miercuri, 16 august 2017

o mai ții minte pe Mara?

 Cred  că am citit romanul în prima vacanță de liceană, îmi plăcea truda  femeii ăleia, ceva  solid, o viață bărbătească, un fel robust de a  învinge. 
Nu oricum.
 Și copiii ei”sărăcuții mamei„,Persida și Trică, nespălați și obraznici, dar rumeni și frumoși „tot n-are nimeni copii ca mine!„
Târziu, mi-am dat seama că  mie nu mi-a plăcut  doar  romanul ca scriere, am preluat ceva  din experiența  femeii, ”ciorăpeii”, pe care, într-un moment  esențial al vieții, i-am înlocuit  cu niște pliculețe  roșii, aducătoare  de liniște și de echilibru.
Astăzi, când am primit în dar niște  poze  de la  doi prieteni dragi,și am văzut podul Marei,m-am gândit nu doar la Slavici și la cel mai autentic personaj feminin românesc,
m-am gândit la lumea obiectivă, la eternul amestec  alb/negru, din care se compun toate.(

„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
Un târg, Radna, de  lângă Lipova, aproape  de Arad,niște
destine,obidă, câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Persida,Națl, Trică,Hubăr  O lume.
Și Mara!
”Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce  de la  Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad, și aduce de la Arad ceea ce  nu găsești  la Radna ori la Lipova.”

joi, 10 august 2017

„ Neranțula, cântecul departelui-aproape

  De ziua  celui mai drag dintre  vagabonzi, îmi fac un dar: după mai bine  de treizeci de ani, o să recitesc „Neranțula”.
Ce nume! o mie  de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi mereu,
Pe prundișurile 
Insulelor trandafirii,
Mereu nesupusă,
Mereu sălbatică,
Cu gleznele-i
Atât de  alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează  lumea-ntreagă...„
  Nu-mi mai amintesc mare  lucru, ceva, ceva a  mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat  între  năvalnica, pustiitoarea dragoste și  statornicia  prieteniei. 
Ceva  care trimite la eterna  întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și  amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la  Brăila!
  Am deschis  cartea la întâmplare:
„cum poate fi  realizată  pacea  între  bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina  419)
Trebuie să aflu, doar  recitind cartea.


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/08/vagabondul.html

marți, 1 august 2017

”Il y a un temps pour vivre

et un temps pour témoigner de vivre”,

 Camus.


locuri, drumuri și trăiri
( scurt  jurnal de vacanță)

Pentru fiecare început există o clipă. Cine o   alege, nu știu. Ce știu este că, într-o zi, m-am alăturat unui grup  de  oameni dragi, inspirați, pozitivi, iubitori de drumeții. Laolaltă  cu  mulți copii. 
De data asta, gazdă pentru o săptămână ne-a  fost Țara Hațegului.
„Expediția„ a început cu „trovanții„  din Costești. 
 Despre aceste pietre  ciudate, unii spun  că ar avea  peste 6 milioane de ani vechime și le explică apariția științific, alții cred  că aceste   forme,  care fascinează nu doar ochiul, cresc, aud, se supără, se liniștesc, dacă intri cu ele în armonie.
Dacă știința elucidează  o parte  dintre   misterele care  ne înconjoară creând  legi pentru explicarea fenomenelor,  gândul  omului, care se întâlnește  cu atâtea minunății,  fabulează.  Sau  se plimbă nestingherit   printre  imagini, fabricând, de fiecare dată, un fel de  poezie intimă, nerostită...
Oricare  le-ar fi originea,  trovanții de la  Costești sunt   ceva, ca o insulă bizară,  un loc  tulburător între Cer și Pământ, pe care, văzându-l, tu, călătorul,  fără să vrei, te simți, pentru  un timp  nemăsurat,  fericit captiv,  în lumea  basmelor  copilăriei.
  Și  este  minunat  așa! Sigur că ai vrea  să-ți prelungești  visul...fuge  timpul,   fugim și  noi 
La  Târgu-Jiu, mângâiem  cu privirea, în fugă,   sculpturile geniului   național, Constantin Brâncuși, lăsăm  în urmă orașul, câmpuri și sate, popas  la  mânăstirea „Lainici”:   sună atât  de  blând numele acesta, ascuns în mister, o fi   însemnând  traducerea  grecescului ” de piatră„, o fi   derivat de la  numele  tribului de geți al  Lailor...Vechimea   i se pierde în  timp,  scrie cartea  că ar data de pe la 1400,  cine  mai știe...însoțit   de pandurii  săi, domnul  Tudor din Vladimiri , urmărit  de turci, și-ar fi  găsit  loc de  refugiu între  zidurile   așezământului.

