miercuri, 13 decembrie 2017

„când văd că aici se face ceva pentru țara mea,

 eu nu știu ce e oboseala. Viața mea toată mi-am pus-o fără preget în serviciul artei, iar arta mea e pusă la dispoziția lumii întregi. Lumea însă trebuie să cunoască țara mea așa cum e. Peste tot unde mă duc, eu nu uit că aceasta e prima mea datorie.„
George Enescu

Regal!
Un concert frumos, ca o inimă cu nenumărate  suflete!
Strălucitor,elegant,sobru, incendiar!
După o zi în care, retrăind istoria unui destin  aspru încercat, ne-am revăzut, cu  ochii minții și ai sufletului  Istoria  neamului, am avut privilegiul de a primi în da, dinpartea Filarmonicii Pitești, dirijor Ștefan Novak,concert-maestru, Mădălin Sandu, invitat,inegalabilul AlexandruTomescu, unul dintre  cele   mai înălțătoare  concerte.
Johann  Strauss Jr.„Uvertura  la opereta” Caliostra  în  Viena”
W.A. Mozart, „ Concert  pentru  vioară și orchestră în Re   Major, nr.2. KV211”, 
cu Alexandru  Tomescu: un Om,o vioară Stradivarius, un tot, în care harul  se contopește  cu o modestie pe care  doar nobilii o au.
 Splendid!
Partea a doua a concertului:George Enescu
”Poema română, op 1”, într-o interpretare absolut extraordinară: patos, însuflețire, strălucire,  fierbinte  emoție!  
Românismul în toată complexitatea lui exemplară.
”Imnul  național român(  Imnul  regal)”!
Măreție, impetuozitate, strălucire, trăiri  fără  cuvinte.
 Muzica, la  cea  mai înaltă vibrație!
Orchestra și sala, în ropote de aplauze, ca un gest  de  plecăciune în fața  Istoriei!
Filarmonica  Pitești,ești minunată!

sâmbătă, 9 decembrie 2017

chiar și muzica doare

Rareori se întâmplă ca, ajungând în centrul orașului, să nu-i aud muzica. Au trecut anii, era un pui de om, când l-am zărit prima oară cântând lângă tatăl său.Seară de seară.
Veneau dintr-un sat de pe lângă Curtea de Argeș.
Și-a îmbogățit repertoriul, și-a perfecționat stilul, este elev la Liceul de Arte. Trăirea lui vorbește pe note, suspină muzica,o tristețe învăluitoare se revarsă pe stradă, trec tineri și vârstnici, unii se opresc, lasă un ban în cutia mereu încăpătoare, fete și băieți de vârsta lui se țin de mână, trăiesc farmecul vârstei, poate că, într-o casă, există o fată care se gândește la el, tânărul frumos, mai înalt cu o palmă față de anul trecut.
El nu are vreme de plimbare, acasă îl așteaptă o familie numeroasă.

miercuri, 29 noiembrie 2017

„Semiramide„ de G. Rossini, Royal Opera House




„Cine  se scuză  se acuză„
Că  nu mă descurc  cu  limba  engleză  nu este o noutate.  Să spun  că în școală  am învățat   rusă  și franceză  sau  că  și  după aceea, multă vreme,  prinsă  de multe alte 
probleme, am tot amânat  să  trec la   muncă  ar fi o scuză  care  nici chiar mie  nu mi se pare  suficientă.

 Ce mai încolo și încoace,  important este  că după prima invitație la Londra, când darul  cel mai frumos, primit de la  fiul meu a  fost  un bilet la  Covent Garden,   ajunsă acasă,  am  decis  să ”încep școala”.  O vreme, o fost elevă, uite, vezi cum se schimbă lucrurile,  mi-a  dat meditații.  
La cea  de-a  doua  vizită  în capitală
britanică, fiul  a  fost impresionat  de  bagajul  de 
cuvinte englezești al mamei  lui  și de o modestă   pronunție .
  Au trecut niște ani,  nu am mai conversat cu nimeni,  am  cam uitat  ce învățasem, mereu  mă mustram, dar ...
Către sfârșitul acestei  toamne, mi-am instalat  un dicționar pe calculator și  , pe  cuvântul  meu, că mi-am dat silința,  știind  că , din nou,   mergem la „Royal  Opera   House.”
  G. Rossini, ”Semiramide„ !
Bineînțeles  că  m-am pregătit .
Asta  nu înseamnă  că mi-a fost simplu.  
Poate  că oricine înțelege  cât de serioasă este  frustrarea pe care o  trăiești   atunci  când , oricât te-ai  concentra  să coroborezi  informațiile pe care le ai în minte  cu ceea ce  auzi și vezi,  nu poți  să trăiești evenimentul la  dimensiunile lui reale.
  Dar,  dincolo de orice,  trăiești frumusețea și  măreția   muzicii, a   magistralei regii, a  costumelor, a  mesajului operei!
A  fost o seară pe care , cu toată inima mea  de mamă, am trăit-o puternic de tot , pentru că fiul meu m-a  dus  într-un loc, care  nu  poate fi egalat  cu altceva.
Atâta strălucire, atât  frumusețe, că în noaptea aceea, nu prea am pus  geană pe geană.
Iubesc Londra,  iubesc  să fiu acolo,  iubesc felul în care  puternica civilizație  britanică reușește  să  fie  atât de puternică!






