joi, 29 septembrie 2016

Filarmonica în casă (nu prea ) nouă

 ”Se zice că Destinul stă-n mâna omenească...
Aştearnă-şi fiecare de vrea să s-odihnească...
Medaliile, însă, au vers, ca şi revers..”

Alexandru Macedonski, Destinul 


Cum a fost?  cum să fie? îmi mai vâjâie  un picuț capul, sper  să-mi treacă, oricum este mult mai bine decât  acum  două ore.
De ce?
Păi, iac-așa
Filarmonica Pitești  și-a  început stagiunea într-un spațiu situat între  ceea ce era  cândva și  ceea ce este acum: murmur de  voci, revederi, saluturi plăcute, eleganță  firească, blugi și sacouri, parfum de  toamnă care  încă trăiește  văratic, plete  și argint la tâmple- muzica nu  cunoaște granițe, nici nu ține seama  că la  concert unii  coboară din mașini luxoase, iar alții  vin și pleacă pe jos- episod  colorat  a   ceea ce se  cheamă realitate.
 A  x-a  stagiune a Filarmonicii Pitești, dirijor, maestrul  Gheorghe Costin, concert- maestru Mădălin  Sandu,
invitațí: Emil Vişenescu,clarinet, Ionuţ Roşca ,fagot.

 Într-o seară, când septembrie pleacă:
Ceaikovski, Strauss ,Beethoven!
  P.I. Ceaikovski - Uvertura-fantezie „Romeo și Julieta”,
 Richard Strauss - Duet concertino pentru clarinet, fagot, orchestră de coarde și harpă 
 L.v. Beethoven - Simfonia a V-a (a Destinului) în do minor.

 Clipa  ce  este, clipa  ce pleacă. 


Sală  (cam) improvizată, s-
au  străduit artiștii  să încapă  toate instrumentele pe o scenă  cocoțată  cu vreo  douăzeci de centimetri  deasupra  capetelor  spectatorilor,  mare grijă trebuie să fi avut domnii de la contrabas, i-am zărit așa, în treacăt, că  de pe rândul meu  am văzut doar părți din orchestră  și  umbre în locul fețelor.  Un  sunet  neobosit, ceva care trebuie să fi venit de la aerul condiționat sau de la centrala de încălzire, a  bâzâit tot timpul, ceea ce le-a determinat pe doamnele din jur să stea ca pe ghimpi până la prima pauză.
Mi-am impus să mă concentrez! 

Frumos, cald, răscolitor, așa cum bate  destinul la ușă, timp  și ritual, reliefuri  neobosite, curgătoare culori  fără trup, dulce  căldură, durere, mânie,  vedenii, avânt și noblețe, emoții și solemnitate,  punte de trecere între auz și imaginație!
Cam asta am simțit în  partea a doua a concertului.


  Mulțúmiri  sincere artiștilor instrumentiști  ai  Filarmonicii Pitești, care și-au adunat  talentul și  dăruirea pentru a aduce  bucurie în sufletele  celor  ce-și exprimă  recunoștința prin    căldura aplauzelor!
Mulțumiri  domnului Jean Dumitrașcu, pentru  că  a reușit  să adune , din nou, laolaltă, creatori și iubitori de  muzică adevărată, depășind  toate  neajunsurile  unei perioade  crâncene.
   

miercuri, 28 septembrie 2016

nimeni nu este de neînlocuit

   JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât școlari, cât copii și nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menține prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare. 
Propus de pedagogul elvețian Robert Dottrens.



