marți, 17 octombrie 2017

„Micul infern„, de Mircea Ștefănescu


„Ce bine să ai un prieten în casă. Are cine să-ți aducă aminte când trebuie să-ți pupi nevasta„
Umor fin, discretă ironie, o anume sinceritate a trăirii până la dramatism, fără ca acesta să se impună,eternul conflict ”soacră ginere”, viața în toate etapele ei, mereu amenințătorul divorț, din ambele părți, susținut de fosta maioreasă Arbore, așteptat cu sufletul la gură de nelipsitul
prieten, sfios, perseverent,atent la marile aniversări matrimoniale, din care el însuși face parte.
Divorțul este păcălit până la cea

de-a 45-a aniversare a unei căsnicii, ca multe altele, căreia îi rezistă nu doar cei doi protagoniști, ci și soacra, ordonanța devenită fată în casă și nefericitul prieten îndrăgostit de-o viață, așteptând cu stoicism separarea Vioricăi de Sandu, căpitanul care nu se vrea general, pentru a o cere de soție.
Comic de limbaj și de situație, replici spumoase,pe fundal mașini de epocă, începând cu 1948, anul în care a fost scrisă piesa, decor elegant , rochii , pălării, pantofi.
Artiști tot unul și unul!
Uiți de toate relele, râzi și plângi doar un pic, pentru că între comedie și dramă nu este decât o graniță foarte fragilă, te bucuri și te întristezi, aplauzi, pentru că 
jocul actorilor este captivant.
La 81 de ani, Ileana Stana- Ionescu, coana mare, face un rol cât să vrei să o tooot asculți și să o vezi!! Imaginează-ți că, în tinerețe, a interpretat-o pe Viorica. 
O piesă frumoasă, cu muzică și costume de epocă, o piesă, în care, cu puțin efort, oricine se poate regăsi.


p.s. scuzată fie-mi calitatea pozelor. Le-am haiducit și eu, cum am putut, din rândul S.

vineri, 13 octombrie 2017

Regal Beethoven

„Activ și  creator se plimbă,
Întâi  ia formă, apoi se schimbă;
Părelnic stă momentu-n vânt.
Eternu-n  Tot mereu  se zbate:
Căci în neant se surpă toate,
 Când  vor să stăruie-n ce sunt”
J.W. Goethe, „Una și  totul„
”Nu poţi să-l înţelegi pe Beethoven ,dacă nu l-ai citit pe Goethe“
 Lawrence  Foster,dirijor  american, care a  condus cele  mai mari opere din lume;  născut din părinți  români, căsătorit cu  Angela  Suciu.

Cum să îndrăznești  să spui ceva, fie  chiar  să plângi cu  gândul în genunchi,că, din fotoliul tău de modestă ascultătoare,  ai primit  în dar  două dintre cele  mai strălucite opere ale compozitorului care mărturisea, ”mi se pare  peste putință  să părăsim  această viață înainte   de a fi săvârșit tot ce simțim că trebuie  să  înfăptuim.”

Astă seară,Orchestra  Filarmonicii Pitești, 
  dirijată de olandezul  zburător, Theo  Wolters, cunoscut  și mult îndrăgit de către public, 
  solistă -pian,piteșteanca  Luiza Borac,despre care Kultur Spiege   spunea  că „ are sunrt  mai cald decât  Pollini și mai strălucitor decât Arrrau „
concert/maestru: Mădălin Sandu,
a interpretat
„Concert  pentru pian şi orchestră nr.5 în Mi  bemol major op.  73, Imperialul„
„Simfonia nr. 3 op 55 în Mi  bemol major, Eroica„, apreciată de  către cei mai buni dirijoti ai lumii, , ca fiind cea mai   bună simfonie din toate  timpurile , ea  a fost 
dedicată  lui Napoleon, pentru care  compozitorul avea  cult, celebrându-i măreția.
Când a aflat  că  idolul său  s-a încoronat  ca împărat, a șters dedicația,
„Simfonia Bonaparte „numindu-se  „Eroica,“ , închinată „amintirii unui mare om“.
Trebuie să amintim că Titanul a compus aceste două magistrale opere, interpretate astă seară, aflat în stare de surzenie accentuată.


Nu fi  om decât  pentru altcineva, renunță  să mai  fii pentru tine însuți!

Pentru tine nu mai există fericire și bunăstare decât  în interiorul tău, prin  arta   ta.
Of,Doamne, dă-mi puterea  de a  mă învinge pe mine însumi!  De acum înainte  nimic   nu mai  trebuie   să mă țină înlănțuit de viață.„
(Ludwig van   Beethoven”-”Manuscrisul  Fischholf”, însemnări culese și adunate de către  un necunoscut  din carnetele   compozitorului.

O seară frumoasă, ca însăși muzica lui Beethoven!
Solemnă, maiestuoasă, strălucitoare!
  