luni, 13 noiembrie 2017

”Ce este un om revoltat?

Un om care spune  nu.  Dar refuzul său nu înseamnă renunțare: căci el este  un om care,  la început, spunea da. Un sclav care toată viața a primit ordine consideră la un moment dat inacceptabilă o nouă poruncă.
Care este  conținutul  acestui ”nu”?
El înseamnă, de exemplu, „lucrurile au durat prea mult, ”până aici”! ”ai mers prea departe„ și, în plus,”există o limită peste care nu vei trece”.
Într-un cuvânt,  acest ”nu„ afirmă existența unei frontiere. Ideea  limitei se regăsește și în  sentimentul că adversarul”exagerează„, că-și extinde  dreptul dincolo de frontiera la care un alt drept îl înfruntă și  îl limitează.
Astfel, mișcarea  de revoltă se sprijină, în același timp, pe refuzul categoric al unei intruziuni considerate intolerabile și pe certitudinea confuză a unui drept sigur, mai exact pe impresia revoltatului că are”dreptul să...„
Albert  Camus, „Un om revoltat„, pagina  220.

joi, 2 noiembrie 2017

unde o fi brâul de lână?



„Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul...
 Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?...„ 
Alecu  Russo, Cântarea  României„

Printre rafale de  vânt și plesnet de ploaie, trenul  aleargă spre  București.
 Undeva, pe  stânga, cum vii dinspre  Titu, în mijlocul  câmpiei,  niște  ciobani și-au construit o  stână.  Sărăcăcioasă, dacă   este  doar  să vezi  cum bietele oițe se  bulucesc una într-alta  în  frig și  noroi. Câțiva dulăi   stau de pază.  
Dincolo de  gardul șubred, din fuga trenului, zărești,amestecat cu pietre, ciulini și frunze, un maldăr uriaș de  lână albă.
Zace acolo, probabil, din vremea căldurilor mari  ale  lui cuptor.
Nevalorificată.
Să te întrebi  ce păzește domnul acela care  zicea că oaia este o statuie?
Te întrebi. 
Și?
  Gândul meu scotocește  undeva în memorie. 
 Văd  degete  iuți  răsucind  fir de  fuior, aud  mișcarea  plăcut-adormitoare a fusului  pe care se adună  munca serilor  de iarnă a  multor femei  harnice  din neamul  nostru, împletită  de aceleași neobosite  degete în pulovere, ciorapi, mănuși, fulare.
 Pentru  toată  familia!

După amiază, într-un mare mall bucureștean,  aveam  să   găsesc răspunsul nedumeririlor mele: pe  zeci  de umerașe, înghesuindu-se una într-alta, se arată  doritorilor multicolore  lucrături subțirele, de care  stă agățat  petecuțul:50/%viscoză, 25% polyamide,  30%polyester, made în China,  made  oriunde...

luni, 23 octombrie 2017

Muzica Viva

„Dansează ca și cum nu te vede nimeni; iubește ca și cum nu ai fost niciodată rănit; cântă ca și cum nu te-ar auzi nimeni; trăiește ca și cum ai fi singurul om de pe pământ.„Mark Twain

   Ce poate fi mai  plăcut, într-o seară  ploioasă de   octombrie, decât  ca , răsfățat în fotoliul tău de  spectator,  să-ți  lași gândul să cutreiere  pe  toate meridianele  muzicii europene,într-o surprinzătoare „Călătorie  în Lumea  dansului? 