Și când  culmile   Masivului Retezat  se  ating cu Munții Sebeșului, la  câțiva  km. de  Petroșani, pătrundem  într-un  spectacol subpământean, scăldat de  legendarul izvor ”Jupâneasa”.  
Peștera  Bolii!
Nu te speria, nu este o sinistră  metaforă, numele  se leagă  de   cel al voievodului  Bolia din Zarand, răsplătit  cu pământuri  de  regele Sigismund,  pentru  atașament, pentru  dăruire.
Mulți  căutători  de comori  și-au pierdut  viața  prin  hrubele   peșterii, unde astăzi se ascund doar liliecii. 
Constructorii au  aruncat poduri și podețe  peste  pârâu, iar legenda  Jupânesei, amintită  în Cronicile  de la  Viena,  pe la 1404,   se armonizează  tainic cu desenele   ce acoperă pereții:  o inimă răsturnată,  inima peșterii, animale  preistorice, fundal pentru  scene de film.

Cum ar fi să asculți „Carmina  Burana” în Peștera  Bolii”?
N-o să-ți vină  să crezi, dar, în  vremea  cât a trebuit să așteptăm ca autocarul  să  traverseze calea ferată rătăcită parcă printre ierburi, au  trecut,pufăind  din greu, trei trenuri, încărcate  cu mărfuri.

Seară de vară  la  Hunedoara!
Dimineața  de luni, începută  cu veselie, avea  să-și  schimbe un pic  figura, când , ajunși la  baza Cetății Deva,ne-a fost dat  să aflăm că  liftul  este în revizie  tehnică.
Nu-i bai!
Urcușul pe  jos a  fost  o   foarte interesantă  provocare, nu am simțit  nicidecum  oboseală.
 De sus,  se arătau ochiului  priveliști  de  vis!
Înălțată pe locuri  care amintesc de epoca  bronzului, consemnată în secolul  al XIII-lea,  zestre  pentru  domnițe și conți, loc  strategic pentru daci,  arsă de barbari,  atinsă la poale  de drumul sării, refugiu pentru  nobilii speriați de răscoala lui  Horia, Cloșca  și Crișan,mereu reconstruită, Cetatea  Devei  se  înalță  mândră, ca o pasăre Phoenix,  stăpână astăzi  peste  Mureș, Strei , Pădureri!
Și pentru  ca  mândria   zilei să fie completă, pașii următori  ne-au  dus în  Castelul Corvinilor. L-am revăzut  pentru a  doua oară.  Cu aceeași mare admirație!
 Știi ceva?
Am avut șansa  ca în  anii trecuți  să   văd  câteva  castele   însemnate  ale  Europei. Ce pot să spun este  că   ale noastre nu sunt cu nimic mai prejos. Lipsește  doar reclama pozitivă.
 se vând atâtea  kitschuri, peste  tot.... 

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/09/apa-ai-inima-n-ai.html

După-amiaza  i-am dăruit-o  unui fost coleg de școală, cu care  nu  m-am văzut niciodată de la   examenul de bacalaureat, inginer chimist  în Călanul altor timpuri. Îi promisesem o vizită...se întâmplă  ca  realitatea, mai cu seamă, atunci când este crâncenă  și dureroasă, să devină un fel de complement  natural al sufletului.
Dispariția  lui, discretă  așa cum i-a fost și  retragerea în Ardeal,  m-a îndemnat  la o  îndelungă  și profundă meditație.
 De data asta,  vorbele nu prea  m-au ajutat. Rețin  doar  înfiorarea  brazilor  din cimitir,  drumul  de țară coborând printre porumburi, așa  cum erau verile  lui  din poveștile înșirate  în  anii din urmă.
 Lacrimi, păreri  de rău, pâlpâiri  de lumină...

Vizită  în orașul  de pe  Bega, primul nostru oraş liber, în 1989.
 "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!".

 Amintiri  dintr-un octombrie copt, pictat în galben și verde.
  A plouat la Timișoara, brusc, s-a ivit pentru  câteva clipe  soarele,am făcut  o scurtă plimbare,chiar și  fotografii!
 Cât să  vezi într-o fugă, de pe scările  Catedralei?