Felicitări tuturor celor care, prin muncă foarte serioasă, talent, dăruire și mult suflet, dau viață Orchestrei simfonice a Filarmonicii Pitești, dăruind publicului, săptămână de săptămână, motive de mare bucurie!

duminică, 8 octombrie 2017

OCTAV „Timpul zboară atât de repede,



 trebuie să prețuim fiecare moment„...

Recuperarea   unui paradis crezut pierdut.
În amiaza asta ploioasă, eu, o prietenă și alte câteva persoane ne-am încumetat să mergem la cinematograf.
Un film cu Marcel Iureș, Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Maria Obretin, Ștefan Velniciuc, Mihai Dinvale, Roxana Guttman, Silviu Biriș, Dana Rogoz, Alexandru Mandu, Alex Bogdan, Eric Aradits, Alessia Tofan,regia:Serge Ioan Celebidachi, coloana sonoră: V
ladimir Cosma .

O sală de tribunal,în sfârșit, o sentință favorabilă, după lungi și costisitoare procese, peronul, trenul, întoarcerea ”acasă„.
Ce bine seamănă Marcel Iureș cu Sergiu
 
Celibidache, în limpezimea privirii lui adunându-se discret când lacrimi uscate, când rostogoliri de candoare copilărească.
Ca-ntr-o oglindă tremurătoare, un suflet de copil, ascuns într-un trup peste care au trecut 84 de ani ,își retrăiește întreaga-i viață, din clipa în care trece pragul casei părintești, până când forsiția luminează toate ungherele grădinii, ce înconjoară bătrânul conac cu pleoape lăsate.
Un joc între două vârste, fiecare cu inocența ei inconfundabilă,un film-poem, în care metaforele se adună în fără de număr simboluri:mersul sprijinit în baston, doar la venire, pălăria elegantă, geamantanul, ferestre și uși, lumini și umbre, sunete și chipuri, scara, pianul , șevaletul suferindei mame, frivola slujnică, mereu în preajma tatălui, afaceri, timiditatea celui mai mare dintre cei patru copii, muguri de iubire pentru Ana, fetița cu panglici în cozi și întrebări nedeslușite, Spiridon,prietenul de joacă și de gânduri, ierburi, vremea  pantalonilor  scurți  și a șosetelor trei sferturi, copaci
 și gâze vioaie,atâta duioșie în tot și în toate,  lacul și rațele lui sălbatice, un trifoi cu patru foi, mingea, trenulețul- ce joc misterios, leagănul, frontul, plecarea...și, din nou, acasă: Octav, Ana, Spiridon,eternul trecut-prezent într-o altă lumină.
Ecoul tăcerii care vorbește.
Toate încap într-un suflet!
Un suflet în care nu este loc pentru bătrânețe!
Muzica, decorul muscelean, rotirea anotimpurilor, eternele teme despre viață, prietenie, iubire, destin, într-un vis cu ochii deschiși, între cer și pământ.
Dacă vrei să vezi filmul- eu spun să nu-l pierzi- nu te aștepta la nu știu ce intrigi, conflicte, suspansuri.
Este un film frumos ca o călătorie rotundă în neobositul tren al vieții, „ o bucată muzicală”, așa cum este viața, cu multe întrebări și prea puține răspunsuri, un film -confesiune,despre acea nevăzută parte din noi, care nu îmbătrânește niciodată.

joi, 5 octombrie 2017

”În dragoste se tace

 sau se suspină-n taină

Vorbesc doar ochii mistuitor arzând..."
Serghei Esenin
Astă seară,la Filarmonica Pitești, dirijor:Tiberiu Oprea, concert/maestru: Mădălin Sandu, invitat: Gabriel Croitoru(vioară, am primit în dar un concert îngemănând muzica  a  doi titani estici, care  s-au ivit pe lume aproape  în același timp:
Piotr  Ilici Ceaaikovski(1840) 
și
Antonin  Leopold Dvorak,( 1841)
 Faima lor  a cucerit lumea!

În prima jumătate a concertului, am ascultat  cu sufletele în palmă  confesiunea muzicală ceaikovskiană,  într-un  ritm suav, imposibil de  numit în vorbe.
”Concertul  pentru vioară în Re major„

„Din lac culege luna scăpătatele oglinzi..„
Esenin
Extraordinar artist, domnul  Gabriel  Croitoru, prieten drag al publicului piteștean!
„Cine  cântă  se  roagă de două ori!”
În  cea  de-a  doua parte , prin
”Simfonia  nr.9 în mi minor, op. 95.”
 ne-am lăsat   gândurile și spiritul  să plutească  în romanticele  vibrații  ale  ”Simfoniei a  IX-a, ” Din lumea  nouă„ de Antonin Dvorak, marele  compozitor  ceh.
 Scrisă  în America, cu sau fără  trimiteri   anume la specificul poporului acesteia, creația  lui a  fost, încă de la  premiera  din 1893, de la  Carnegie   Hall, un triumf!
Neil Armstromg a pășit  pe lună  în acordurile  măreței  simfonii,  ducând în dar Selenei  și stelelor-surori harul omenesc, chemat să împlinească armonia  cosmică.
”Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;„
Mihai Eminescu