Tu asculți, degete  elegante  ating  clapele  pianului,  duios  răspund  arcușurile distinsului   violoncel și ale  cochetei viori .
Din Spania, până-n Germania  și  mai apoi, acasă,  în cântece   de pahar, de cuțite,  de leagăn, de dragoste,  în  tumult  de  balet și  iureș de flamenco,  până la împătimitele, tulburătoarele, neobositele   noastre  dansuri.
 La  Filarmonica Pitești, am  plutit  în Lumea  Dansului”,  cu trei pasionați artiști:
Andreea  Butnaru, pian
Florin Mitrea, violoncel,
Tiberiu Oprea,  cunoscut  și  apreciat  de publicul piteştean , pentru  că  este sufletul  Filarmonicii, ca prim-dirijor; astă seară, invitat special, vioară.
Am ascultat:
Robert Schumann- ”Cinci piese în ton popular„
Manuel de Falla - „Șase  cântece spaniole pentru violoncel și pian„
Ermanno Wolf-Ferrari - „Introduzzione e Baletto pentru vioară și violoncel„
Francis Poulenc -„Ballabile pentru violoncel și pian„
Ludwig van Beethoven -„ Variațiuni op. 121a ,
pentru pian, vioară și violoncel.
Béla Bartók - „Dansuri românești„

Trei  artiști  dedicați muzicii  și  misiunii lor unice  ne-au transmis nouă,  celor prezenți, acea picătură  de mister, care a făcut din muzică  o  exotică dansatoare!
O seară frumoasă ca o carte cu glas, mereu  tainic, într-un  un cadru liric în care  pianul, vioara, violoncelul  și-au ars profund acordurile într-un  învăluitor sincretism. 
”Cine îi poate explica dansatorului ce înseamnă dansul?”
Wiliam Butler Yeats.

vineri, 20 octombrie 2017

fără ochelari!

De când cu  toamna asta  de vară  domoală,  beau  cafeluța  în balcon, trag jaluzelele  până la capăt, nu este  nici frig, nici  foarte cald,  tocmai bine pentru   dulce răsfăț, câteva  pătrățele de ciocolată, doamne,  câtă  efort, să   mai păstrez și pentru  mâine!
Dincolo de fereastră, atâtea  culori, milioane de frunze, de aur, aramă, smarald, atâta chimie se toarce  în leagănul lor, dans  lent, ce acorduri  le vor fi  răsunând în urechiușele lor de  frunze  fără vreo treabă, unele zburdă, câte una  se lasă purtată aiurea, nu-mi place să le  văd așternute  pe iarbă.
Și soarele, ce  blând, ce cuminte, cum le împacă  pe toate!
Ochiul aleargă,  pădurea  clocotește în  vâlvătaie de foc,  tăcute spinări colorate cată spre cer, doar păsări fără  țintă rup  vraja de  miere a zilei.
 Departe,  în zări, albi și albaștri, munții stau strajă.
Cât freamăt se adună-ntr-o clipă!

marți, 17 octombrie 2017

„Micul infern„, de Mircea Ștefănescu


„Ce bine să ai un prieten în casă. Are cine să-ți aducă aminte când trebuie să-ți pupi nevasta„
Umor fin, discretă ironie, o anume sinceritate a trăirii până la dramatism, fără ca acesta să se impună,eternul conflict ”soacră ginere”, viața în toate etapele ei, mereu amenințătorul divorț, din ambele părți, susținut de fosta maioreasă Arbore, așteptat cu sufletul la gură de nelipsitul
prieten, sfios, perseverent,atent la marile aniversări matrimoniale, din care el însuși face parte.
Divorțul este păcălit până la cea

de-a 45-a aniversare a unei căsnicii, ca multe altele, căreia îi rezistă nu doar cei doi protagoniști, ci și soacra, ordonanța devenită fată în casă și nefericitul prieten îndrăgostit de-o viață, așteptând cu stoicism separarea Vioricăi de Sandu, căpitanul care nu se vrea general, pentru a o cere de soție.
Comic de limbaj și de situație, replici spumoase,pe fundal mașini de epocă, începând cu 1948, anul în care a fost scrisă piesa, decor elegant , rochii , pălării, pantofi.
Artiști tot unul și unul!
Uiți de toate relele, râzi și plângi doar un pic, pentru că între comedie și dramă nu este decât o graniță foarte fragilă, te bucuri și te întristezi, aplauzi, pentru că 
jocul actorilor este captivant.
La 81 de ani, Ileana Stana- Ionescu, coana mare, face un rol cât să vrei să o tooot asculți și să o vezi!! Imaginează-ți că, în tinerețe, a interpretat-o pe Viorica. 
O piesă frumoasă, cu muzică și costume de epocă, o piesă, în care, cu puțin efort, oricine se poate regăsi.


p.s. scuzată fie-mi calitatea pozelor. Le-am haiducit și eu, cum am putut, din rândul S.

vineri, 13 octombrie 2017

Regal Beethoven

„Activ și  creator se plimbă,
Întâi  ia formă, apoi se schimbă;
Părelnic stă momentu-n vânt.
Eternu-n  Tot mereu  se zbate:
Căci în neant se surpă toate,
 Când  vor să stăruie-n ce sunt”
J.W. Goethe, „Una și  totul„
”Nu poţi să-l înţelegi pe Beethoven ,dacă nu l-ai citit pe Goethe“
 Lawrence  Foster,dirijor  american, care a  condus cele  mai mari opere din lume;  născut din părinți  români, căsătorit cu  Angela  Suciu.