Dacă nu spun în clipa asta, nu cred  că  o să mai vreau să  spun vreodată. Nu te speria,nu este  cine știe ce secret, nu sunt nici nervoasă, așadar, dacă ai un pic de timp și dacă îți pasă, citește .
 Aflasem  la  prima ședință de consiliu profesoral  că anul  acela - de  când  am început să merg la școală,pentru  mine anul  începea, de fiecare dată, nu în ianuarie, ci la jumătatea lui septembrie- va fi ultimul  din viața mea de profesoară.( activă)  
Nu știu cum  le va fi fost  altora, auzind ceva asemănător,  pe mine m-a lovit  așa, surd,  drept în  suflet.  M-am scuturat și mi-am zis:  dragă, cum toate au un început,  tot așa au și un sfârșit, nu ești  nici prima, nici ultima  profesoară care  se va duce  frumos acasă, o să faci ce vrei tu, nu  te mai apasă grija  hârtiilor cerute  de toți ăia de la inspectorat,  nu-ți mai bați capul cu nimeni, faci tot ce vrei tu, te plimbi, citești ce și cât dorești..
Lunile au  zburat  repede  de tot. 
Am început să mă pregătesc  teoretic pentru ce urma  să vină:am citit studii, articole  din tot felul de publicații  românești  și  traduceri  de pe la alții, am vorbit  cu  multă lume.
 Ce mai! teoretic, știam  multe. Și mă simțeam blindată. 
În vacanța mare, pe care o credeam ultima, am plecat în Franța- visul meu din anii de liceu!
 Într-o dimineață, m-a sunat cineva  și mi-a spus  că o  mămică  cu pile a făcut „presiuni„ undeva, ca eu să nu-i las baltă pe  elevii  cărora le eram profesoară și dirigintă, așa că, la întoarcerea acasă, eram tot  doamna profesoară. 
Un an frumos, rezultate  bune de tot, încă un premiu la Olimpiada Națională,  schimbări  esențiale  prin școală,  câte  nu am făcut eu în anul acela.  Uitasem că  lumea  mi-a urat „pensie  liniștită„ și că  mi se  făcuse cadou o lenjerie  de pat  și  un set de pahare. ( de cristal) Și nicio carte... 
Și iar se apropia  toamna, și niște părinți  iar au făcut gălăgie, cum că nu  pot să-i abandonez pe  copiii lor tocmai când  vor  avea de dat examen de admitere. Și iar m-am dus la școală, ei, părinții, tot pe la porțile inspectoratului... era  sfârșit de octombrie, nu primisem ,încă,  decizia de suplinire, că asta eram:suplinitoare.

 „Floare albastră! „

 Splendidă  amiază: vedeam prin fereastra larg deschisă zbor de frunze și de raze, comentam  versurile, copiii erau  extraordinari, (  nu vreau să-i numesc elevi)  doamne, câte idei aveau ei în ora aceea,  am plecat acasă cu sufletul beat  de  ceva
special.
Și mai spre seară, a sunat telefonul: „știți, a venit domnul inspector, ( nu-i spun numele, pentru că  nu-mi place să-l  văd scris aici, printre rândurile mele) a făcut mare tărăboi, că ... ce mai contează??( fuseserăm colegi de catedră un sfert de secol.)
    Atunci, în clipa aceea,  s-a rupt ceva:  toată pregătirea  teoretică   pe care o tot făcusem  eu cu mine s-a șters. 
A rămas  un gol uriaș.
  Să  mai spun că spre seară, o clasă întreagă era în fața blocului, că vecinii credeau că am murit, că  treizeci de copii s-au înghesuit  în sufrageria mea, că am plâns  și am râs cu ei, că multe nopți, după aceea,  nu reușeam să pun geană pe geană?
  Toate trec.
 Aseară, sună telefonul.  „vă rog, spune vocea de la capătul  firului, puteți  să  lucrați și cu fata mea?,  ieri, la ședința  cu părinții,  ni s-a spus din capul locului că  orice li s-ar  da la examen, orice poezie sau  bucată în proză, compunerea trebuie , neapărat,  să înceapă cu  : în primul  rând,  poetul arată  că.... în al doilea rând,  el își exprimă  gândurile   prin intermediul  figurilor  de stil....    opinia mea este că... și ar mai fi ceva:  copilul   trebuie să  mănânce  gramatică pe pâine   .„ 

Dragi colegi  de toate  vârstele, faceți ceva cu  toată nebunia asta,  câtă vreme  nu este mult prea  târziu.  
Puneți umărul și răsturnați carul ăsta  stupid!

luni, 26 septembrie 2016

fluviu într-o flacără!

”În singurătate înveți rugăciunea și meditația care îți arată că ea, singurătatea, nu există. ”
În căutarea armoniei „
Ioan Gyuri Pascu 31 august 1961, Agnita/ 26 septembrie 2016, București 

 voi aștepta,
 până când trup nu voi mai fi, 
 eu voi aștepta 
până când timpul va pieri 
eu voi aștepta 
până în amurgul clipelor 
 eu voi aștepta 
până vom fi din nou doar zbor 
eu voi aștepta
 până peste efemer
 eu voi aștepta
 până când totul îmi va fi cer 
eu voi aștepta 
până în amurgul clipelor 
eu voi aștepta 
până vom fi din nou doar zbor 
eu voi aștepta
 până vom fi doar respirând
 eu voi aștepta 
până când vom fi doar gând din gând
 eu voi aștepta
 până când vom fi iar rouă plânsă în zori
 eu voi aștepta
 până vom fi iar cântec și culori 
eu voi aștepta, Iubirea Mea”