Revărsată  prin degete,  în câteva  zeci de minute,  astă seară, ca și  în alte multe  rânduri, muzica ni  s-a așternut alintător  în  suflete.
Nou și arhaic,  melancolie și rezistență,  meditație și  forță, trăiri și  demnitate.
 Omul se spune pe sine!
Felicitări, Filarmonica Pitești!
Mulțumiri,  oameni  frumoși, artiști dăruiți  să creați echilibru  într-o lume  care, parcă,  nu-și mai încape în  hotare.

luni, 25 septembrie 2017

note de lectură

 ”     nu există nimic comun între stăpân și un sclav, nu poți să vorbești și să comunici cu o ființă înrobită. În locul acestui dialog implicit și liber, prin care ne recunoaștem asemănarea și ne consacrăm destinul, sclavia face să domnească tăcerea cea mai cumplită.
Dacă nedreptatea e un rău pentru revoltat, nu e pentru că infirmă ideea eternă a dreptății, pe care nu știm unde să o situăm, ci pentru că perpetuează ostilitatea mută care desparte opresorul de oprimat„
Albert Camus, „Omul revoltat„, pagina 456.

luni, 18 septembrie 2017

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.
Se  dichisea  pe îndelete.
 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.
Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.
 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!
Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.
În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.
Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.
   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 
Și s-a  ridicat . 
Sus, mereu  mai  sus.
Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....
Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

joi, 14 septembrie 2017

departe, atât de aproape

Lumea este tot mai rea, pumnul vrea să facă legea, școala 
și-a tocit de tot pragul, glasul crește spre urlet.
Poate că nu știai, astăzi este ”Ziua Crucii”.
În copilăria mea, este treaba ta dacă nu te interesează, eu scriu
așa, doar pentru mine și pentru cine simte că-i pasă, ziua asta era așteptată cu mai multă emoție, poate, decât chiar marile Sărbători.
Mă gândeam să scriu cum văd eu, cu ochii sufletului, anii aceia, cu toată inocenta lor frumusețe.
Nu, n-o să scriu, o să pun în ramă
FOTOGRAFIA
Din balconul devenit o mica sera, priveste padurea , peste care se despletesc raze de lumina. Mangaie cu gandul mesteacanul solitar, apoi se intoarce catre albumul de pe genunchi .
Din fotografia ingalbenita de vreme,zambetul fetitei cu panglici in par ii arata o strungareata nostima. Este EA - la patru ani . Imbracata in rochita de marchizet, cu platcuta . I-o lucrase tanti Niculina lui Iedu, o cucoana, cu zambet blajin si par bogat, ondulat Se revede mergand cu " maicuta", asa ii spunea bunicii dinspre tata, la proba . Era un chin sa se lase miscata in toate partile si sa tina mainile departate de corp, sa nu se intepe in acele cu care era prinsa rochita.
Pana la urma, iesise . Era chiar frumoasa. Bunica nu mai contenea laudand-o cat de bine ii vine rochita roz, la care i se asortase un pompon urias.
EA sta pe un scaun inalt avand , de o parte si de alta, parintii. Mama poarta fusta de stofa, taior si o bluza cu guler brodat in casa .
Pantofii?
Si-i aminteste cu neretinuta bucurie, dar si cu emotie- erau rosii, dintr-o piele moale si lucioasa, ca manusa. Avea sa afle mai tarziu ca fusesera cumparati de tata," pe cartela", de la Bucuresti. Asa era in anii aceia, cand el lucra la CFR si avea " buletin de capitala". Renuntase la acest act , fara sa stie ce comoara pierde. De dragul pamantului.
Pantofii rosii ai mamei reprezentau pentru fetita de atunci o lume, numai a ei . Pandea cu sufletul la gura plecarea parintilor dupa treburi, ii scotea din cutia lor cafenie cu floricele, unde erau pastrati cu multa grija, ii incalta si apoi facea cativa pasi, incoace si incolo, de-a lungul mesei, in fata oglinzii. Ii placea sa le auda scartaitul moale si sa le mangaie curelusele subtiri , prinse in catarame de metal.
Tatal este inalt, blond, spatos si poarta palarie neagra. Parca simte si acum mana lui puternica, dar calda, in care ii tinea degetele firave de copil.
In spate- o panza cenusie. Isi aminteste tot mai clar unde si cand a fost facuta fotografia aceea - la TARGUL TITULUI- intr-o toamna ,de Ziua Crucii, pe 14 septembrie.
In fiecare an, pana a absolvit liceul , mergea, la inceput cu parintii, apoi cu prietenele, sa se distreze urmarind un spectacol grozav, pentru acei ani- circul cu dresura de : serpi, cai si catei, muzica , barcutele ce se invarteau intr-un iures salbatic, tombola, unde puteai avea noroc sa castigi o ratusca schioapa , o muzicuta , o agrafa. Erau nelipsiti niste barbati guralivi, care ii indemnau pe trecatori sa primeasca de la papagalii lor," dresati" , biletele care "preziceau viitorul". Trebuia sa te feresti de tigancile cu fuste largi si crete, care te ademeneau sa-ti ghiceasca alesul, cerand in schimb 1 leu, mere , gogosi sau turta dulce.
Mesterii olari si cojocari isi laudau marfa, inghesuita pe unde apucase fiecare-pe jos, pe saci sau pe cate o masa, adusa de departe, cu cateva zile inainte, concurand cu negustorii de acadele si de suc, care te chemau sa gusti, dar si sa cumperi limonada de la ei.
Mirosul mustului se simtea de la intrare. Pe gratare sfaraiau micii.
Targul era asteptat ca o mare sarbatoare. Lumea satelor de pe valea Argesului se pregatea din timp: tinerele nemaritate isi faceau haine noi, tinerii isi lustruiau pantofii si freza, cu ulei de nuca, gospodinele adunau din ograda tot ce se putea vinde la un pret bun, iar barbatii pregateau caii si carutele de cu seara. Cei mai fericiti erau copiii.
Targul tinea 3 zile, dar ziua de 14 septembrie era cea mai frumoasa.
Inchide incet albumul, spunandu-si in gand, cum a mai facut-o de multe ori, fara sa se poata tine de cuvant, ca la sfarsitul acestei veri , se va intoarce sa revada locul unde se organiza in fiecare an, in septembrie, TARGUL si sa guste - cat a mai ramas - din farmecul lui.