În drum  spre  Sarmizegetuza  Regia, la Orăștie, în  mijlocul câmpiei, scrutând depărtările, se zărește  Sabia  lui Decebal, tăiș interior,  dacii loveau de sus  în jos, dar  foloseau  sabia și la recoltatul  grâului ”cu  spicul  greu atârnând  în sus”.
Culmi  domoale,  cerul,  pădurea, pietre  cu suflet, terase și  temple,  religie și  filozofie, bărbăție,  lupte, onoare.
De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Până la Luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.
 Ieri și astăzi,laolaltă.
 Zonă sacră.  
 După două războaie, trădați, secătuiți, fără apă  în cetatea lor, dacii  s-au predat. Era în anul  106.
Decebal   nu a putut accepta umilirea, a ales  să se sinucidă.
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit.
 Din aurul și argintul  Daciei, romanii au trăit  100 de ani.

Am   fost, cândva, la Stonehenge. Am gustat măreția adâncurilor.  Și a  clipei de eternitate.
Magie respiri  și în căușul dealului pe care  își odihnește  veșnicia nobila noastră Sarmizegetusa  Regia!

Decor  verde/albastru, nori și  brazi  drepți  ca lumânările,  murmur  de ape, zvon de zbor fără țintă, istorie, permanență. 
 Realitate ce-și trage seva  din adâncuri!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/10/de-ce-asa-de-ce-acolo.html

Sate, câmpuri, biserica ”Adormirea  Maicii Domnului, de la Strei .
Un mister al acestei  bisericuțe- una  dintre  cele mai  vechi  așezăminte ale  noastre- spun unii,  este că toţi sfinţii înfăţişaţi  aveau  ochii scoşi.și  că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri . Aceasta ar fi povestea  spusă de  Petre Pandele, un sătean din Strei. care știe multe povești despre  vechiul așezământ.
Una dintre ele   este despre  niște semne   adânci , pe care le-am văzut în peretele  de la intrare- acolo își ascuțeau sătenii lamele  bricegelor. 
Înfiorătoare mărturii!

Ardea    soarele  când am ajuns în mica așezare, Brad,
  ”O, voi, munților”!,
la  muzeul dedicat  celui mai prețios dintre metale, aurul, ”pe  care îl vezi strălucind  până și prin noroaiele drumurilor„, cum avea să spună, cândva , Nicolae  Bălcescu.Îmi place  vocea     prezentatoarei, are ea un fel  de   a  trimite  vorbele  la inima ascultătorului: opaițul, șartrocul, pălăria  ponosită a minerului, tașca  de piele cu  iscusite ascunzișuri se  însuflețesc pentru o clipă. 2100  de tone de aur   s-au scos din măruntaiele  munților  noștri  până în 2006, când minele  s-au închis. 
Există, încă, de  3 ori mai mult...
”Munțiii noștri aur poartă„.

Coboară  ziua  către asfințit, se leagănă  gorunii  în  fața  bisericuței  din Țebea!
Este treaba ta   dacă  mă crezi   sau nu,  am simțit înfiorarea clipei, acea atingere sublimă care   vine  de  undeva, ceva -nici trist, nici înspăimântător,evocări simple, fior  care urcă la suflet, realitate  și  vis, așezată   lecție  de istorie:  Horia,  Avram Iancu, regele Ferdinand , în  pacea  adâncă a locurilor, „
”Gorunul falnic, neînfrânt de vreme,
Umbrind mormântul marelui viteaz.
 Zeci de copii  primesc  evlavios cuvintele.
Uneori,  ceea  ce  auzi   se  simte , adânc,  în interior!

Dimineață  la zimbrii din Hațeg:
”Măreț  animal este  zimbrul cel mult
O mie de ani de săgeți și rafale
Dar el, melancolic, ca și  la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile  sale”  

Sarmizegetusa Ulpia  Traiana!
Primul oraș roman din vremea lui Traian, astăzi bucăți  dintr-un puzzle, ziduri, coloane, multă pasiune, tot atâta muncă  de scos  la suprafață o lume, altădată înfloritoare, o civilizație în care  au trăit peste   30.000
de oameni, într-o zonă strategică, înconjurată de  ziduri  groase, pe o suprafață  de 30 de  hectare: case, piețe, un amfiteatru, vile, hambare, instituții, băi, conducte, morminte,  măreție  și sclavi, huzur,lupte  cu animale,  atacuri, glorie și   cădere.
Acum doar fragmente împletite cu  lanuri, cărări, sate,trecut  și prezent sub soarele de cuptor, adieri, stropi  de  ploaie....