Cum să îndrăznești  să spui ceva, fie  chiar  să plângi cu  gândul în genunchi,că, din fotoliul tău de modestă ascultătoare,  ai primit  în dar  două dintre cele  mai strălucite opere ale compozitorului care mărturisea, ”mi se pare  peste putință  să părăsim  această viață înainte   de a fi săvârșit tot ce simțim că trebuie  să  înfăptuim.”

Astă seară,Orchestra  Filarmonicii Pitești, 
  dirijată de olandezul  zburător, Theo  Wolters, cunoscut  și mult îndrăgit de către public, 
  solistă -pian,piteșteanca  Luiza Borac,despre care Kultur Spiege   spunea  că „ are sunrt  mai cald decât  Pollini și mai strălucitor decât Arrrau „
concert/maestru: Mădălin Sandu,
a interpretat
„Concert  pentru pian şi orchestră nr.5 în Mi  bemol major op.  73, Imperialul„
„Simfonia nr. 3 op 55 în Mi  bemol major, Eroica„, apreciată de  către cei mai buni dirijoti ai lumii, , ca fiind cea mai   bună simfonie din toate  timpurile , ea  a fost 
dedicată  lui Napoleon, pentru care  compozitorul avea  cult, celebrându-i măreția.
Când a aflat  că  idolul său  s-a încoronat  ca împărat, a șters dedicația,
„Simfonia Bonaparte „numindu-se  „Eroica,“ , închinată „amintirii unui mare om“.
Trebuie să amintim că Titanul a compus aceste două magistrale opere, interpretate astă seară, aflat în stare de surzenie accentuată.


Nu fi  om decât  pentru altcineva, renunță  să mai  fii pentru tine însuți!

Pentru tine nu mai există fericire și bunăstare decât  în interiorul tău, prin  arta   ta.
Of,Doamne, dă-mi puterea  de a  mă învinge pe mine însumi!  De acum înainte  nimic   nu mai  trebuie   să mă țină înlănțuit de viață.„
(Ludwig van   Beethoven”-”Manuscrisul  Fischholf”, însemnări culese și adunate de către  un necunoscut  din carnetele   compozitorului.

O seară frumoasă, ca însăși muzica lui Beethoven!
Solemnă, maiestuoasă, strălucitoare!
  
Felicitări tuturor celor care, prin muncă foarte serioasă, talent, dăruire și mult suflet, dau viață Orchestrei simfonice a Filarmonicii Pitești, dăruind publicului, săptămână de săptămână, motive de mare bucurie!

duminică, 8 octombrie 2017

OCTAV „Timpul zboară atât de repede,



 trebuie să prețuim fiecare moment„...

Recuperarea   unui paradis crezut pierdut.
În amiaza asta ploioasă, eu, o prietenă și alte câteva persoane ne-am încumetat să mergem la cinematograf.
Un film cu Marcel Iureș, Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Maria Obretin, Ștefan Velniciuc, Mihai Dinvale, Roxana Guttman, Silviu Biriș, Dana Rogoz, Alexandru Mandu, Alex Bogdan, Eric Aradits, Alessia Tofan,regia:Serge Ioan Celebidachi, coloana sonoră: V
ladimir Cosma .

O sală de tribunal,în sfârșit, o sentință favorabilă, după lungi și costisitoare procese, peronul, trenul, întoarcerea ”acasă„.
Ce bine seamănă Marcel Iureș cu Sergiu
 