duminică, 10 septembrie 2017

chiar s-o fi îndrăgostit?

Rând pe rând, crengile și-au pierdut prospețimea. Trist, verdele s-a topit în cafeniu de scoarță bătucită.
Atât de falnic de cu primăvară, atât de obosit dintr-odată.
Discret, s-a închis în umbrele uitării. Puterile i-au slăbit de tot.
Bătrân bolnav, cu brațe obosite,castanul  și-a strâns galbenul sub pleoape.

Alături, pădurea își leagănă crengile în bătaia ușoară a sfârșitului de vară.
L-au uitat și păsările. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul își ticăie clipa...
Și ,când nimeni nu se mai aștepta, din sufletu-i uitat de toți, au țâșnit spre soare muguri.
Încrezători, s-au adunat în vii  ciorchini de puritate!

luni, 4 septembrie 2017

de vorbă (nu doar) cu cartea

Așadar, ce am eu   în comun  cu oamenii, semenii mei, pentru  ca ei să asculte mărturisirile mele,  ca și cum ei, și   nu  altcineva ar fi în stare  să-mi vindece slăbiciunile? Ei, care  sunt un  gen ciudat de ființe, dornice să cunoască viața  altuia, dar delăsătoare atunci  când trebuie să și-o îndrepte pe a lor. 
De ce încearcă ei să afle de la mine  cine sunt eu, când nu vor să afle de la Tine  cine sunt ei?
Și, de fapt, de unde știu ei dacă eu spun sau nu adevărul, atunci  când aud de la mine ceva despre mine însumi, de vreme  ce  niciunul  dintre  oameni  nu știe  ce se petrece în om, decât duhul omului care se află într-însul?”
”Confesiuni„, Sfântul Augustin

joi, 31 august 2017

În fiecare zi de Limba Română!

”Școala va fi școală, când omul va fi om, și statul va fi stat.”
Mihai Eminescu

Calde, încă, zilele lui august se risipesc în stol de cocori.
Îmi place larma lor, în prag de librării neîncăpătoare:copii, părinți, bunici, liste,zumzet,inconfundabil parfum de carte proaspăt tipărită, fețe vesele sau îmbufnate, toate se adună în coșul auriu în amestec special de vară/ toamnă.
Mi-e dor de școală!