La  Densuș plouă, în cărare,  un măr  dulce își  spală  rodul  bogat.Ierburi,  flori sălbatice,  pietre și morminte, undeva, în depărtare se profilează   silueta Retezatului.  Loc potrivit pentru a  proteja  o zidire  stranie din pietre identice  cu cele ale  Ulpiei  Traiana.
Că va fi fost, cândva, monument funerar  pentru un ofițer austriac, că va fi fost  chiar  biserică- nu degeaba o găsea  Nicolae  Iorga„ fără pereche  în toată  românimea„,  Biserica  de la  Densuș ascunde  multe taine între ziduri...
Cea mai veche biserică  din piatră!

 Se revarsă  norii la Prislop, râde  știrb soarele, mulțimea se împrăștie, brazii se leagănă ușor în foșnet duios, pâlpâie în candele luminițele speranței. 
  Mulțime de flori, o mare de crini imperiali, ciclame, trandafiri, margarete.
Pioșenie,  rugă, smerenie la  căpătâiul  lui Arsenie  Boca..
 izvorașul  care primește  zvăpăiat  monede și bancnote, omul este darnic, uită de toate,  rostești în gând dorințe adânci.
La drum!
Seara  se  încheie  târziu cu  mult așteptatul  foc de  tabără.
Mâine,  ne  întoarcem acasă....nu înainte  de  a  primi  darul de leagăn pe Dunăre.

Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb  în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine  de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit....„Z. S.
Apă și  Cer, munte și piatră,  omul și  Timpul!

p.s.  ceea ce  simțim rămâne  doar  o  simplă traducere  a unor stări.







miercuri, 19 iulie 2017

ceva ce poate nu l-ar întrista

Veniserăm   de prin toate satele  dâmbovițene, cei mai mulți dintre noi eram  fii de țărani  deposedați  brutal, în acei ani, de pământurile  moștenite  de la  străbuni. Nu le era  deloc ușor  părinților să adune  ban pe  ban, pentru costul lunar al vieții noastre  de  elevi-interniști.
În diminețile  de luni, când  zorii trâmbițau în piepturi de  cocoși, doar atunci  când  primeam „învoire„,ne regăseam în autobuzul pufăind  din greu, plecat  cu  noaptea în cap, din  Vânătorii  lui  Nelu  Voicu.
  Patru ani, colegi  de  clasă,  noi  realiștii!
Aripile  ne creșteau  din  suflete! 
Cutezători, îndrăzneți, însetați  de  învățătură. Cu  toate  neajunsurile acelor vremuri.

Ne-am zburătăcit  care încotro, viața  croiește  poteci, luminișuri și  căi pentru fiecare. 
    Olimpic național, la  fel  de tare ca  Mituș de la  B, cu care  împărțea  gloria acelor ani, și-a  făcut  meserie  din chimie, mental și sufletește, inginerul s-a topit  cu  ea  la  cea mai înaltă  temperatură  în Combinatul  de la Călan,  dăruindu-se, poate, mai mult chiar decât familiei.

Într-o zi, după  aproape  jumătate  de secol, ne-am auzit   vocile la telefon. 
Câte povești, câte  năstrușnicii am ascultat  în simpaticele  noastre dialoguri: în copilărie, Vania  era  câinele lui preferat,  parcă  o  „văd„ pe dresoarea  de lei, o  frumusețe sălbatică,după care i se aprinseseră  călcâiele prin anul III  de facultate.
Iubitor  de șah.
Fumător  din pasiune.
Devorator  de  cărți! 
 Cât de  mândru  era  de  copiii și de nepoții lui, pentru care  am regizat  împreună  un  spectacol  cu  daruri  de  Paști. 
Spre  neuitare.

- Ginuca, eu  m-am împăcat  cu mine.
Ultima  oară, am vorbit  joi.

Cât de fragilă  este  granița  care  separă  viața  de  neființă....
 Electron pribeag,  sufletul lui colindă  acum printre aștri.
Fie-i drumul   luminat!

cântecul lui preferat!

luni, 17 iulie 2017

strălucitori!

