sâmbătă, 27 februarie 2016

Toată viața este ca un salon de așteptare

„Gară pentru doi„
 (sau când imposibilul  pare posibil...)

http://pefilme.com/vokzal-dlya-dvoikh-gara-pentru-doi-1983/

  Am văzut  filmul  cândva, sunt mulți ani de atunci, chiar nu mai știu câți. Filmele  adevărate și cărțile foarte  bune  nu se uită  niciodată, de tot: o gară, un peron,  un pianist și o chelneriță, câte încurcături, un pian,o vină, care nu este a lui, închisoarea, o iarnă, ce iarnă!  drumul, un acordeon 
Și o iubire.//

   Sfârșit de februarie cu ploaie și nori, o zi între altele ca ea.
Sau diferită.//

„Nu mai trăim, rătăcim,  nu mai suntem la fel, ne-am pierdut flacăra, dar, nu e prea târziu să alegi alt drum.
”Am avut noroc, mâna aceea  mi-ai întins-o dumneata.
 Sunt tot timpul  cu oameni, printre oameni, dar sunt singur.”

”În viață nu depindem de șefi, ci cine  este   de serviciu.”
„Așa ești tu- firească  și   mă faci  și pe mine să fiu firesc, să mă simt ca tine.. Sunt așa cum  sunt. Nici nu știi ce însemni.
 Ești minunată!„

O chelneriță și un pianist..
„De ce  vorbim prin peretele ăsta?...da, eu sunt un om cu principii.

Platon Sergheevici. Vera.
”Nu te teme, joacă  totul pe o singură carte.
Dacă nu ai un as  în mânecă,
 miza e chiar viața ta
Să nu te temi  de o nouă încercare!„

Deci?
”Curând, viața mea  va fi la clasa a  treia....”

”Rătăcim,  nu e prea târziu să încerci  ca la început, să alegi alt drum, să crezi în magie
Să nu te lași,
Grăbește-te!„

joi, 25 februarie 2016

nu te-ai priceput..

( sau ”Numai una„ sau: „Fă cruce, fa...„`)

„Nu ești supărată? Nu, dar tu?
Nici eu!
Și mă ierți? Lisandre, eu am fost de vină! 
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireș iubiții mult timp au rămas.
Când din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: Unde ești, Simino?
Ne culcam! Pe ușă pui zăvorul, vino! „


Se întâmplă ca- o fi hazard, o fi altceva- unele lucruri, aparent fără vreo legătură, să se lege. Ieri, am primit pe mail  niște  glume simpatice. Printre ele, și aceasta:
Coşbuc trecea foarte rar pe la Terasa Oteteleşeanu, locul unde se adunau, de obicei, scriitorii.  El a nemerit, însă, o  dată acolo, când cafeneaua era goală.
– Domnule, i s-a adresat un chelner, luați loc la altă masă, aceasta este rezervată poeților!
– Scuzați-mă! a spus Coşbuc și s-a mutat alături.„ 
Am zâmbit a  mâhnire...
Ceva mai târziu, tot ieri, aflu de la radio, „România  cultural” că niște domni, doi la număr, lansează la librăria Cărturești, din București, în  ziua care tocmai a fugit, un volum de poezii, intitulat , după cum a fost nășit-
111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română . 
Adică ei ar fi citit toate poeziile românești  de dragoste scrise  de pe  la 1785 până  la  sfârșitul anului trecut și, după o asemenea muncă, au ales  poeții ”reprezentativi”, fiecăruia publicându-i-se câte o poezie. Condiția a fost ca acea poezie să fie „vie„.
 Așa se face  că i s-a găsit un loc și lui  Mihai Eminescu. ( printre alți 110)
  Care  va fi fiind poezia potrivită, asta o să aflu doar dacă  o să cumpăr antologia.
Pentru George Coșbuc, însă, nu s-a găsit niciun colț de pagină, acolo... 
Ce mai contează cine a fost George Coșbuc, ce mai contează că, pe  lângă  patru volume  de poezii,  a tradus: „Divina Comedie„, „Sakuntala„,  Epopeea lui Ghilgameș„, Georgicele, „Odiseea„, „Don Carlos”„Rig Veda„sau„ Mahabharata„? că i-a citit în original pe Lessing, Weber, H.Heine, tălmăcindu-le poeziile?
 „A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”Liviu Rebreanu
Noroc cu  ai noștri compozitori, care,  mai răbdători fiind,  își fac timp să-i pună  versurile pe note muzicale, că altfel, cine i-ar mai rezerva lui George Coșbuc un loc la  masa poeților?