Cu toate lacrimile.
Și n-am uitat de tine,
”Băi, tovarășe profesor”( de Mircea Dinescu)

”Soluția pe care mi-o dădea șturlubaticul meu bunic pentru a scăpa de tirania învățăturii, să ung școala cu slănină ca s-o mănânce câinii, nu mai e valabilă astăzi, când s-a scumpit slănina și s-au ieftinit profesorii.
După modelul arhaicului scaun cu trei picioare, atât în sate, cât și în orășelele de provincie, preotul, învățătorul și șeful de post erau stâlpii de bază ai autorității locale, căci cel de-al patrulea, primarele, se schimba după cum bătea vântul politichiei.
În plin stalinism, se întâmpla ca fostul meu învățător, ieșind la plimbare în tocitul său costum de stofă englezească și însoțit de baston, pe strada principală din Slobozia, nu doar funcționarii să-și scoată pălăriile în fața sa, ci și chipiele milițienilor, și șepcile noilor tovarăși cu funcții de răspundere să se ridice în aer în semn de respect.
În Iepoca de aur a cizmarului din Scornicești, comparată cu epoca lui Pericle de o ilustră savantă retrasă acum la mânăstire, rude apropiate ale taifunului Katrina au bântuit prin instituțiile de învățământ, bulversând ierarhiile valorice și înecând demnitatea profesorilor în mâzga demagogică a Cântării României și în sudoarea culegătorilor de porumb.
La începutul anilor ’90, în Azi, ziarul FSN-ului, a apărut o măgărie împotriva Regelui Mihai, intitulată Bă, majestate!, ce-mi amintea de o frumoasă expresie din lagărul socialist,
Băi, tovarășe profesor!
, auzită de mine în curtea școlii, când, adunându-ne cu anasâna la muncile agricole, activistul cu propaganda îl chema la ordin pe profesorul de limba româna, scuipându-i totodată cojile de semințe în ochi.
M-am așteptat ca, în noua societate de consum, văduva de voievod necinstită de păgâni ,să fie privită măcar cu compasiune de biv-vel-vornicii și vorniceii înălțați peste noapte la ranguri înalte, în urma câștigării unor concursuri de împrejurări.
Numai că profii univi Petre Roman, Adrian Năstase,Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, care au tocit unul după altul catifeaua fotoliului de prim-ministru, n-au catadicsit să miște un deget pentru recuperarea demnității pierdute așcolii românești și a slujitorilor ei urmăriți, an de an, de spectrul unor salarii de mizerie și al unor pensii umilitoare.
Vrând parcă să demonstreze că sunt croiți din peticele mantalei lui nea Nicu, aleșii neamului nu s-au sfiit nici de data asta, la 15 septembrie, să taie pamblici, să țină discursuri și să gâdile școlerii sub bărbie...„
Timpul nu prea are răbdare.
Încovoiat sau repezit, el își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage nimeni la răspundere.
Pe scriitorul Mircea Dinescu îl văd rar la televizor, în inedita-i bucătărie domnească, sorbind vin bun, înconjurat de un original taraf și de musafiri pe măsură.
Slănina și mălaiul sunt tot mai scumpe.
Pe câmpuri cresc mulți maci .
Și ciulini.
Ca altădată în Bărăgan.
Școala își chinuie mersul, elevii de asemenea.
Profesorul învață din toate, că asta este menirea profesorului- Profesor: să învețe.
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.


sâmbătă, 26 august 2017

în coajă

Cum își aleseseră ei locul, nimeni  nu mi-a  spus  vreodată.  Nici nu am întrebat,  liberă în jocul meu de nimeni  stăvilit,  nu aveam  vreme  să întreb, mă minunam de tot și de toate.
 Și tare  bine-mi  mai era!
  La intrarea  în curte, străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi  roz, mai apoi  negre. 
 Degete colorate  în miere culeasă!
 În spatele  curții, separând -o ostășește  de  livada cu pomi,  se înălța, măreț  crai, nucul. Încă un pic și s-ar fi întrecut  cu toți norii.Ținea  bine  în  crengile lui un leagăn numai al meu.
Au  dispărut, pe rând, odată  cu anii, eu  am plecat,  o vreme i-am pierdut  în povestea altor cărări, ce mare dușman  este  și timpul...
Într-o  toamnă mierie, când, printre  garduri, se  buluceau   tufănele,  pe aleea  dinspre poartă  către   intrarea  în prima  școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă,  s-a oprit dinainte-mi,  proaspătă, în dans arămiu,  prima   nucă...și-ncă una...

Plesnesc, mustoase, toamnele!

luni, 21 august 2017

în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.
 Primul ceai. Ceai dansant. 
Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.
Primul meu dans, valsul!
Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 
 În mare  fugă...fiecare  ducea  lumină și  flori  la  căpătâiul părinților.

 În seara acea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești.Cum poți  zbura fără aripi. Și  nu am uitat niciodată.
Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina
Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 
 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 
Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.
Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!

miercuri, 16 august 2017

o mai ții minte pe Mara?