Ador ulmii!
Cu statura lor tainică, umbroasă, ușor foșnitoare în o mie de fețe risipite în verde unic.
Se răsfață  în aleanul soarelui, se mișcă  ușor spre apus, ceva mai târziu sunt ca niște ostași obosiți după luptă.
Și când, în tăcerea  nopții, doar  petrecăreții greieri își  ascut  arcușurile,solemni, ulmii  își coboară  brațele grele de somn.
Mâine  se vor trezi cu noaptea-n cap!

joi, 13 iulie 2017

din fiecare carte rămân cu ceva

De la o vreme, citesc  într-un fel egoist, adică citesc  pentru plăcerea  lecturii, mai ales.  Sau  a  acelei  părți din mine, pe care o  hrănesc  doar  cu  gânduri.  Citesc  niște pagini,  blând,  calm, dau   foaia, nu vreau  să tulbur liniștea  celorlalte, și, deodată, îmi amintesc  ceva, mă întorc, caut, găsesc, sorb, este minunat  dacă plouă, ce  simfonii aud dincolo de fereastră!
Uite:  ( n-o să spun nici titlul cărții, nici măcar  pe  cel  al autorului)„ ....gândul că  ceea ce  numim noi suflet nu poate fi separat  de trup sau  de univers.  bunăoară.Provenim cu  toții din aceeași stea și,  așa  cum lucrurile lipsite de  viață sunt guvernate de legi, și cele  vii trebuie  să fie  la fel. Trebuie  să existe o structură, o  logică.„
„..misterul  este, întotdeauna,  mai amăgitor decât soluția”

”Un scriitor care își  ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde  viață, nu de schița originală.„
 „există incredibil de puțini oameni care au calități  genetice necesare pentru a  conduce o comunitate„  ( și eu cred asta)

Despre  inteligența mulțimilor;
~Mulțimile au o inteligență ascunsă:...greșelile  lor se anulează unele pe altele, iar cunoștințele  se cumulează. Fiecare mică bucățică a puzzle-ului este  foarte sofisticată: furnicile  ( mușuroiul  de furnici) sunt insecte fără minte, dar au o organizare extrem de complexă și foarte  multă inteligență.”

p.s. tu cum citești?

marți, 11 iulie 2017

”Spuneți-mi o singură regulă după care vă conduceți ,

căci, mă uit  la  voi și nu descopăr decât  urmele celor care, cândva, au crezut în ceva, urmașii degenerați ai celor  ce și-au ales calea  cu sânge  și jerfă.
Minciuna, furtul, înșelătoria, ipocrizia,  falsul v-au coborât la  nivelul ființelor din care știința actuală susține  că am  provenit, încât, văzându-vă și auzindu-vă faptele,   mă mir  că mai aveți grai articulat. 
Uitați-vă la  cei  ce v-au  rătăcit  prin pustie și veți descoperi  că  nu sunt oameni, ci fiare...„
”Refugii„; „Cartea  Românească, „1984,  pagina  258.

Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș/ 10 iulie 2017


Când o prietenă  bună, care lucra la ”Librăria  Tineretului„, mă anunța  că a primit o  nouă carte scrisă  de  Augustin Buzura, bucuria  mea nu avea margini. I-am citit  cărțile  cu  un fel de  voluptate, care  tot creștea. Cu fiecare  altă  nouă carte.
„Absenții„,  „Vocile  nopții„,  Refugii”; Orgolii”, ”Drumul cenușii„.  
Cineva  observă  acești  doi „i„  din titluri!  
Simboluri!
 De ieri, Doctorul de minte și  de suflete, cu minunată mână  de scris ,a urcat undeva, dincolo  de  toate  drumurile  pământești. 
 Undeva, printre aștri.

https://www.facebook.com/daniela.zecabuzura?hc_ref=NEWSFEED&fref=nf

luni, 10 iulie 2017

cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler


Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.
Că într-o clipă, poți deveni  infractor.
 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.
 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.
 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)
Ei bine, de data asta, am pierdut-o.
 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.
Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.
Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.
 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.
  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 
Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.
Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?
 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?
Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?

duminică, 9 iulie 2017

de undeva, dintr-un curcubeu!

Eu văd aici o Lume.
 Un Poem în neobositul mers al timpului.
Mă uit ; și mă tot uit... !
Cineva  spunea despre elefantul indian că uneori plânge...