duminică, 25 septembrie 2016

râsul care plânge



 În primul an de liceu, manualul de Limba Română cuprindea un capitol  substanțial de „Teoria literaturii„. ( că tot vorbim despre școala care  nu mai este bună de nimic)
 Atunci am aflat eu  că  în literatura  noastră  nimeni nu a scris  vreo tragedie. Și nu am uitat.
Nu-mi amintesc să fi întrebat-o pe profesoara noastră, doamna Nancă,  dacă asta ar avea  vreo explicație, dacă ar ține  de substanța  noastră  spirituală.
Au trecut anii, s-au întâmplat  destule, din când în când, mai ales  după  câte un eveniment  grav, întrebarea„ oare  noi, ca popor, trecem  prea repede  peste dimensiunile  tragediilor, de le   transformăm , cumva, rapid, în  comic de situație” îmi vine în minte.
Realitatea  este plină de fel și fel de  fapte, unele   frumoase,  bune, pozitive,  altele care s-ar constitui într-un  lanț de  angoase, care  ar trebui să afecteze  suflete, stări, atitudini, îmi zic eu. 
Nu spun  că  ele, faptele  acelea, ar trebui să  desăvârșească, neapărat, acel catharsis, prin care  să ajungem la purificare, poate că  ar fi prea mult.
  Nu-mi place  tristețea, nu zic să  trăim cu spaime, să ajungem la obsesii, la boli. Eu  întrebări  tot  o să-mi pun.
Citeam undeva  că deraierea unor trenuri performante  dintr-o țară   civilizată  s-ar datora faptului că niște „confrați ” de-ai noștri ar fi furat  cablurile de cupru   dezgropate, vânzându-le mai apoi  pe  lucru de nimic Adică  niște oameni  au  ajuns  pe patul morții, pentru că unii, care nu dau doi bani pe viața altora,  provoacă  rău  cu bună- știință.
Este ceva  tragic  aici?
 Eu  cred că da, cum la fel  este că unii au furat tablouri celebre de Matisse și Gaugain, pe care  le-au vândut cu prețuri derizorii, ori le-au adus în casele lor, folosindu-le la acoperit oala cu lapte. 
Sau  au aruncat cenușa rezultată din arderea tablourilor  și a  pantofilor  hoților   în apa râurilor, unde  ar fi ajuns  și gunoiul răsturnat  de  mașinile „ capitaliștilor civilizați„ .Generații  de tineri  iubitori  de artă  nu se  vor mai bucura  de binefacerile frumosului. Lumea  va fi mai săracă. 
.
 Efectul este, ca în tragedia antică, mortal..
Tragic și  trivial- ce și cât le desparte?

 S-a tot zguduit, în ultimele luni, pământul:pe alții rău de tot, pe la noi, cât  să ne sperie.  
Citeam și eu  pe ici, pe colo, că a fost  o noapte  mult mai bogată  în   comunicare  între „friends„ decât chiar  noaptea de revelion : ”este  prima oară, în acest mandat când au început  să se miște lucrurile în țară..„
Spiritul gregar crede  că tragismul poate fi șters prin glumă. 
Oare?

vineri, 23 septembrie 2016

pilule

Lamento,

                   (cu)Ștefan Cazimir
Ni-i sănătatea zi de zi
Legată doar c-un fir de ață
și din multiple nevralgii
țesută-i scurta noastră viață.

Dureri de  gât, dureri de dinți,
Dureri de cap din abundență
Nenumărate suferinți
Ne umplu biata existență.

Dar pe deasupra tuturora
Mă supără urât de tot
și zilnic își respectă ora
 durerea crâncenă de cot.

Ce leacuri  n-am cercat, o, Doamne!
Pilule, frecții, băi, pomezi..
Trec ani în șir, trec veri și toamne
Durere, când ai să cedezi?

Întâmpinând  destule piedici,
mi-am spus necazul peste tot,
dar ce-ți pot face bieții medici
 când și pe ei îi doare-n cot?

Din nesfârșite nevralgii
țesută-i scurta noastră viață,
 iar sănătatea zi de zi
 ne-atârnă doar de-un fie de ață.

Dureri de gât, dureri de dinți,
 Dureri de cap din abundență-
Așa-i croită din părinți
 Sărmana noastră existență.

O,  frații mei de suferință,
 Nu știți cumva un antidot?
E ceasul când mă amenință
Durerea zilnică de cot.