Celibidache, în limpezimea privirii lui adunându-se discret când lacrimi uscate, când rostogoliri de candoare copilărească.
Ca-ntr-o oglindă tremurătoare, un suflet de copil, ascuns într-un trup peste care au trecut 84 de ani ,își retrăiește întreaga-i viață, din clipa în care trece pragul casei părintești, până când forsiția luminează toate ungherele grădinii, ce înconjoară bătrânul conac cu pleoape lăsate.
Un joc între două vârste, fiecare cu inocența ei inconfundabilă,un film-poem, în care metaforele se adună în fără de număr simboluri:mersul sprijinit în baston, doar la venire, pălăria elegantă, geamantanul, ferestre și uși, lumini și umbre, sunete și chipuri, scara, pianul , șevaletul suferindei mame, frivola slujnică, mereu în preajma tatălui, afaceri, timiditatea celui mai mare dintre cei patru copii, muguri de iubire pentru Ana, fetița cu panglici în cozi și întrebări nedeslușite, Spiridon,prietenul de joacă și de gânduri, ierburi, vremea  pantalonilor  scurți  și a șosetelor trei sferturi, copaci
 și gâze vioaie,atâta duioșie în tot și în toate,  lacul și rațele lui sălbatice, un trifoi cu patru foi, mingea, trenulețul- ce joc misterios, leagănul, frontul, plecarea...și, din nou, acasă: Octav, Ana, Spiridon,eternul trecut-prezent într-o altă lumină.
Ecoul tăcerii care vorbește.
Toate încap într-un suflet!
Un suflet în care nu este loc pentru bătrânețe!
Muzica, decorul muscelean, rotirea anotimpurilor, eternele teme despre viață, prietenie, iubire, destin, într-un vis cu ochii deschiși, între cer și pământ.
Dacă vrei să vezi filmul- eu spun să nu-l pierzi- nu te aștepta la nu știu ce intrigi, conflicte, suspansuri.
Este un film frumos ca o călătorie rotundă în neobositul tren al vieții, „ o bucată muzicală”, așa cum este viața, cu multe întrebări și prea puține răspunsuri, un film -confesiune,despre acea nevăzută parte din noi, care nu îmbătrânește niciodată.

joi, 5 octombrie 2017

”În dragoste se tace

 sau se suspină-n taină

Vorbesc doar ochii mistuitor arzând..."
Serghei Esenin
Astă seară,la Filarmonica Pitești, dirijor:Tiberiu Oprea, concert/maestru: Mădălin Sandu, invitat: Gabriel Croitoru(vioară, am primit în dar un concert îngemănând muzica  a  doi titani estici, care  s-au ivit pe lume aproape  în același timp:
Piotr  Ilici Ceaaikovski(1840) 
și
Antonin  Leopold Dvorak,( 1841)
 Faima lor  a cucerit lumea!

În prima jumătate a concertului, am ascultat  cu sufletele în palmă  confesiunea muzicală ceaikovskiană,  într-un  ritm suav, imposibil de  numit în vorbe.
”Concertul  pentru vioară în Re major„

„Din lac culege luna scăpătatele oglinzi..„
Esenin
Extraordinar artist, domnul  Gabriel  Croitoru, prieten drag al publicului piteștean!
„Cine  cântă  se  roagă de două ori!”
În  cea  de-a  doua parte , prin
”Simfonia  nr.9 în mi minor, op. 95.”
 ne-am lăsat   gândurile și spiritul  să plutească  în romanticele  vibrații  ale  ”Simfoniei a  IX-a, ” Din lumea  nouă„ de Antonin Dvorak, marele  compozitor  ceh.
 Scrisă  în America, cu sau fără  trimiteri   anume la specificul poporului acesteia, creația  lui a  fost, încă de la  premiera  din 1893, de la  Carnegie   Hall, un triumf!
Neil Armstromg a pășit  pe lună  în acordurile  măreței  simfonii,  ducând în dar Selenei  și stelelor-surori harul omenesc, chemat să împlinească armonia  cosmică.
”Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;„
Mihai Eminescu

Revărsată  prin degete,  în câteva  zeci de minute,  astă seară, ca și  în alte multe  rânduri, muzica ni  s-a așternut alintător  în  suflete.
Nou și arhaic,  melancolie și rezistență,  meditație și  forță, trăiri și  demnitate.
 Omul se spune pe sine!
Felicitări, Filarmonica Pitești!
Mulțumiri,  oameni  frumoși, artiști dăruiți  să creați echilibru  într-o lume  care, parcă,  nu-și mai încape în  hotare.

luni, 25 septembrie 2017

note de lectură

 ”     nu există nimic comun între stăpân și un sclav, nu poți să vorbești și să comunici cu o ființă înrobită. În locul acestui dialog implicit și liber, prin care ne recunoaștem asemănarea și ne consacrăm destinul, sclavia face să domnească tăcerea cea mai cumplită.
Dacă nedreptatea e un rău pentru revoltat, nu e pentru că infirmă ideea eternă a dreptății, pe care nu știm unde să o situăm, ci pentru că perpetuează ostilitatea mută care desparte opresorul de oprimat„
Albert Camus, „Omul revoltat„, pagina 456.