Fotografiile  sunt un dar, între altele, de la o prietenă de pe blog. Are grijă să-mi trimită imagini de prin mai toate locurile pe care le bate cu piciorul.
”Partea mea din ce e mai bun pe această lume îmi va veni din mâinile tale: 
iată făgăduiala ta.
 De aceea strălucește lumina ta în lacrimile mele.
 Mă tem să mă las călăuzit de alții, ca să nu mă depărtez de tine, care aştepți la o cotitură a drumului să fii călăuza mea. 
Merg cu îndârjire pe drumul meu, 
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
 Căci am făgăduiala ta 
 că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
 îmi va veni din mâinile tale.„ 
Rabindranath Tagore

vineri, 7 iulie 2017

„noi, profesorii; ei, școlarii„

Voiam  să scriu  ceva  despre  sat. Despre  satul  din sufletul meu. Tocmai  citisem  însemnările academicianului  Eugen Simion.  Îi înțeleg   strigătul.
  Las   deoparte, pentru  o vreme, satul  și treburile lui, pentru  că  niște  cititori ai  blogului meu  au tot  zăbovit  asupra unei postări vechi, ca  vârstă,  mereu actuală, îmi permit  să spun, ca  temă.
 Scuze!  pe atunci  nu  știam că pot să  scriu cu diacritice. Abia nimeream tastele. //
  
Am incercat sa evit momentul , adica sa nu scriu; este ceva aproape ridicol sau poate ca doar pare. Scriind , nu ma adresez nimanui , vorbesc , ma razboiesc , cum cu cine? cu nimeni , poate cu un intreg sistem , ee , prea de tot , cum cu un sistem.?La o adica , am si eu , ca multi altii , macar , asa, din cand in cand , niste rabufniri- apa de ploaie- pentru ca , de fapt , cine ma aude? si daca m-ar auzi , ce-ar face?

Chestiunea a inceput de la un copil, adica de la doi copii; in aceeasi zi , unul mi-a pus o intrebare, celalalt , justificandu-se ca n-a inteles cum este cu schimbarea valorii gramaticale, mi-a povestit ceva. Hazliu , in opinia lui. La inceput , am ras si eu, pentru ca era de ras. Apoi mi s-a parut, de-a binelea , stupid. Punand cele doua situatii una langa cealalta, a iesit ceva care m-a tot sacait.M-am intrebat daca pot schimba ceva, apoi mi-am zis ca poate doar mi se pare ca este grav, pana cand , uite, la ora asta imi astern aici nedumeririle.

Teza asta cu subiect unic , de la clasele a 7-a si a 8-a , a produs o intreaga isterie in legatura cu proba de limba si iteratura romana:manualele sunt elaborate de vreo 15 ani , iar tipul de evaluare amintit mai sus are 3 ani de viata.
Cum pe acolo de unde vin marile idei , a se citi gaselnite, se tot fac schimbari de ministri, plecati la altar cu avionul si negocieri de salarii , inainte de alegeri , elevul si ale lui necazuri au devenit elemente auxiliare. Cert este ca mare parte din ce se invata acum la clasa devine materie de teza abia la sfarsitul lui mai. Orice adult , care are o cat de subtirica legatura cu scoala , isi da seama ca nu este deloc simplu. Profesorii nici nu intreaba, nici nu striga, cum la cine? la inspectorii , care ar trebui sa lase politica pentru altii si sa-si faca meseria de INDRUMATORI , dar nici nu se documenteaza , ci CREEAZA(?).

Doua dintre subiectele care compun atat de comentata lucrare sunt compuneri , prin care elevului i se cere sa-si exprime opinia:a) in legatura cu un text liric la prima vedere, b) sa redacteze, intr-un numar limitat de randuri, o compunere , in care sa-si exprime propriile sentimente cu ocazia unui eveniment personal; evidentierea unor trasaturi ale unui obiect , peisaj , opera de arta , persoana.

Cred ca ar fi trebuit ca in cei 3 ani sa se fi realizat o carticica in care sa apara un numar de poeti , ale caror poezii sa fie citite de catre elevi sau , cumva , sa se faca niste precizari in intalnirile profesorilor la inceputul anului scolar. Neexistand niste directii clare, modul de lucru ramane la cum crede fiecare profesor , dar, mai ales, la bunul , cum sa-i zic: simt, plac sau (ne) priceperea fiecaruia .

Asa ca, o juna profesoara, posesoare a gradului I, care se adreseaza unei clase de 20 si ceva de perechi de urechi si tot atator perechi de ochi , in incercarea de a fi cat mai originala , adica de a-i invata pe elevi cum sa inteleaga mesajul unei poezii, ca " Lacul" lui Mihai Eminescu, printre altele, interpreteaza versurile"Ea din trestii sa rasara/Si sa-mi cada lin pe piept", dictandu-le :

trestia devine " axis mundi", iar iubita este o fiinta acvatica.

Copiii scriu in caiete, muti de uimire, incercand sa inteleaga ciudatul mesaj.Unii , neintelegand ce va sa fie asta , cauta. Unul a alergat la mine, fosta lui profesoara, sa ceara lamuriri.Mai intai , m-am mirat, apoi m-am intristat, pana cand , am inceput sa scriu aici, ca sa ma linistesc.