Prin farmacii și policlinici
Orașu-n van  l-am colindat,
Că răi sunt doctorii și cinici,

 Iar farmaciștii s-au culcat.”

joi, 22 septembrie 2016

Prima lege a supraviețuirii:

să nu  gândești; iar dacă  totuși nu te poți abține, atunci obișnuiește-te să taci;și dacă  țí-e imposibil să taci, nu-țí mai rămâne decât ultima șansă, să spui invers decât ai gândit, Drumul cenușii, 1988.
Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș


În urmă cu destui ani,  pe atunci fiul meu cel mic era chiar mic, reîntorcându-ne   de la  Bâlea-lac, într-un popas,  am cunoscut o familie.Doi tineri foarte simpatici. Din vorbă în vorbă,  am aflat că erau din Galați, cutreierau țară, iar pentru  acea noapte nu-și aranjaseră  nimic. Nu mai era mult până să se întunece, așa că  i-am invitat la noi. A fost o noapte  albă, frumoasă, plină de povești. Ne-am trezit  târziu,  mic dejun  cu o cafea bună de tot, cadou  din partea  gălățenilor  cu prieteni marinari.  Doamna  a  dat o raită prin biblioteca mea, care, la vremea aceea   număra, să zic așa, ceva peste jumătate  din cât cuprinde  astăzi.
Aflaseră ei că sunt profesoară , cum, de altfel, le spusesem că  am o pilă serioasă  într-o librărie, bani să fie, că rost de cărți pot face.
 La plecare,  doamna din Galați m-a întrebat dacă împrumut cărți cui îmi cere. Sigur că răspunsul a fost  Da, am  colege, elevi, unii  deveniți studenți, care mă roagă, cum să-i refuz?Chiar sunt  bucuroasă  că  vor să citească.
Zice doamna, pe picior de plecare:
- Eu  am scris mare pe un carton colorat, pe care l-am postat lângă cuierul  din hol: Nu împrumut  nimănui cărți, nici discuri.
Gălățenii au plecat, câțiva  ani am păstrat  legătura, apoi  telefoanele s-au schimbat, am ajuns, mai apoi,  în orașul dunărean când acesta a fost gazda  unei olimpiade naționale la Limba Română, nu am reușit să-i găsesc...Chiar    aveam nevoie de ajutorul lor, la câte peripeții am trăit   într-o săptămână.

marți, 20 septembrie 2016

ilustrații

 O  să plouă,
Își zice Dumnezeu , căscând,
Și privind  la cerul fără  pic de nor,
Mă cam încearcă reumatismul
De vreo patruzeci de zile și vreo patruzeci de nopți..
Ehee, se strică vremea...
Noe, mă Noe,
Ia vino până la gard să-ți spun o vorbă.

Marin Sorescu, O să plouă

duminică, 18 septembrie 2016

s-a potolit arșița verii( la Șarpele Roșu)

Pentru  că numele lui începea  cu N, era scris în partea de jos a paginii   catalogului, eu, la mijloc.
Frumos, înalt, cam bucălat, nouă  ne plăcea oricum.  Și franțuzicăi, pentru rrrrul rostit cu un fel de mimică aristocrată.
Un rebel.
În câteva rânduri, a  reușit să o  supere chiar și pe  Doamna Alexandrescu, profesoara  noastră de latină, care ne era dirigintă. Venise la școală în pantaloni scurți. 
Avea picioare frumoase!
Pe vremea aceea, nu știam ce înseamnă să chiulești, el  practica  subtil forma asta  de revoltă, ghinionista  fiind chiar eu, pentru că la geografie, mai ales,  costeliva domnișoară Lupescu  obișnuia să nu mai răsfoiască, din nu știu ce motive,  catalogul.
Se adunau multe note în dreptul  numelui meu.
 Nu i-am reproșat lui  Dan niciodată, a plecat din liceu, înainte  de a fi  găsit eu un prilej să mă răcoresc. 
Nu m-am mai gândit la el până când, în urmă cu vreo șase ani, a apărut la una dintre revederile  colegilor de liceu. Foarte schimbat, că  m-am străduit să  regăsesc în  domnul  din fața mea  pe  adolescentul rebel în pantaloni scurți.
O prietenă mi-a povestit  că ani mulți, Dan a  fost patronul  cârciumii cu nume  colorat al  lui „natrix  natrix„  știut , cândva, doar  la zoologie. 
La el se aduna  boema bucureșteană, povesteau ,petreceau, un  lăutar  cunoscut  le  prelungea nopțile   până se ridica soarele  de câteva sulițe pe cer. Acolo, în jurul  lui, ca președinte fondator al  fundației „Identitatea românească„, artiști  cunoscuți  vor fi navigat în  învolburatul  râu al  întâmplărilor acelor ani..
 Și, când nimeni nu  se aștepta , afacerea a căzut, Dan  s-a retras acasă singur și bolnav, prea bolnav....apăsătoare  singurătate.