luni, 18 septembrie 2017

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.
Se  dichisea  pe îndelete.
 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.
Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.
 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!
Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.
În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.
Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.
   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 
Și s-a  ridicat . 
Sus, mereu  mai  sus.
Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....
Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

joi, 14 septembrie 2017

departe, atât de aproape

Lumea este tot mai rea, pumnul vrea să facă legea, școala 
și-a tocit de tot pragul, glasul crește spre urlet.
Poate că nu știai, astăzi este ”Ziua Crucii”.
În copilăria mea, este treaba ta dacă nu te interesează, eu scriu
așa, doar pentru mine și pentru cine simte că-i pasă, ziua asta era așteptată cu mai multă emoție, poate, decât chiar marile Sărbători.
Mă gândeam să scriu cum văd eu, cu ochii sufletului, anii aceia, cu toată inocenta lor frumusețe.
Nu, n-o să scriu, o să pun în ramă
FOTOGRAFIA
Din balconul devenit o mica sera, priveste padurea , peste care se despletesc raze de lumina. Mangaie cu gandul mesteacanul solitar, apoi se intoarce catre albumul de pe genunchi .
Din fotografia ingalbenita de vreme,zambetul fetitei cu panglici in par ii arata o strungareata nostima. Este EA - la patru ani . Imbracata in rochita de marchizet, cu platcuta . I-o lucrase tanti Niculina lui Iedu, o cucoana, cu zambet blajin si par bogat, ondulat Se revede mergand cu " maicuta", asa ii spunea bunicii dinspre tata, la proba . Era un chin sa se lase miscata in toate partile si sa tina mainile departate de corp, sa nu se intepe in acele cu care era prinsa rochita.
Pana la urma, iesise . Era chiar frumoasa. Bunica nu mai contenea laudand-o cat de bine ii vine rochita roz, la care i se asortase un pompon urias.
EA sta pe un scaun inalt avand , de o parte si de alta, parintii. Mama poarta fusta de stofa, taior si o bluza cu guler brodat in casa .
Pantofii?
Si-i aminteste cu neretinuta bucurie, dar si cu emotie- erau rosii, dintr-o piele moale si lucioasa, ca manusa. Avea sa afle mai tarziu ca fusesera cumparati de tata," pe cartela", de la Bucuresti. Asa era in anii aceia, cand el lucra la CFR si avea " buletin de capitala". Renuntase la acest act , fara sa stie ce comoara pierde. De dragul pamantului.
Pantofii rosii ai mamei reprezentau pentru fetita de atunci o lume, numai a ei . Pandea cu sufletul la gura plecarea parintilor dupa treburi, ii scotea din cutia lor cafenie cu floricele, unde erau pastrati cu multa grija, ii incalta si apoi facea cativa pasi, incoace si incolo, de-a lungul mesei, in fata oglinzii. Ii placea sa le auda scartaitul moale si sa le mangaie curelusele subtiri , prinse in catarame de metal.
Tatal este inalt, blond, spatos si poarta palarie neagra. Parca simte si acum mana lui puternica, dar calda, in care ii tinea degetele firave de copil.
In spate- o panza cenusie. Isi aminteste tot mai clar unde si cand a fost facuta fotografia aceea - la TARGUL TITULUI- intr-o toamna ,de Ziua Crucii, pe 14 septembrie.
In fiecare an, pana a absolvit liceul , mergea, la inceput cu parintii, apoi cu prietenele, sa se distreze urmarind un spectacol grozav, pentru acei ani- circul cu dresura de : serpi, cai si catei, muzica , barcutele ce se invarteau intr-un iures salbatic, tombola, unde puteai avea noroc sa castigi o ratusca schioapa , o muzicuta , o agrafa. Erau nelipsiti niste barbati guralivi, care ii indemnau pe trecatori sa primeasca de la papagalii lor," dresati" , biletele care "preziceau viitorul". Trebuia sa te feresti de tigancile cu fuste largi si crete, care te ademeneau sa-ti ghiceasca alesul, cerand in schimb 1 leu, mere , gogosi sau turta dulce.
Mesterii olari si cojocari isi laudau marfa, inghesuita pe unde apucase fiecare-pe jos, pe saci sau pe cate o masa, adusa de departe, cu cateva zile inainte, concurand cu negustorii de acadele si de suc, care te chemau sa gusti, dar si sa cumperi limonada de la ei.
Mirosul mustului se simtea de la intrare. Pe gratare sfaraiau micii.
Targul era asteptat ca o mare sarbatoare. Lumea satelor de pe valea Argesului se pregatea din timp: tinerele nemaritate isi faceau haine noi, tinerii isi lustruiau pantofii si freza, cu ulei de nuca, gospodinele adunau din ograda tot ce se putea vinde la un pret bun, iar barbatii pregateau caii si carutele de cu seara. Cei mai fericiti erau copiii.
Targul tinea 3 zile, dar ziua de 14 septembrie era cea mai frumoasa.
Inchide incet albumul, spunandu-si in gand, cum a mai facut-o de multe ori, fara sa se poata tine de cuvant, ca la sfarsitul acestei veri , se va intoarce sa revada locul unde se organiza in fiecare an, in septembrie, TARGUL si sa guste - cat a mai ramas - din farmecul lui.