 Cred  că am citit romanul în prima vacanță de liceană, îmi plăcea truda  femeii ăleia, ceva  solid, o viață bărbătească, un fel robust de a  învinge. 
Nu oricum.
 Și copiii ei”sărăcuții mamei„,Persida și Trică, nespălați și obraznici, dar rumeni și frumoși „tot n-are nimeni copii ca mine!„
Târziu, mi-am dat seama că  mie nu mi-a plăcut  doar  romanul ca scriere, am preluat ceva  din experiența  femeii, ”ciorăpeii”, pe care, într-un moment  esențial al vieții, i-am înlocuit  cu niște pliculețe  roșii, aducătoare  de liniște și de echilibru.
Astăzi, când am primit în dar niște  poze  de la  doi prieteni dragi,și am văzut podul Marei,m-am gândit nu doar la Slavici și la cel mai autentic personaj feminin românesc,
m-am gândit la lumea obiectivă, la eternul amestec  alb/negru, din care se compun toate.(

„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
Un târg, Radna, de  lângă Lipova, aproape  de Arad,niște
destine,obidă, câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Persida,Națl, Trică,Hubăr  O lume.
Și Mara!
”Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce  de la  Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad, și aduce de la Arad ceea ce  nu găsești  la Radna ori la Lipova.”

joi, 10 august 2017

„ Neranțula, cântecul departelui-aproape

  De ziua  celui mai drag dintre  vagabonzi, îmi fac un dar: după mai bine  de treizeci de ani, o să recitesc „Neranțula”.
Ce nume! o mie  de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi mereu,
Pe prundișurile 
Insulelor trandafirii,
Mereu nesupusă,
Mereu sălbatică,
Cu gleznele-i
Atât de  alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează  lumea-ntreagă...„
  Nu-mi mai amintesc mare  lucru, ceva, ceva a  mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat  între  năvalnica, pustiitoarea dragoste și  statornicia  prieteniei. 
Ceva  care trimite la eterna  întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și  amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la  Brăila!
  Am deschis  cartea la întâmplare:
„cum poate fi  realizată  pacea  între  bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina  419)
Trebuie să aflu, doar  recitind cartea.


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/08/vagabondul.html

marți, 1 august 2017

”Il y a un temps pour vivre

et un temps pour témoigner de vivre”,

 Camus.


locuri, drumuri și trăiri
( scurt  jurnal de vacanță)

Pentru fiecare început există o clipă. Cine o   alege, nu știu. Ce știu este că, într-o zi, m-am alăturat unui grup  de  oameni dragi, inspirați, pozitivi, iubitori de drumeții. Laolaltă  cu  mulți copii. 
De data asta, gazdă pentru o săptămână ne-a  fost Țara Hațegului.
„Expediția„ a început cu „trovanții„  din Costești. 
 Despre aceste pietre  ciudate, unii spun  că ar avea  peste 6 milioane de ani vechime și le explică apariția științific, alții cred  că aceste   forme,  care fascinează nu doar ochiul, cresc, aud, se supără, se liniștesc, dacă intri cu ele în armonie.
Dacă știința elucidează  o parte  dintre   misterele care  ne înconjoară creând  legi pentru explicarea fenomenelor,  gândul  omului, care se întâlnește  cu atâtea minunății,  fabulează.  Sau  se plimbă nestingherit   printre  imagini, fabricând, de fiecare dată, un fel de  poezie intimă, nerostită...
Oricare  le-ar fi originea,  trovanții de la  Costești sunt   ceva, ca o insulă bizară,  un loc  tulburător între Cer și Pământ, pe care, văzându-l, tu, călătorul,  fără să vrei, te simți, pentru  un timp  nemăsurat,  fericit captiv,  în lumea  basmelor  copilăriei.
  Și  este  minunat  așa! Sigur că ai vrea  să-ți prelungești  visul...fuge  timpul,   fugim și  noi 
La  Târgu-Jiu, mângâiem  cu privirea, în fugă,   sculpturile geniului   național, Constantin Brâncuși, lăsăm  în urmă orașul, câmpuri și sate, popas  la  mânăstirea „Lainici”:   sună atât  de  blând numele acesta, ascuns în mister, o fi   însemnând  traducerea  grecescului ” de piatră„, o fi   derivat de la  numele  tribului de geți al  Lailor...Vechimea   i se pierde în  timp,  scrie cartea  că ar data de pe la 1400,  cine  mai știe...însoțit   de pandurii  săi, domnul  Tudor din Vladimiri , urmărit  de turci, și-ar fi  găsit  loc de  refugiu între  zidurile   așezământului.

Și când  culmile   Masivului Retezat  se  ating cu Munții Sebeșului, la  câțiva  km. de  Petroșani, pătrundem  într-un  spectacol subpământean, scăldat de  legendarul izvor ”Jupâneasa”.  
Peștera  Bolii!
Nu te speria, nu este o sinistră  metaforă, numele  se leagă  de   cel al voievodului  Bolia din Zarand, răsplătit  cu pământuri  de  regele Sigismund,  pentru  atașament, pentru  dăruire.
Mulți  căutători  de comori  și-au pierdut  viața  prin  hrubele   peșterii, unde astăzi se ascund doar liliecii. 
Constructorii au  aruncat poduri și podețe  peste  pârâu, iar legenda  Jupânesei, amintită  în Cronicile  de la  Viena,  pe la 1404,   se armonizează  tainic cu desenele   ce acoperă pereții:  o inimă răsturnată,  inima peșterii, animale  preistorice, fundal pentru  scene de film.