Când ai vreme, poate citești  aici:
și, bineînțeles, aici:

miercuri, 24 februarie 2016

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin
Știa el, cronicarul, ce spune!
 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.
  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.
  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!
 De ce citit cu voce tare?
 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 
Pentru carte!
Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 

Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...
Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

sâmbătă, 20 februarie 2016

Ca-ntr-un ritual

Îmi place pădurea!
În  splendida-i gamă de ritmuri sonore.
  Cu  tot alaiul ei de vestitori:scufițe
 verzi de mugurași  sfidând răcoarea brumelor târzii, îndrăznețe smocuri de frunze, adiind ștrengărește în  lumina soarelui  de mai, bogăție de verde cât e vara de mare. Verde lucios, chemare  tainică ,șoapte și zvonuri, vâlvătaie de aramă în leneșe apusuri de vară.
 Ador  florile- frunze de toamnă cochetă, spectacol haotic, subtilă melancolie, umbre și pete de soare, parfum imprecis, trepte  de cald și răcoare...
  Și când  iarna se lasă, cernând din înalt alb nesfârșit, pădurea adoarme.Grăbite înserări, răsuflare  cuminte din  sute de piepturi, firave  albăstrui scânteieri printre ramuri plecate.
Îmi place pădurea!
 Aștept să renască- verde, bogată, culoare și forme, suflet de vânt răscolind depărtări !

vineri, 19 februarie 2016

om mai vedea...

A făcut piatra să cânte pentru omenire, cum însuși  mărturisea, spunea lucrurile  mari, parcă  în treacăt, țâfnos și  greu de suportat în discuții,( au spus  cunoscuții)spartan ca mod de viață, era asemenea marinarului care vede piatra, neștiind  cum va fi dincolo de ea, a îngropat cu dalta  iubiri și demoni, neliniști și aspirații.
De la Paris, de opt ori  s-a întors  în țară. 
 Cine-l va fi înțeles mai bine decât el însuși?
Poate doar  femeile...
Constantin Brâncuși
19 februarie 1876, Hobița ( cuvântul  sună ca  un nume de zeiță)/16 martie 1957, Paris.

Și pentru că  toate trebuiau să aibă un nume, a plecat din satul lui „ca o solie”
Marin Sorescu
19 februarie 1936, Buzești/8 decembrie 1996,  București
”Mulți m-au sfătuit
Să mă dau la fund pentru o vreme.
E mai bine așa
Pentru o vreme.
Și m-am dat.
La fund toți se împiedicau de mine.
Și am ieșit iar la suprafață.

marți, 16 februarie 2016

Nimeni nu ne va condamna

 pentru fapta care s-a dovedit de neînfăptuit, pentru calitatea pe care n-am atins-o; ci vom  fi condamnați dacă vom refuza să dăm expresie bucuriei  tainice care veghează zorii umili ai fiecărei zile...„
Giovanni  Arpino

luni, 15 februarie 2016

De ce să încerci să semeni cu ceilalțí,

 tu, care ești condamnat să fii tu însuți?”
( contează cine a spus?)