Daca la matematica, totdeauna -(minus), in fata parantezei schimba semnele din interiorul acesteia, la geografie, Carpatii tot acolo stau, cel putin pana in clipa urmatoare, la literatura , o poezie se poate interpreta , chiar in fel si chip? Da, pot fi multe variante de interpretari, dar ideile sunt aceleasi. Nu este permis sa-i spui pustiului de 13- 14 ani orice iti trece prin minte ca fiind un mod de abordare a unui text liric.

"Axis mundi", pentru vechii greci , era Olimpul.Toate religiile si-au ales cate un ARBORE, simbolizand AXA LUMII. Acesta face legatura dintre PAMANT si CER.

Eugen Simion, vorbind despre SALCAMUL lui Moromete , vede in acesta o valoare premonitorie, reprezentand unitatea , trainicia Morometilor, salcamul este , in viziunea criticului literar, un arbore cu autoritate, un punct stabil de referinta; reprezinta un simbol si o pavaza , iar prabusirea lui anunta un sfarsit, o destramare...salcamul este un element axial.
Recunoscutul critic "indrazneste" , abia dupa o suita de explicatii ajutatoare , sa definesca axul lumii ca arhetip al puterii , un simbol , totodata , phalic. Incheie subliniind ca Marin Preda nu s-ar fi gandit la toate acestea.

Trestia este o planta de apa , firava- nu poate supravietui iernii si nici nu renaste viguros primavara- este flexibila , poate fi, cumva , un simbol al unduirii, al tineretii schimbatoare; se si zice"mladie ca o trestie" sau" este firava ca un fir de trestie".

A o transforma in " axis mundi" mi se pare, deja , mult mai mult decat ridicol, suparator, iar pentru copilul pe care trebuie sa-l apropii de inefabilul poetic , pagubos.

Iubita-fiinta acvatica? Nu se poate! Este visul de iubire neimpartasita , la care natura participa , mai ales , in valoarea ei estetica ; el , indragostitul , isi asteapta iubita intr-un decor atat de drag poetului- lacul , inconjurat de toate acele elemente care compun cadrul liric eminescian: codrul, nuferii, trestiile, luna, luntrea, ferit de ochiul strain, indiscret. Accentul cade- nu pe frumusetea iubitei - ci pe starea eului liric: dezamagit, solitar, suferind , se retrage in natura , care il intelege si se deschide pentru el.

Sintagma " fiinta acvatica" striveste frumusetea textului , il trimite pe copil intr-un decor cu desene animate , cu sirene , unduindu-si miscarile.

Cealalta discutie pe care am avut-o cu un alt elev de la o scoala centrala a pornit de la ceva mai ciudat. O doamna profesoara , timp de o saptamana, si-a acompaniat predarea elementelor de vocabular la clasa a 7-a cu diverse genuri muzicale, ascultate de la casetofonul de pe catedra, preferate fiind formatiile contemporane , cu texte inspirate din viata de cartier.
Daca ar fi fost vorba de insusirea elementelor de argou , treaca/mearga, dar temele erau: conversiunea , polisemia , sensurile cuvintelor.

Am fost profesoara in ambele scoli-in cea"muzicala" un an, in cealalta mai mult de jumatate din intreaga mea cariera.

Da , au trecut anii , dar Eminescu este EMINESCU.
Lacul este incarcat cu flori de nufar, indragostitul asteapta, viseaza , ea nu vine si..singuratic sufera, vraja dispare , doar lacul ramane martor suferintei.

Profesorii sunt altii..ma gandeam , uitandu-ma in urma , ca, la absolvirea facultatii , nu poti sti prea multe , sunt atatea discipline care se studiaza din cine stie ce motive, dar, daca iti iubesti meseria si , mai ales , daca te respecti , inveti tot timpul , inainte de a le cere celor in fata carora te afli , sa te creada.