 Toamna  de astăzi are  surâs în pletele-i  roșcate și  susur de frunze în glas.  Undeva, în București, drumul lui  Dan s-a oprit.
 Sufletul își  va găsi odihna  printre  aștri... 

miercuri, 14 septembrie 2016

într-o zi ca asta


 Ca un fel de motto: a-ți  ucide visul este ca și cum ți-ai strivi  sufletul.
În noaptea de dinaintea zilei de târg- Ziua Crucii-lumea  era în fierbere mare. Cred  că în toate satele  de pe valea Argeșului se întâmpla cam la fel.Puțini  dormeau.
Când  luna  încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă,  zburând, nu alta,  făcând să tresalte  clopoțeii în salbă,  părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum  al bucuriei  nespuse.
  Cuverturi frumoase  acopereau  cele  două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară  în  căruța  înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde  la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută  la război.
Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate  aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii  cumpărați  din economii  serioase, strălucea în soare părul  uns din belșug cu ulei de nucă.
 Spectacol mare, ca-ntr-o poveste! circ cu  dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând  în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în  biletul păsării verzi, „ciocu  cu norocu„  rățuște  cu  pene  roșii și puf  din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși  cu rochițe  încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț. 
Atenție mare la iuțile fuste  prea largi, cu  bani  adunați  în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.
Turtă dulce în căsuțe și flori,  poșete  de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum,  praf, muzică,  voci, bucurii, amiază  cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria  zilei, mers țesut  fără  spaime.
Departe,  mereu tot  aproape! 

luni, 12 septembrie 2016

Kafka pe malul mării, de Haruki Murakami

„..vei trăi totdeauna  în biblioteca  dinlăuntrul tău”

Acum, că am terminat de citit cartea asta, și nu m-am grăbit deloc, pentru că  mie îmi place mult cum scrie Domnul acesta  din generația mea, trăitor în Țara-Soarelui- Răsare, înzestrat cu o imaginație, de te duce pe unde nimeni altul  nu ar avea cum să te ducă, m-am așezat în fotoliul preferat, de lângă fereastră, și m-am întrebat cum mă simt eu după ce am mai citit o carte. Pe care o am lângă mine, ce bine că mi-am făcut atâtea însemnări, așa că pot să le revăd când vreau.
  Mi-ar plăcea  să aflu că în anul următor,”Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami, se studiază în liceu.
Este părerea mea.
De ce?
 Pentru că  se tot spune  despre liceeni că  nu mai sunt  ce au fost, că nu simt  niciun interes pentru”Ion„, ”Enigma Otiliei„, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, din nu știu câte motive.  
”Kafka pe malul mării”, cred eu, ar putea să-i  atragă.O spune profesoara care are, încă, sufletul plin de emoția zilei de astăzi,pentru că tocmai a început școala.

De ce am ales eu  să cumpăr și să citesc” Kafka pe malul mării„?  din mai multe motive; întâi că nu am rezistat tentației  de a lăsa să-mi scape o carte scrisă de acest romancier fascinant, apoi, dacă pe copertă scria Kafka, trebuie să existe, cumva, mi-am zis ,vreo cine știe ce tainică legătură între Haruki Murakami și  autorul  „Procesului„.
 Așadar, acum, după ce cu greu am lăsat-o din mână, chiar și când am ajuns la ultima  pagină, mă întreb câtă realitate, cât fantastic se adună în cele peste cinci sute de pagini, ce legătură există între  personajele  romanului și ce sunt eu, cititoarea, în  acest spectacol grandios, care, preț de  câteva zile și nopți, s-a țesut în juru-mi, prinzându-mă  într-o plasă din care nu am vrut să ies prea repede.
Neiubit  de nimeni, băiatul, care își zice Kafka Tamura, poartă în spate blestemul  tatălui, un celebru sculptor, atins în tinerețe de un trăsnet,”îți vei omorî tatăl, te vei culca cu mama și cu sora ta„.
Profeția asta este îngropată în el ca un mecanism, acel  mecanism din „Coloana penitenciară” a lui Kafka  despre care, Oshima,  un alt personaj important al cărții, tipul ”femeie- bărbat”, care îl va ajuta  în inițiere,îi  va spune că  este”mai viu  ca nimeni altul în  situația în care suntem,vorbind nu despre ea, ci arătând  detaliile mecanismului...„
Sfătuit de „băiatul cu numele Corbul„, acea parte neguroasă din  sine, care îl apasă ca o mlaștină, moștenită  patern prin ADN,  tânărul  fuge  de acasă, (kafka înseamnă  corb)chiar când ar fi trebuit să împlinească cincisprezece ani, ziua în care foștii lui colegi mergeau la școală. Știe încotro va merge, s-a pregătit bine, a ales  ca refugiu, nu știe pentru câtă vreme,biblioteca particulară Komura, din Takamatsu „e posibil să-mi schimb programul pe parcurs”îi va spune el Sakurei, fata cu cercei, ca de fructe, despre care crede că ar putea fi sora lui. 