 Viața este, fapt, ceea ce fac oamenii din ea, este un amestec de călătorii, în care omul parcurge o traiectorie anume, diferită de a celuilalt, frumusețéa și durata acesteia purtând  pecetea felului de a fi al  fiecăruia.
Am citit o listă a personalităților născute astăzi. Diferă, bineînțeles, anii și chiar secolul.
  Ce zi!
Din  mulțimea extraordinarelor  nume, am ales trei :
Titu Maiorescu-15 februarie 1840, Craiova/ 18 iunie 1917, București: critic literar,  scriitor, eseist, filozof, avocat, om politic, ( prim-ministru al României între 1912 și 1914) academician, ministru  al Cultelor și al Instrucțiunii Publice.
 Altfel, ca om, un tip dificil. 
Și misogin.
 Se zice că, într-o conferință din 1882, ar fi  spus că „femeile își merită locul lor de la marginea societății, din cauza  creierului lor prea mic.” 
Am recitit  astăzi niște capitole din  „Însemnări zilnice din  perioada 1991/1886.Editura librăriei Socec&Co, SA, București,1939.

Impresionante informații, amănunte, și mai ales descrieri din șederile  la Londra, Paris, Geneva,Trummeefall ...” sub  splendide stele și în amurgirea piscurilor de neauă în fața noastră...„pagina 104.
„Duminică 12/24 octombrie 1886-După prânz, Clara, Livia și eu, plimbându-ne pe jos spre pod, ne-am întâlnit cu Regele și Regina în trăsura lor de  gală, în urma lor, ministrul Radu Mihai, prefectul și  mai multe măsuri. Regele a spus să oprească trăsura și a vorbit cu noi în plină stradă câteva minute și ne-a invitat el însuși la masă pentru astăzi. Curajoasă distincție ostensibilă.”(pagina 363)

Spiru Haret-15 februarie 1851, Iași/17 decembrie 1912, București:savant, matematician celebru, astronom, (unul dintre românii care au botezat cerul-  craterul unui vulcan de pe Lună,ceva  mai mare decât capitala noastră,  îi poartă numele)profesor, pedagog, cel mai bun reformator al învățământului, poate  cel mai bun ministru  dintre câți va fi avut vreodată școala românească; îi datorăm  construirea a 1200 de școli primare, câte una în fiecare sat, introducerea  calitățíi de „profesor-diriginte”, realizarea serbărilor școlare, a cantinelor și a internatelor, precum și crearea facilităților pentru transportul elevilor  de la țară către școlile în care învățau. 

Întâia mea școală, construită în vremea când învățământul românesc era ctitorit de Spiru Haret. Aș recunoaște-o cu ochii închiși!- două săli, în cea din stânga, am învățat patru ani.
 Îmi sunt limpezi multe scene: cum am învățat eu să nu-l mai confund pe „t”cu „d”, (scriam „Ileana caudă cardea„.)doar după niște „corecții„ aplicate pe ambele palme de nuiaua doamnei Ana, care avea limba spartă, de rea ce era, cum zicea tata, pentru că și pe el îl învățase carte, apoi prima mea apariție de „artistă „, în clasa a III-a,în Albă-ca Zăpada, când domnișoara Silvia  ne-a fost nu doar învățătoare,  orele de caligrafie cu miros inconfundabil de cerneală albastră, soba , mereu curățată de un coșar vrednic, tabla, dușumelele spălate cu motorină...
În băncile lungi, vopsite în maroniu-roșcat, la fiecare început de toamnă, am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre.
Când îmi este dor de copilărie, revăd, cu ochii minții, nu doar casa părintească...


Iosif Sava, 15 februarie 1933, Iași/ 18 august 1998, București.
„Vă place Bach?„  erau vorbele pe care, duminică de duminică, instalată în fotoliul meu preferat, cândva, le așteptam  ca pe o sărbătoare.
Inconfundabilă voce!