Profesorul este un actor-in fata unor spectatori -pe care nu trebuie sa-i manipuleze, ci sa-i ajute, putin cate putin, sa inteleaga lumea, lumea ca o mare scena.



sâmbătă, 24 iunie 2017

fără taxă

M-a cuprins melancolia ,gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale. Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua...„
David Herbert Lawrence

Stă pitulat între două blocuri, la parterul celui din dreapta. Ca și cum s-ar feri de ochii cumpărătorilor.
Din când în când, trec pragul buticului ticsit cu de toate, chiar dacă risc să mă împiedic în spărturile celor două plăci de gresie din fata ușii, în care se adună, de vreun an, tot felul de mărunțișuri, de care cumpărătorii grăbiți se debarasează cu nepăsare.
Îmi place zâmbetul ei cald.
Admir sinceritatea rar de găsit la vânzătoare: ”astăzi nu am nimic din ce vreți dumneavoastră...„
Fiica ei mi-a fost elevă.
Brusc, fără vreo introducere, mâinile încep să-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrimă aleargă rebelă de sub pleoapa fardată în verde stins.
-Doamna dirigintă, Lilica este un copil extraordinar!
Nu știu ce m-as face fără ea, fără ajutorul ei.
Cuvintele își dau drumul rostogolindu-se în șirag de pietricele...
Patroana îmi dă 6 milioane vechi, bărbatu îmi aduce și el 8, fiu-meu a vrut la facultate în București. M-am rugat de el, l-am implorat ..
„Ce să fac aici, mamă? „
Este la „Robotică„, fără taxă, învață de-i sar capacele, Știți, s-a dus la admitere cu bani de împrumut...
Printre sughițuri, vorbele ei au ceva din plesnetul unui bici.
Peste săptămână , mâncam ce putem, strâng pentru sâmbăta, când vine el acasă.
Îi gătesc pentru săptămâna următoare, norocul meu e Lilica.
Credeți că o să rezist patru ani?

joi, 15 iunie 2017

„Merită, oare, să mai trăiești,Edith?„

Magică pentru ea, magică pentru  noi!

Când cânta, nu mai era pe  pământ, iar după moarte, tot acolo și-ar fi  dorit să se întoarcă.

 Astă seară, Filarmonica  Pitești, concert/ maestru  Mădălin Sandu, dirijor Cristian Moroșanu,  invitati speciali: 
solista Alexandra  Fits şi pianistul  Mariano Castro,
 într-un concert  foarte interesant, prilej cu care  am ascultat  multe  dintre   cântecele acelei  triste minuni, Edith Piaf, femeia -mit, femeia-  legendă, încă de când  viețuia!
O  seară  cu  parfum  tragic, tulburător, extraordinar!
Multă emoție!

„După ce  voi muri, se vor răspândi atât de multe zvonuri  despre mine, că, în cele  din urmă, nimeni  nu va ști cum am fost în realitate.
Am trecut  prea devreme prin școala dură a  vieții și a dragostei, și ea  nu m-a înălțat până la romantism. Am cunoscut viața numai sub aspectele ei josnice, nu știam nimic, în afară de meschinării și groază. Viața mea a fost ca un roman ieftin de bulevard. Și totul s-a petrecut așa, simplu, cum vă povestesc.
Sunt născută pe 19 decembrie 1915, orele 5 dimineața, la Paris, în casa  cu nr. 72 de pe strada  Bellevile.
 Am avut  o viață cumplită, pentru  ce să  mă ascund? Orbecăiam  în prostie și în murdărie ca un animal. Aveam o deosebită înclinație pentru asta.Îmi făcea o deosebită plăcere  să distrug totul, să-mi mutilez  viața, să sparg și să nimicesc tot ce era frumos. Era felul meu prin care  îmi exprimam disperarea..
Dar, în același  timp,  viața mea a fost  uluitoare. Pentru că am iubi-o. Iubeam oamenii;  toţi aceşti necunoscuţi, pentru care  cântam, câteodată până la epuizare. Iubeam  toată această mulţime, care, sper,  mă va duce pe ultimul drum, pentru că mi-e tare  urât să rămân singură. Mi-e frică  de singur[tate. Această singur[tate groaznică ce mă cuprinde în zori şi pe înserate, când îmi pun întrebarea: merită, oare, să  mai trăiești,  Edith?
Însă, orice  s-ar întâmpla, până în ziua în care  va trebui   să-mi închei socotelile, acolo, sus,  voi repeta  ceea ce  am   cântat în cântecul meu aici
” Nu,  eu nu regret nimic„


Felicitări, Filarmonica Pitești!



luni, 12 iunie 2017

sâmbătă, 10 iunie 2017

cu matematica!

Un gând de seară, dintr-o carte foarte interesantă:
”Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186
p.s. În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni. Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de înălțime pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic. Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat. În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.

duminică, 4 iunie 2017

timpul pictează clipa


Ploaia a limpezit drumuri și case .
În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 
Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot.
 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi.
 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.