiurile noastre unice, munți și câmpii, ape și sate, atâta culoare, atâta frumusețe!
Doar că durează prea puțin...
Și mult așteptatul vals”An der sconen blauen Donau”, J. Strauss- muzica electrizează, perechi/perechi dansează, este atâta bucurie, cum nici la Londra nu am văzut, bucăți strălucitoare cad puzderie din înalturi, bucuria a încălzit piepturile și piața, strigăte vesele  se ridică din toate părțile, artiști și spectatori trăiesc clipa de eternitate.
Nemuritorul, mereu vrăjitul vals!

 Printre rânduri, tineri și vârstnici își abandonează toate grijile lor de oameni mari, cântă și dansează, de undeva, plouă cu bucățele sclipitoare, atâția români fericiți laolaltă nu am văzut niciodată
Fug minutele...
”Oda bucuriei„! Fr. Schiller și L.van Beethoven. Toată lumea cântă!
”Orice început are și un sfârșit”, ne anunță povestitorul- dirijor, deci urmează „Radetzkymarch„-J. Strauss.
Nu, nimeni nu vrea să plece, până la 11 ar mai fi un sfert de oră. Și atunci, dintr-odată, mult mai puternic decât partea de dinainte, muzica se arată în toată splendoarea ei, minute bune cu maestrul Gheorghe Zamfir, „Ciuleandra„ sună dumnezeiește, tineri și tinere, frumoși, veseli, îmbrăcați în frumoasele noastre costume își fac apariția, orchestra îi acompaniază, dansurile noastre sunt absolut extraordinare!
Valsuri și călușari, dansuri din Țara Moților și din Moldova, costume populare de o mare varietate și frumusețe!
Am revăzut cu ochii minții scenele unice, din acele seri de sâmbătă, când maestrul Mihai Florea însuflețea tezaurul de spiritualitate, numit ”Dialog la distanță”.
A trebuit să vină la noi un străin, acest neobosit olandez, pentru ca farmecul extraordinarelor noastre tradiții să se scoată din colbăirea vremii.
Apoteotic final!
Extraordinară regie!
Minunată combinație de acorduri din toate colțurile lumii!
Muzica nu cunoaște granițe!
Oamenii sunt mai fericiți când cântă împreună.
Adevărată lecție de patriotism, da, eu, și ca mine, mulți alții, așa am primit finalul acestui concert, pe care , fără nicio reținere, îl putem numi o lecție de viață, de frumos, de ce nu chiar de istorie.
Sigur că se câștigă foarte mult din asemenea desfășurare de muncă/muzică/talent/energie, iar cârcotași se vor găsi, (citeam pe undeva că unii s-au împrumutat în bănci ca să-și cumpere un bilet la concert...ce poți spune?? nimic.)
Ce rămâne în suflet după un asemenea eveniment este bucuria de a fi împărtășit sublimul!//
În acorduri ample, seara de armonii ca-n basme își coboară pleoapele. În valuri colorate, mulțimea se revarsă către case. Și când am ajuns în Centrul vechi,luminat ca ziua, am înțeles că acolo,viața are alte rosturi,și la primul ceas după miezul nopții abia începea distracția.
( îmi cer scuze pentru calitate fotografiilor, dar și pentru aranjarea lor; oricât m-am străduit, nu au fost deloc înțélegătoare, au alergat  cum au  dorit ele... )

sâmbătă, 6 iunie 2015

Așa se vede ziua mea din fereastra sufletului !

Secretul permanentei tinereți îl veți găsi în iubire, în  fericire


  și în calmul lăuntric. Însușiți-vă aceste calități și veți rămâne mereu tineri„.
Joseph Murphy

 ” Puterea extraordinară a subconștientului” pagina 196.
( Ce carte mai potrivită puteam primi într-o asemenea zi??