Cred că putem spune, fără a exagera, că  suntem niște norocoși, fie doar retrăind sentimente create de prezența LOR  în viața noastră!

duminică, 14 februarie 2016

cu boabe de rouă

 O conducea la  cămin, era studentă, el-inginer stagiar  la una dintre fabricile din oraș. Se țineau de mână și numărau stelele stinghere în  pripita dimineață de  primăvară. Veneau de la nunta unor prieteni.
  Plutea în aer parfum de aburi și de muguri, călcau ușor, degetele lor își făceau tandre  promisiuni. Nu știau pe atunci că  există în calendarele unora Sfântul Valentin. Ea auzise, la cursul de folclor, că ar fi fost cândva un Dragobete.
Case și  pomi, cerul și boarea dimineții!
 De undeva, dintr-o fereastră, s-a  auzit vocea lui Bogardo.  Cineva își începea ziua cu o melodie nouă, frumoasă, ca de catifea. 
Fără ca  vreunul să-i fi cerut celuilalt, s-au oprit. Ascultau  cuminți, dimineața purta strai alburiu, una câte una, stelele plecau la culcare ...//
 După o vreme, promisiunile s-au șters, cine mai știe  motivul? 
Lumea este mică, s-au văzut întâmplător, o dată la teatru, și încă o dată, undeva, într-un magazin, fiecare cu familia lui, fâstâciți, au uitat să-și spună bună  dimineața.../
Astăzi, m-am întâlnit cu muzica lui Florin Bogardo!

joi, 11 februarie 2016

Cum să nu-ți placă Brahms?!

 Imediat, ideile vin asupra mea, direct de la Dumnezeu și nu numai  că văd teme  distincte cu ochii minții, dar ele  sunt și îmbrăcate în formele, armoniile și orchestrațiile potrivite„. 
Johannes Brahms.

Cum altfel decât extraordinar ar fi putut să fie un concert în care Filarmonica Pitești,într-o formă  demnă de toată stima, și-a îngemănat în program   două compoziții superbe?
  ”Concertul pentru vioară, violoncel și orchestră în la  minor”,  de J. Brahms  și  
”Simfonia a 9-a, Din lumea  Nouă”, de Antonin Dvorak.
 În zbor melodic,Theo Wolters, un dirijor olandez,
cunoscut și foarte drag publicului  piteștean, o suavă vioară, mângâiată pasionant  de coreeanul Edwin Kim și
 carismaticul Mackim Fernandez Samadaiev, venit   cu violoncelul lui  tocmai din Cuba,  ne-au dăruit  o sută de minute unice.
Și  dacă  n-aș fi știut  subiectul „Dublului concert ” al lui J. Brahms, un fel  de cadou pentru un prieten special, compozitorul Josef Joachim,care tocmai  trecea printr-un divorț, tot m-aș fi bucurat cu tot sufletul de  farmecul duetului„violoncel/ vioară„. 
Splendid dialog în care două  instrumente muzicale își spun povestea lor complicată, o poveste de viață, în care toate sentimentele sunt  sunete care, acolo, pe scenă, parcă se umanizează.
 Dramatismul despărțirii de persoana  iubită, durere și patimă, copleșitor lirism,  panică și  disperare, tristețe, dar și dorința de a învinge, calm și  melancolie, într-un ritm copleșitor ,pentru ca în final, să  triumfe armonia între sentimentele umane și seninătatea peisajului de pe malul lacului Thun .
 Partea a doua a serii ne-a transpus  în Lumea nouă a sfârșitului secolului al XIX-lea, atunci când, invitat în America, Antonin Dvorak a compus  o splendidă simfonie,  a noua.
 Că în ea ar plânge  o  tânără indiancă silită să  se despartă de Hiawatha sau că în realitate crește tumultuos romantismul popular ceh, asta doar compozitorul știe.
 Noi  ne-am simțit sufletele atinse de fiorul unei muzici superbe.
 Felicitări și mulțumiri, Filarmonica Pitești!
 (și nu fiți triști, domnilor  artiști instrumentiști, că, încă, nu aveți casă nouă.. .
 Noi vă iubim !

miercuri, 10 februarie 2016

INCERTITUDINI: i-a sărit un dinte

Au trecut niște ani  de când am  scris. Și au trecut mult mai mulți ani, de când  s-a petrecut întâmplarea.  Nu am uitat-o.
 De ce?  nu știu să răspund.