Tânăra coafeză  este, dacă ar fi să mă gândesc la un basm, primul  suflet recuperator în  acest lung drum al inițierii și al descoperirii de sine, relația lui cu ea însemnând, cumva, o fază  tranzitorie a blestemului patern .
Nu pare deloc întâmplătoare introducerea în roman a  unui episod petrecut în 1946, consemnat de Secția de  Informații a armatei americane,  când se menționează că trecerea unui OZN pe deasupra unei păduri,din preajma localității XXX, în 1944, a avut ca urmare  leșinul unei întregi clase de copii, aflați  cu profesoara lor  într-o drumeție.Treptat, copiii și-au revenit, cu excepția  lui Satoru Nakata.
Între cele două personaje, tânărul Kafka și  bătrânelul Nakata, golit total mental  în urma evenimentului amintit, înzestrat însă  cu niște capacități  supranaturale de a vorbi cu pisicile și a anticipa  fenomene catastrofale: ploi  cu  pești  și cu lipitori, există o fel de  ciudată legătură:cei doi se învârt într-un cerc cuprins între „poarta/piatra de intrare/ poarta de ieșire, între două neanturi,ca în mijlocul unei furtuni violente de nisipuri.
 Realitate și  fabulos, sau lumea de aici și cea de  dincolo, liant între ele fiind visul. 
Nakata „este prost și nu are ținere de minte„, el doar merge, mânat de o forță puternică.
 În acest labirint se afundă adolescentul Kafka .
 Tânărul și bătrânul se caută unul pe altul, ca două fețe ale aceleiași oglinzi, se caută și nu se întâlnesc niciodată în această  fascinantă călătorie terestră și astrală, trăiesc, cumva, unul prin celălalt. Poate prin reincarnare. Ca și cele două Saeki,una de cincisprezece ani,  căreia i s-a ucis fericirea, odată cu moartea  iubitului, cealaltă, eleganta, rafinata, doamnă Saeki cu care tânărul Kafka  va face amor în  câteva rânduri.
Hipnotizat, Nakata  îl omoară pe sculptor, în ipostaza unui straniu  ucigător de pisici, cu ale căror inimi acela se hrănea, în vreme ce, departe,fiul fugar,după niște grele ore de zbucium, revenit din transă, are tricoul  îmbibat de  sânge, sânge real.
Aceste două personaje se compensează într-un fel: unul este trecutul, ideal strivit poate de ororile războiului, celălalt  este prezentul; tinerețe, lecturi intense, muzică profundă, pictură, dorința  de a-și depăși temerile provocate de misticism, nevăzut/necunoscut,  zone interzise, sex, (prea  multe scene explicitate) neiubire și abandon, trecere , ca în basme, dincolo de un anume prag.
Cât privește  prima parte a  blestemului patern, Kafka o va trăi  prin întâlnirea cu  misterioasa doamnă Saeki,imagine dublă, femeie- copil,frumoasă, fragilă, dar puternică, artistă, autoare a unei opere care, paradoxal, o va arde bătrânul Sakata, ajutat de un prieten, simpaticul șofer Hoshino „Am scris tot ce era de scris, acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le citească altcineva...prin urmare , aș vrea să le duceți undeva și să le ardeți în întregime„.
Nakata aduce moarte, moartea doamnei Saeki, dar și a sa.De fapt, trecutul-dureros  și întunecat- trebuie să moară.
El moare  în somn, fără  remușcări, fără spaime. Doamna Saeki  se stinge  discret, cu capul pe masa ei de lucru, nu înainte  de a-și fi scris testamentul: Oshima, bărbatul/femeie,  primește stiloul ei, Mont Blanc, lui Kafka  i-a lăsat amintire tabloul din bibliotecă, „Kafka pe malul mării”.
„Doar ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine și te priveam, demult, pe malul mării. Bătea  vântul, pe cer  pluteau nori albi și era mereu vară”.
„Degetele ei se agață de peretele timpului”
- Sunteți mama mea?
-Ar trebui să știi deja răspunsul.„
„Mamă, spui  tu, te iert. Apoi ceva înghețat din inima ta trosnește.„