Îi mulțumesc prietenei mele, MM)
p.s. întâiul  semn l-am primit de la fb. Am privit cifrele care  îmi dau de veste că astăzi este 06.06,  le-am  citit încă o dată și încă o dată, apoi mi-am zis:
  sunt tânără, fiindcă  așa mă simt!
  chiar așa!

luni, 1 iunie 2015

„Noi știm ce suntem,

 dar nu știm ce putem fi..„ Hamlet, Shakespeare
(Mica Sirenă a Scandinaviei, o săptămână în lumea   lui Andersen și a lui Hamlet)


Mi-am dorit mult  să văd o țară nordică; s-a întâmplat  să fie Danemarca.

Și o părticică din Suedia, Malmo.
La
sfârșit de mai, nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare, rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.
Niște cârcotași din grupul cu care  am petrecut acolo o săptămână  friguroasă, care pe mine, una, nu m-a speriat, pentru că mi-am îndesat în geamantan  haine potrivite, zâmbeau ironic„ cum , mama dracului să fii fericit, dacă îțí începi ziua cu  4/5 grade și  vii acasă când termometrul  a mai căpătat  cel mult  10„?
Danezii își trăiesc viața lor civilizată, o viață lipsită de corupție și de păcăleli, alergând cu bicicletele, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, căruia timpul darnic  i-a desenat pe frunte și pe obraji un fel de răboj nobiliar.Nu contează nici  frigul, nici vântul,contează doar el, omul. 


Este greu să înțelegi fericirea celui care și-i iubește  doar pe ai săi.
M-am gândit la un proverb de-al lor: cine te înșală prima oară te nedreptățește; dacă te înșală a doua oară o face pe dreptate, te ia ceea ce ești.
 Și m-am gândit  așa, fără să  vreau, la noi, la înșelătoria perpetuă...
 Am văzut multe lucruri
în țara lor rece cu vânturi tăioase: palate dăinuind peste secole-Amalienborg și Rosenborg,  magice castele:Kronborg, Fredensborg, Fredederiksborg,
monumente istorice, turnuri, muzee și porți, bijuteriile  coroanei, rochiile reginei, marea și verdele copacilor, grădini  ca-n povești
și bulevarde largi, foarte curate, străzi ale marinarilor de odinioară, colecții de vase pescărești ancorate cu ale lor catarge împodobite  cu steagul danez,  istorie și arhitectură, hoteluri  și  simboluri ale regalității,vestigii și colonade, tablouri și tapiserii  uluitoare, argintărie și mobilier exorbitant,buticuri  cu haine create de nume celebre, antichități,vechi metereze, motive albastre și verzi, cristaluri și  sticlărie scumpă, mori de vânt, niște cochete picioroange , mișcându-și  alene rezistența, statui  de ieri, piețe și fântâni, hoteluri moderne ( cel în care am locuit are  23 de etaje- din  patul meu  vedeam uriașa lebădă într-un picior, învârtindu-și neobosită aripile impare) vapoare și turiști, mai ales asiatici, câtă frunză, prin  parcuri, gărzile  reginei,  grupuri de tineri petrecând așezați  prin parcuri sau prin piețe,  magazine cu prețuri uriașe, afișate  în vitrine...multe am văzut.
 Să nu uit liliacul, bogat, alb și  violet, parfum  în ciorchini, căzând  răsfățați  peste  frunze lucioase.( am furat o crenguță din preajma „sirenei„!)
 Ce m-a impresionat cel mai mult și mai mult a fost acel pestriț furnicar neobosit, un  permanent du-te /vino de  bicicliști pedalând  pe  trotuarele lor, tineri și vârstnici, bătrâni și copii, mame  cu bebeluși în coșulețe, respectabile doamne cu păr grizonat, sfidând   vântul, ploaia și frigul, fiecare cu drumul, cu gândurile, cu proiectele lui.
O lume în mers echidistant, frumoasă și blondă,  convoaie de  figuri deloc întristate!
O lume care  pleacă și vine, construindu-se  pe sine!