INCERTITUDINI: i-a sărit un dinte: Nu pentru că era firesc, chiar dacă  are zece ani. //  Mai știi?-o întreagă istorie- se leagă  dintele  cu o ață de clanța ușii,  frică, e...

luni, 8 februarie 2016

nu doar despre școală

”Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!„

Undeva, în buricul  capitalei, într-un colegiu important, s-a petrecut ceva  care a stârnit avalanșa. Ca de obicei, după ce piatra a fost aruncată, apar  discuții. Dacă  rostul lor ar fi  bun,adică  dacă  părțile implicate și noi, spectatorii, am învăța ce se face și ce nu trebuie să se facă NICIODATĂ la școală, și cu ființa umană, în general, poate că n-ar fi rău.
 Mie mi se pare, însă, că, deși „cunoscătorii„ au sărit  imediat în apărarea DEMNITĂȚII,  chestiunea devine tot mai  urâtă.
Să ne înțelegem: din respectiva situație, fie ea comică/întâmplătoare/obișnuită, declanșată de către un adult sau de către niște tineri  înzestrați cu un umor care  face să ți se cam oprească  râsul în  gât, lumea  este tot mai  divizată, tinerii îi apostrofează pe adulți, adulții se suspectează între ei. Și nu sunt  niște adulți oarecare, sunt profesori.
 Ba mai mult, urmează o anchetă, care  să stabilească...ce să stabilească?
Am citit  cam tot ce s-a scris despre respectiva  situație.

 Am  servit școala  aproape patru decenii, am lucrat cu tot felul de elevi: harnici, iubitori și plini de respect pentru Școală și pentru învățătură, leneși, „împinși de la spate„, olimpici, copii cu  serioase deficiențe în actul învățării, copii din cartiere țigănești, dar și din cartiere  rezidențiale, copii ai căror părinți erau analfabeți, dar și cu fii ai unor personaje  importante.
 Nu am fost o profesoară perfectă. Dar nu am fost o profesoară oarecare.
 Nu am avut tot timpul  cântarul în poșetă, dar nu am acordat note  sub presiunea  cuiva.
M-am străduit, ca prin exigență, să nu cumva, să umilesc.  
 Sigur că am fost supărată/revoltată/ dezamăgită  de multe ori. 
Mereu am luat-o de la capăt.

Nota pe care i-o acorzi unui copil  poate părea ceva nesemnificativ pentru unul,dar  poate fi ceva extrem de important pentru altul.
Tu, profesorul, nu poți, nu ai dreptul  să procedezi la întâmplare.
Notele se  acordă RITMIC,  ele ar trebui să fie un fel de oglindă a fiecărui copil, cu înaintări și popasuri, cu avansări și  semne de întrebare  etc.
 Sunt profesori, am cunoscut  destui   în cariera mea, care , până la sfârșitul trimestrului, nu trec nicio notă în catalog. Ei sunt ”spaima ”elevilor. Copilul și familia lui  nu știu la ce să se aștepte. 
Este corect, este moral,  din partea
dumneavoastră,domnule profesor eminent ?
  Ce vrei să demonstrezi prin asta? 
 Să te recunoască lumea, cum că tu ai pâinea și cuțitul?
 Sau că  un copil, indiferent de  situația lui : sufletească, de sănătate, familială, este silit  să înghită, pe nemestecate,  umorul  sadic al unor colegi, elevi de nota 10, la obiectul  preferat unora, insuportabil altora?
De aici  până la umilirea, cu sau fără voie, nu este decât un pas mic de tot.
Cineva, un adult, care  o fi  trăit  o traumă asemănătoare,în anii de școală, nu lasă lucrurile așa, le face publice. Ele se amplifică, nouă ne plac  mult  conflictele, ziariștii sar la gâtul  cui se nimerește, tineri și vârstnici se cred  cunoscători,  aspectele esențiale ale problemei  se pierd printre  rânduri, discuția ține o vreme, poate că se  dă vreo sancțiune” păi, da, totul este politic„ iar școala  șchioapătă mai departe.
 Tinerii aceia, glumeții, vor deveni adulți, vor fi și ei tătici, copiii lor, poate nu chiar toți, se vor târî în genunchi  pe o distanță mai lungă sau mai scurtă, pentru cine știe ce avantaj, în vreme ce  alți olimpici români  vor ajunge  la Harvard, Hamilton, Dickinson sau, oriunde în lume, unde oamenii  își folosesc  genunchii  pentru susținerea verticalității.


