”Nu există durere mai mare

 decât amintirea zilelor de  bucurie în clipele de  nenorocire.„
Dante Aligheri

Prima țară pe care am reușit eu să o văd, după 89, în 2001, a fost Italia. 
Visam la însoritele-i țărmuri din anii de liceu, o doream cu tot sufletul! 
A fost o excursie, ca o poveste vie ! două săptămâni, de la nord la sudul peninsulei, câte locuri extraordinare am văzut!
 Ce comori de cultură și de frumusețe!
Să spun doar Capri, și Grotta Azzurra, și Napoli, și mișcătoare în verdele-i unic, Mediterana, și Roma noaptea, cu Fontana di Trevi. Și Colosseum scăldat în razele lunii. Și Florența, și Pisa, și Veneția!
Și Pompei.... orașul potopit de necruțătorul Vezuviu, măreț în impunătoarea- sălbăticie, dominând necuprinsul albastru, amintind cu groază de strivirea unei civilizații strălucite .
 Într-o  amiaza toridă, după ce am trecut pe sub umbra deasă a rodiului de la intrare, am văzut, mai mult cu ochii sufletului, o altă lume.
O lume carbonizată., peste care zeii revărsaseră  moarte și  foc.
Nu-mi păsa de căldura ca de cuptor încins, nici că grupul ar putea să se depărteze: m-am așezat undeva, într-un colț  de  amfiteatru, și m-am gândit la cât de trecătoare  sunt  toate ale   oamenilor, cât  de  fragilă este granița între a fi și ...neant.Tufe de leandru se strecurau  printre pietre negre.Verde și roz cătând către cer.
Ce paradox, cinci metri de lavă și cenușă au acoperit atunci  totul, vreme de 18 ore, ucigând viața vestitei metropole.
 Tot într-o zi neagră de 24 august.
Era în anul 79.
Italia, cât de tristă poți fi tu astăzi...