Cum ar fi să asculți „Carmina  Burana” în Peștera  Bolii”?
N-o să-ți vină  să crezi, dar, în  vremea  cât a trebuit să așteptăm ca autocarul  să  traverseze calea ferată rătăcită parcă printre ierburi, au  trecut,pufăind  din greu, trei trenuri, încărcate  cu mărfuri.

Seară de vară  la  Hunedoara!
Dimineața  de luni, începută  cu veselie, avea  să-și  schimbe un pic  figura, când , ajunși la  baza Cetății Deva,ne-a fost dat  să aflăm că  liftul  este în revizie  tehnică.
Nu-i bai!
Urcușul pe  jos a  fost  o   foarte interesantă  provocare, nu am simțit  nicidecum  oboseală.
 De sus,  se arătau ochiului  priveliști  de  vis!
Înălțată pe locuri  care amintesc de epoca  bronzului, consemnată în secolul  al XIII-lea,  zestre  pentru  domnițe și conți, loc  strategic pentru daci,  arsă de barbari,  atinsă la poale  de drumul sării, refugiu pentru  nobilii speriați de răscoala lui  Horia, Cloșca  și Crișan,mereu reconstruită, Cetatea  Devei  se  înalță  mândră, ca o pasăre Phoenix,  stăpână astăzi  peste  Mureș, Strei , Pădureri!
Și pentru  ca  mândria   zilei să fie completă, pașii următori  ne-au  dus în  Castelul Corvinilor. L-am revăzut  pentru a  doua oară.  Cu aceeași mare admirație!
 Știi ceva?
Am avut șansa  ca în  anii trecuți  să   văd  câteva  castele   însemnate  ale  Europei. Ce pot să spun este  că   ale noastre nu sunt cu nimic mai prejos. Lipsește  doar reclama pozitivă.
 se vând atâtea  kitschuri, peste  tot.... 

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/09/apa-ai-inima-n-ai.html

După-amiaza  i-am dăruit-o  unui fost coleg de școală, cu care  nu  m-am văzut niciodată de la   examenul de bacalaureat, inginer chimist  în Călanul altor timpuri. Îi promisesem o vizită...se întâmplă  ca  realitatea, mai cu seamă, atunci când este crâncenă  și dureroasă, să devină un fel de complement  natural al sufletului.
Dispariția  lui, discretă  așa cum i-a fost și  retragerea în Ardeal,  m-a îndemnat  la o  îndelungă  și profundă meditație.
 De data asta,  vorbele nu prea  m-au ajutat. Rețin  doar  înfiorarea  brazilor  din cimitir,  drumul  de țară coborând printre porumburi, așa  cum erau verile  lui  din poveștile înșirate  în  anii din urmă.
 Lacrimi, păreri  de rău, pâlpâiri  de lumină...

Vizită  în orașul  de pe  Bega, primul nostru oraş liber, în 1989.
 "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!".

 Amintiri  dintr-un octombrie copt, pictat în galben și verde.
  A plouat la Timișoara, brusc, s-a ivit pentru  câteva clipe  soarele,am făcut  o scurtă plimbare,chiar și  fotografii!
 Cât să  vezi într-o fugă, de pe scările  Catedralei?

În drum  spre  Sarmizegetuza  Regia, la Orăștie, în  mijlocul câmpiei, scrutând depărtările, se zărește  Sabia  lui Decebal, tăiș interior,  dacii loveau de sus  în jos, dar  foloseau  sabia și la recoltatul  grâului ”cu  spicul  greu atârnând  în sus”.
Culmi  domoale,  cerul,  pădurea, pietre  cu suflet, terase și  temple,  religie și  filozofie, bărbăție,  lupte, onoare.
De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Până la Luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.
 Ieri și astăzi,laolaltă.
 Zonă sacră.  
 După două războaie, trădați, secătuiți, fără apă  în cetatea lor, dacii  s-au predat. Era în anul  106.
Decebal   nu a putut accepta umilirea, a ales  să se sinucidă.
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit.
 Din aurul și argintul  Daciei, romanii au trăit  100 de ani.

Am   fost, cândva, la Stonehenge. Am gustat măreția adâncurilor.  Și a  clipei de eternitate.
Magie respiri  și în căușul dealului pe care  își odihnește  veșnicia nobila noastră Sarmizegetusa  Regia!