duminică, 7 februarie 2016

Prin aerul de cleștar,



stâncile, brazii, munții,  lucrurile toate,
chiar cele  mai depărate,
 se conturează mai clar.„
Lucian Blaga

Nu cer să mi se ghicească în cafea, nu cred în chestii de astea, ceva tot am eu cu momentul, locul, starea, gândurile, când simt aroma și-i inspir primii aburi, este ceva ce vine nu știu de unde.
Astăzi, gândurile mele au zburat departe, și-au croit grabnic drum, ele nu obosesc niciodată, mângâie tiptil  pleoape și somn, ocrotesc tandru și grijuliu, poposesc
peste file de cărți și de  notițe, întreabă fără să aștepte răspunsuri, plâng și râd, se duc și se tot duc...
Ziua asta, 7 februarie, este, de fiecare dată, altfel; cândva era albită de
 ninsoare cuminte, cu  om de zăpadă și cazemate zidite de  mânuțe asprite de ger, a fost o vreme când țopăia în prima  băltoacă, alteori avea gust de ciocolată și de
 nerăbdarea întâlnirii, în oraș, cu băieții de-o seamă, mai apoi au venit și fetele!!
Și anii fug!

Viața mi se  se adună în pașii lui!
 El este tic-tacul meu  în ritmul zilelor de lumină și de  bucurii!
La mulți ani,  cu tot ce este bun și frumos, băiatul mamei!

joi, 4 februarie 2016

în gând , cu voce tare



Se întâmplă ca ploaia, gând îndelung reținut, să izbucnească în plâns,
Se întâmplă ca episodul acesta tainic, de gând și de suflet,  să devină realitate.
Se întâmplă, pur și simplu, să fim noi înșine.
Să fii ceea ce  nu vei mai fi niciodată.
Și atunci, zvâcnirea  de lumină este Poezia.

”Dintr-un cos de paie impletite
Tatal alese un mic cocolos de hartie
Si il arunca
In chiuveta
In fata copiilor mirati
Rasari atunci
Multicolora
O floare mare japoneza
Un nufar instantaneu
Iar copiii tacura
Fermecati
Niciodata in mintea lor
Aceasta floare nu se va vesteji
Aceasta floare subita
Facuta pentru ei
Intr-o clipa
Sub ochii lor.„


marți, 2 februarie 2016

poate fi umană perfecțiunea?



Unii spun -și eu  nu-i contrazic, pentru că, de ce să nu recunoaștem: de  cel puțin o dată ni s-a întâmplat să  aflăm rezultatul pe propria piele- că sinceritatea absolută doare  la fel de mult ca un lanț de erori.
 Dacă  ar fi să ne exprimăm mai puțin eufemistic, aceste erori sunt minciunele. 
Na!  tot nu le pot spune pe nume: minciuni.
Dacă e să stai strâmb și să judeci drept, uite, chiar aici , în spațiul virtual, se spun atâtea: poți să crezi tot ce spune cineva că este ,așa cum se străduiește să te convingă că ar fi?
Sau- dacă se schimbă, cumva ceva, în atitudinea cuiva față de altcineva,asta înseamnă că respectiva persoană  se comportă cameleonic?
Tocmai am citit că o caracatiță  antarctică, aceea care dă o conotație științifică sintagmei”sânge albastru„, grație  pigmentului  albastru din  sânge, supraviețuiește la temperaturi extreme și se adaptează ușor schimbărilor climatice. 
Alte animale, tocmai pentru că nu posedă această caracteristică, nu  pot trăi la temperaturi  foarte scăzute.
De ce  nu am accepta că și  omul, fiecare individ, caută modalități speciale, care să-l ajute să facă față unei realități  schimbătoare,tot mai agresivă?