Lumea asta și lumea cealaltă, sacră, unde timpul nu mai contează, mit și blestem, curaj, sport și multă  lectură, muzică, hipnoză,  poduri și punți,  oniric, verde, albastru și întuneric,  soldați, disciplină,(ne)iubire, modern-KFS, ficțiune, durere, spaime și sex, sânge și răni, trenuri și gări, corbul,  marea și Kafka.
Într-un fel, fiul rătăcitor, corb și călător într-o lume complicată, reală și fabuloasă, cu rănile  cicatrizate,”purtând multe teorii„  se va întoarce în casa mare și goală din  Nogata.
”Mai  întâi merg la poliție și le explic  toată situația, pentru că altfel ar însemna să fug toată viața de ei. Apoi, cred  că mă întorc la școală.”
”Se pare  că te-ai maturizat... toți continuăm să pierdem lucruri importante, ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce  înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru-cred că în cap-există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri. 
Arată ca rafturile unei biblioteci....„

sâmbătă, 10 septembrie 2016

clipa

așa, de amiază
”Berlioz spunea că, dacă mori fără să fi citit Hamlet, e ca și cum ai fi trăit toată viața într-o mină de cărbune”, H.M, Kafka pe malul mării„, pagina 455; dau foaia încet, foarte încet, nici nu aud, dincolo de fereastră, mesteacănul își leagănă bănuții din plete, ceva nenumit se simte în tot, boabe de chihlimbar printre frunze....

joi, 8 septembrie 2016

în graiul ei, toamna

Verzi clopoței  freamătă în pacea amiezii,
Ici-colo, câte o frunză stingheră desprinsă din ram rătăcește aiurea, 
așteaptă o clipă cât să asculte șoapte și zvonuri, 
se pierde plutind, 
 revine în cerc
 cuminte  se așterne doar ea știe cum și de ce.
Tandre liane îmbrățișează trunchiuri
bătrâne, 
verde și  galben în mișcări unduite, 
susur departe atât de aproape, 
soare și cer,
poteci, vorbe din mers, 
pași pe alei,
lumină, 
ce blândă  lumină!

luni, 5 septembrie 2016

joi, 1 septembrie 2016

”Împreună”, de Anna Gavalda


( ca un fel de motto:...și ceilalți, care nu mai aveau nimic mai bun de făcut decât să se țină de bare ca să nu-și piardă echilibrul...cei care nu se uitau la nimeni și la nimic...„, pagina 138)


Nu-mi propun să te  determin să citești un roman  franțuzesc, ca o fabuloasă călătorie cu durata de un an, începută undeva, în preajma  bătrânei Tour  Eiffel, cu niște personaje pe care oricine, dacă i-ar sta în putință, ar vrea să le păstreze cu sine,  în toată desfășurarea lor, enigmatică, la început, treptat firească, extraordinară, în esență.

 Nici nu știu dacă vreau  să-ți povestesc ceva, pentru că nu este o carte care se povestește, eu  m-am alăturat  celor patru ființe, pentru că în fiecare dintre ele  am descoperit, parcă, măcar așa, un picuț ceva  și din mine  și din oricine  altcineva: întrebări, spaime, evadări, retrageri în muncă, oricare ar fi  ea, refugiu însingurat ,drum  către cineva  compatibil într-un anume fel, căutarea  sinelui, ideea că nimănui, la urma urmei, nu-i pasă mai mult de tine, dacă  tu nu vrei, toate, pe rând, toate laolaltă, că vezi, poate și de asta își va fi numit scriitoarea asta  atât de talentată  cartea „Împreună„ .
  
Am citit cu voluptate, m-am cam chinuit  să nu mă apropii de final, nicio clipă, nu am tras nici măcar cu coada ochiului spre ultimele pagini.
Ce  pot să spun este  că, deși  finalul cărții  vine ca o împlinire  prin iubire  a tuturor încercărilor prin care trec cei patru coechipieri, aș fi vrut să nu existe un  sfârșit, cumva, întrezărit.
 Cărțile  bune, ca și călătoriile spre iubire, n-ar trebui să aibă final.
 Iubești, părăsești  sau   pleacă celălalt, se zărește altceva și  tot așa, pe când cartea asta, pur și simplu, se încheie la pagina  520 .
 Cât aș fi vrut să  curgă așa, ca un fluviu...