duminică, 10 septembrie 2017

chiar s-o fi îndrăgostit?

Rând pe rând, crengile și-au pierdut prospețimea. Trist, verdele s-a topit în cafeniu de scoarță bătucită.
Atât de falnic de cu primăvară, atât de obosit dintr-odată.
Discret, s-a închis în umbrele uitării. Puterile i-au slăbit de tot.
Bătrân bolnav, cu brațe obosite,castanul  și-a strâns galbenul sub pleoape.

Alături, pădurea își leagănă crengile în bătaia ușoară a sfârșitului de vară.
L-au uitat și păsările. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul își ticăie clipa...
Și ,când nimeni nu se mai aștepta, din sufletu-i uitat de toți, au țâșnit spre soare muguri.
Încrezători, s-au adunat în vii  ciorchini de puritate!

luni, 4 septembrie 2017

de vorbă (nu doar) cu cartea

Așadar, ce am eu   în comun  cu oamenii, semenii mei, pentru  ca ei să asculte mărturisirile mele,  ca și cum ei, și   nu  altcineva ar fi în stare  să-mi vindece slăbiciunile? Ei, care  sunt un  gen ciudat de ființe, dornice să cunoască viața  altuia, dar delăsătoare atunci  când trebuie să și-o îndrepte pe a lor. 
De ce încearcă ei să afle de la mine  cine sunt eu, când nu vor să afle de la Tine  cine sunt ei?
Și, de fapt, de unde știu ei dacă eu spun sau nu adevărul, atunci  când aud de la mine ceva despre mine însumi, de vreme  ce  niciunul  dintre  oameni  nu știe  ce se petrece în om, decât duhul omului care se află într-însul?”
”Confesiuni„, Sfântul Augustin

joi, 31 august 2017

În fiecare zi de Limba Română!

”Școala va fi școală, când omul va fi om, și statul va fi stat.”
Mihai Eminescu

Calde, încă, zilele lui august se risipesc în stol de cocori.
Îmi place larma lor, în prag de librării neîncăpătoare:copii, părinți, bunici, liste,zumzet,inconfundabil parfum de carte proaspăt tipărită, fețe vesele sau îmbufnate, toate se adună în coșul auriu în amestec special de vară/ toamnă.
Mi-e dor de școală!

Cu toate lacrimile.
Și n-am uitat de tine,
”Băi, tovarășe profesor”( de Mircea Dinescu)