Decor  verde/albastru, nori și  brazi  drepți  ca lumânările,  murmur  de ape, zvon de zbor fără țintă, istorie, permanență. 
 Realitate ce-și trage seva  din adâncuri!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/10/de-ce-asa-de-ce-acolo.html

Sate, câmpuri, biserica ”Adormirea  Maicii Domnului, de la Strei .
Un mister al acestei  bisericuțe- una  dintre  cele mai  vechi  așezăminte ale  noastre- spun unii,  este că toţi sfinţii înfăţişaţi  aveau  ochii scoşi.și  că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri . Aceasta ar fi povestea  spusă de  Petre Pandele, un sătean din Strei. care știe multe povești despre  vechiul așezământ.
Una dintre ele   este despre  niște semne   adânci , pe care le-am văzut în peretele  de la intrare- acolo își ascuțeau sătenii lamele  bricegelor. 
Înfiorătoare mărturii!

Ardea    soarele  când am ajuns în mica așezare, Brad,
  ”O, voi, munților”!,
la  muzeul dedicat  celui mai prețios dintre metale, aurul, ”pe  care îl vezi strălucind  până și prin noroaiele drumurilor„, cum avea să spună, cândva , Nicolae  Bălcescu.Îmi place  vocea     prezentatoarei, are ea un fel  de   a  trimite  vorbele  la inima ascultătorului: opaițul, șartrocul, pălăria  ponosită a minerului, tașca  de piele cu  iscusite ascunzișuri se  însuflețesc pentru o clipă. 2100  de tone de aur   s-au scos din măruntaiele  munților  noștri  până în 2006, când minele  s-au închis. 
Există, încă, de  3 ori mai mult...
”Munțiii noștri aur poartă„.

Coboară  ziua  către asfințit, se leagănă  gorunii  în  fața  bisericuței  din Țebea!
Este treaba ta   dacă  mă crezi   sau nu,  am simțit înfiorarea clipei, acea atingere sublimă care   vine  de  undeva, ceva -nici trist, nici înspăimântător,evocări simple, fior  care urcă la suflet, realitate  și  vis, așezată   lecție  de istorie:  Horia,  Avram Iancu, regele Ferdinand , în  pacea  adâncă a locurilor, „
”Gorunul falnic, neînfrânt de vreme,
Umbrind mormântul marelui viteaz.
 Zeci de copii  primesc  evlavios cuvintele.
Uneori,  ceea  ce  auzi   se  simte , adânc,  în interior!

Dimineață  la zimbrii din Hațeg:
”Măreț  animal este  zimbrul cel mult
O mie de ani de săgeți și rafale
Dar el, melancolic, ca și  la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile  sale”  

Sarmizegetusa Ulpia  Traiana!
Primul oraș roman din vremea lui Traian, astăzi bucăți  dintr-un puzzle, ziduri, coloane, multă pasiune, tot atâta muncă  de scos  la suprafață o lume, altădată înfloritoare, o civilizație în care  au trăit peste   30.000
de oameni, într-o zonă strategică, înconjurată de  ziduri  groase, pe o suprafață  de 30 de  hectare: case, piețe, un amfiteatru, vile, hambare, instituții, băi, conducte, morminte,  măreție  și sclavi, huzur,lupte  cu animale,  atacuri, glorie și   cădere.
Acum doar fragmente împletite cu  lanuri, cărări, sate,trecut  și prezent sub soarele de cuptor, adieri, stropi  de  ploaie....

La  Densuș plouă, în cărare,  un măr  dulce își  spală  rodul  bogat.Ierburi,  flori sălbatice,  pietre și morminte, undeva, în depărtare se profilează   silueta Retezatului.  Loc potrivit pentru a  proteja  o zidire  stranie din pietre identice  cu cele ale  Ulpiei  Traiana.
Că va fi fost, cândva, monument funerar  pentru un ofițer austriac, că va fi fost  chiar  biserică- nu degeaba o găsea  Nicolae  Iorga„ fără pereche  în toată  românimea„,  Biserica  de la  Densuș ascunde  multe taine între ziduri...
Cea mai veche biserică  din piatră!

 Se revarsă  norii la Prislop, râde  știrb soarele, mulțimea se împrăștie, brazii se leagănă ușor în foșnet duios, pâlpâie în candele luminițele speranței. 
  Mulțime de flori, o mare de crini imperiali, ciclame, trandafiri, margarete.
Pioșenie,  rugă, smerenie la  căpătâiul  lui Arsenie  Boca..
 izvorașul  care primește  zvăpăiat  monede și bancnote, omul este darnic, uită de toate,  rostești în gând dorințe adânci.
La drum!
Seara  se  încheie  târziu cu  mult așteptatul  foc de  tabără.
Mâine,  ne  întoarcem acasă....nu înainte  de  a  primi  darul de leagăn pe Dunăre.

Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb  în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine  de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit....„Z. S.
Apă și  Cer, munte și piatră,  omul și  Timpul!

p.s.  ceea ce  simțim rămâne  doar  o  simplă traducere  a unor stări.