Probabil că aștepți, totuși, să-ți spun ceva, că nu degeaba ai deschis pagina mea.
”Împreună ” este, așa  cum am perceput-o eu, o carte despre destine, despre  viață. în complexitatea ei, viața a patru  ființe, trei  tineri și octogenara Paulette, bunica lui Frank, de fapt, poate, ca în basme, un fel de  simbol al  senectuții care se zbate între  realitate și agresivitatea  acelei boli  atât de grave, cu numele Alhzeimer. 
Ca alter-ego, scriitoarea  a ales-o pe  ciudata Camille ”la fel de activă ca  oricare altul,  la fel de veselă, la fel de tristă, la fel de curajoasă/sensibilă/ dezarmantă ca toate fetele...( așa  ar vrea ea să   o accepte  cei din jur)
 Aș!  La cei  douăzeci și șapte de ani ai ei, pe care îi va împlini  în 17 februarie, Camille îi stârnește  niște sentimente confuze  chiar medicului   care  o vede  dezbrăcată:  patruzeci și opt de kilograme la un metru șaptezeci și trei.Ceva, o  umbră, nici fată, nici băiat, lălâie, friguroasă, fumătoare înrăită, fără poftă de mâncare, cum să i se mai facă foame,  dacă  toarnă în ea  pahar după pahar, într-o încercare disperată de a refuza realitatea în care nu-și găsește locul?
  Eșec în familie,  o mamă  preocupată doar de ea,  când era mică, o obligase, totuși, să ia lecții de pian, lucru pe care  îl ura, așa  că într-o zi când  profesorul întârziase,  înarmată cu un marker, micuța Camille  desenase câte un deget pe fiecare  clapă a pianului. Cum maică-sa voia să o strângă de gât, în weekendul următor, tatăl  adusese adresa profesorului de desen Doughton.
  Aici, în preajma profesorului,  copila   devine ceea ce trebuia să fie, o pictoriță  de excepție”Probabil că nimeni  nu poate trăi fără să se exprime.”, îi spusese profesorul  descoperind  cu câtă ușurință ghemul  de om  se exprima prin desen.
 ”O trăsătură de penel, o floare, un pește, cerneala e ca un puf..ascultă-mă, fetiță,  știu că  n-ai o viață ușoară, îmi imaginez  că la tine acasă nu-i tocmai vesel și am  aflat ce s-a întâmplat cu tăticul tău...dar oamenii care încetează să să vorbească  înnebunesc.”

După moartea  bătrânului său profesor, Camille  va  primi, ca un fel de testament, trusa lui.
 Pictorița  eșuată în  relații  imposibile, eșuată  ca fiică, singură, cuprinsă  într-un  lung șir de complicații, ajunge să locuiască, grație unor prieteni  care îi cunosc talentul,  într-o încăpere insalubră, atât de îngustă, cât să-și poată întinde  picioarele noaptea. 
Acceptase  cel mai  neașteptat loc de muncă- femeie de serviciu, de  noapte, într-un loc  detestabil, muncă multă, ingrată, bani puțini, ceva ca  un fel  de autoflagerare. Mereu înghețată, murdară...mai mult moartă decât vie  este descoperită  într-o seară de Philibert, bizarul ei vecin,  un aristocrat  inadaptat vieții  sociale  pariziene, în stare  să   povestească, ore în șir, cu patos, istoria Franței, așa  cum alții  s-ar exprima despre revistele porno, nu totdeauna  bâlbâit,  timorat de o familie scăpătată, imposibil de urnit din canoanele dinastiei strămoșilor  înrămați pe toți pereții  apartamentului.
 De la   neobișnuita lui familie, el, fiul cel  mare, deține  pentru o durată   incertă, o moștenire  în litigiu, un apartament uriaș,  înecat în praf, mobile vechi, cuverturi, draperii, cărți, argintărie. 
 Sub acoperișul acestui apartament  se vor regăsi cei patru: Philibert, îngăduitoarea gazdă, convivul  său, bucătarul  iubitor de motociclete, Franck, mereu în criză de timp, obosit, frumos, vulgar , fără a fi nerușinat, însingurat și el, crescut de  bunica Paulette, singura ființă cu care a împărțit vreodată iubirea , Camille,  îngerul  cu aripi invizibile și simpatica  bătrâna  Paulette, smulsă din  depresivul azil, în care  ajunsese în urma unui atac  cerebral .
Ciudată asociere!
Patru personaje care  și-au  tocit de tot simțul realului. 
Niciunul dintre ele nu aparține secolului  XXI, fiecare este  un inadaptat,  refuzat, la rându-i de  lume.
  Mai departe, trebuie  să descoperi  ce se întâmplă, doar dacă citești cartea.  
  Mie nu mi-a recomandat-o nimeni, nici  nu auzisem vorbindu-se despre atât de inspirata  romancieră. 
S-a întâmplat, ca  vinerea trecută, să aleg de pe raful  librăriei preferate  o carte  excelentă.
„      -Hai, gata...Nu-ți face griji, o să reușim...n-o să ne fie  nici mai bine, dar nici mai rău ca altora...o să vezi, o să vezi, o să reușim, noi doi nu  avem nimic  de pierdut, pentru că  n-avem nimic...”