”Soluția pe care mi-o dădea șturlubaticul meu bunic pentru a scăpa de tirania învățăturii, să ung școala cu slănină ca s-o mănânce câinii, nu mai e valabilă astăzi, când s-a scumpit slănina și s-au ieftinit profesorii.
După modelul arhaicului scaun cu trei picioare, atât în sate, cât și în orășelele de provincie, preotul, învățătorul și șeful de post erau stâlpii de bază ai autorității locale, căci cel de-al patrulea, primarele, se schimba după cum bătea vântul politichiei.
În plin stalinism, se întâmpla ca fostul meu învățător, ieșind la plimbare în tocitul său costum de stofă englezească și însoțit de baston, pe strada principală din Slobozia, nu doar funcționarii să-și scoată pălăriile în fața sa, ci și chipiele milițienilor, și șepcile noilor tovarăși cu funcții de răspundere să se ridice în aer în semn de respect.
În Iepoca de aur a cizmarului din Scornicești, comparată cu epoca lui Pericle de o ilustră savantă retrasă acum la mânăstire, rude apropiate ale taifunului Katrina au bântuit prin instituțiile de învățământ, bulversând ierarhiile valorice și înecând demnitatea profesorilor în mâzga demagogică a Cântării României și în sudoarea culegătorilor de porumb.
La începutul anilor ’90, în Azi, ziarul FSN-ului, a apărut o măgărie împotriva Regelui Mihai, intitulată Bă, majestate!, ce-mi amintea de o frumoasă expresie din lagărul socialist,
Băi, tovarășe profesor!
, auzită de mine în curtea școlii, când, adunându-ne cu anasâna la muncile agricole, activistul cu propaganda îl chema la ordin pe profesorul de limba româna, scuipându-i totodată cojile de semințe în ochi.
M-am așteptat ca, în noua societate de consum, văduva de voievod necinstită de păgâni ,să fie privită măcar cu compasiune de biv-vel-vornicii și vorniceii înălțați peste noapte la ranguri înalte, în urma câștigării unor concursuri de împrejurări.
Numai că profii univi Petre Roman, Adrian Năstase,Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, care au tocit unul după altul catifeaua fotoliului de prim-ministru, n-au catadicsit să miște un deget pentru recuperarea demnității pierdute așcolii românești și a slujitorilor ei urmăriți, an de an, de spectrul unor salarii de mizerie și al unor pensii umilitoare.
Vrând parcă să demonstreze că sunt croiți din peticele mantalei lui nea Nicu, aleșii neamului nu s-au sfiit nici de data asta, la 15 septembrie, să taie pamblici, să țină discursuri și să gâdile școlerii sub bărbie...„
Timpul nu prea are răbdare.
Încovoiat sau repezit, el își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage nimeni la răspundere.
Pe scriitorul Mircea Dinescu îl văd rar la televizor, în inedita-i bucătărie domnească, sorbind vin bun, înconjurat de un original taraf și de musafiri pe măsură.
Slănina și mălaiul sunt tot mai scumpe.
Pe câmpuri cresc mulți maci .
Și ciulini.
Ca altădată în Bărăgan.
Școala își chinuie mersul, elevii de asemenea.
Profesorul învață din toate, că asta este menirea profesorului- Profesor: să învețe.
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.


sâmbătă, 26 august 2017

în coajă

Cum își aleseseră ei locul, nimeni  nu mi-a  spus  vreodată.  Nici nu am întrebat,  liberă în jocul meu de nimeni  stăvilit,  nu aveam  vreme  să întreb, mă minunam de tot și de toate.
 Și tare  bine-mi  mai era!
  La intrarea  în curte, străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi  roz, mai apoi  negre. 
 Degete colorate  în miere culeasă!
 În spatele  curții, separând -o ostășește  de  livada cu pomi,  se înălța, măreț  crai, nucul. Încă un pic și s-ar fi întrecut  cu toți norii.Ținea  bine  în  crengile lui un leagăn numai al meu.
Au  dispărut, pe rând, odată  cu anii, eu  am plecat,  o vreme i-am pierdut  în povestea altor cărări, ce mare dușman  este  și timpul...
Într-o  toamnă mierie, când, printre  garduri, se  buluceau   tufănele,  pe aleea  dinspre poartă  către   intrarea  în prima  școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă,  s-a oprit dinainte-mi,  proaspătă, în dans arămiu,  prima   nucă...și-ncă una...

Plesnesc, mustoase, toamnele!

luni, 21 august 2017

în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.
 Primul ceai. Ceai dansant. 
Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.
Primul meu dans, valsul!
Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 
 În mare  fugă...fiecare  ducea  lumină și  flori  la  căpătâiul părinților.

 În seara acea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești.Cum poți  zbura fără aripi. Și  nu am uitat niciodată.
Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina
Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 
 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 
Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.
Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!

miercuri, 16 august 2017

o mai ții minte pe Mara?

 Cred  că am citit romanul în prima vacanță de liceană, îmi plăcea truda  femeii ăleia, ceva  solid, o viață bărbătească, un fel robust de a  învinge. 
Nu oricum.
 Și copiii ei”sărăcuții mamei„,Persida și Trică, nespălați și obraznici, dar rumeni și frumoși „tot n-are nimeni copii ca mine!„
Târziu, mi-am dat seama că  mie nu mi-a plăcut  doar  romanul ca scriere, am preluat ceva  din experiența  femeii, ”ciorăpeii”, pe care, într-un moment  esențial al vieții, i-am înlocuit  cu niște pliculețe  roșii, aducătoare  de liniște și de echilibru.
Astăzi, când am primit în dar niște  poze  de la  doi prieteni dragi,și am văzut podul Marei,m-am gândit nu doar la Slavici și la cel mai autentic personaj feminin românesc,
m-am gândit la lumea obiectivă, la eternul amestec  alb/negru, din care se compun toate.(

„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
Un târg, Radna, de  lângă Lipova, aproape  de Arad,niște
destine,obidă, câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Persida,Națl, Trică,Hubăr  O lume.
Și Mara!
”Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce  de la  Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad, și aduce de la Arad ceea ce  nu găsești  la Radna ori la Lipova.”