sâmbătă, 24 iunie 2017

fără taxă

M-a cuprins melancolia ,gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale. Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua...„
David Herbert Lawrence

Stă pitulat între două blocuri, la parterul celui din dreapta. Ca și cum s-ar feri de ochii cumpărătorilor.
Din când în când, trec pragul buticului ticsit cu de toate, chiar dacă risc să mă împiedic în spărturile celor două plăci de gresie din fata ușii, în care se adună, de vreun an, tot felul de mărunțișuri, de care cumpărătorii grăbiți se debarasează cu nepăsare.
Îmi place zâmbetul ei cald.
Admir sinceritatea rar de găsit la vânzătoare: ”astăzi nu am nimic din ce vreți dumneavoastră...„
Fiica ei mi-a fost elevă.
Brusc, fără vreo introducere, mâinile încep să-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrimă aleargă rebelă de sub pleoapa fardată în verde stins.
-Doamna dirigintă, Lilica este un copil extraordinar!
Nu știu ce m-as face fără ea, fără ajutorul ei.
Cuvintele își dau drumul rostogolindu-se în șirag de pietricele...
Patroana îmi dă 6 milioane vechi, bărbatu îmi aduce și el 8, fiu-meu a vrut la facultate în București. M-am rugat de el, l-am implorat ..
„Ce să fac aici, mamă? „
Este la „Robotică„, fără taxă, învață de-i sar capacele, Știți, s-a dus la admitere cu bani de împrumut...
Printre sughițuri, vorbele ei au ceva din plesnetul unui bici.
Peste săptămână , mâncam ce putem, strâng pentru sâmbăta, când vine el acasă.
Îi gătesc pentru săptămâna următoare, norocul meu e Lilica.
Credeți că o să rezist patru ani?

joi, 15 iunie 2017

„Merită, oare, să mai trăiești,Edith?„

Magică pentru ea, magică pentru  noi!

Când cânta, nu mai era pe  pământ, iar după moarte, tot acolo și-ar fi  dorit să se întoarcă.

 Astă seară, Filarmonica  Pitești, concert/ maestru  Mădălin Sandu, dirijor Cristian Moroșanu,  invitati speciali: 
solista Alexandra  Fits şi pianistul  Mariano Castro,
 într-un concert  foarte interesant, prilej cu care  am ascultat  multe  dintre   cântecele acelei  triste minuni, Edith Piaf, femeia -mit, femeia-  legendă, încă de când  viețuia!
O  seară  cu  parfum  tragic, tulburător, extraordinar!
Multă emoție!

„După ce  voi muri, se vor răspândi atât de multe zvonuri  despre mine, că, în cele  din urmă, nimeni  nu va ști cum am fost în realitate.
Am trecut  prea devreme prin școala dură a  vieții și a dragostei, și ea  nu m-a înălțat până la romantism. Am cunoscut viața numai sub aspectele ei josnice, nu știam nimic, în afară de meschinării și groază. Viața mea a fost ca un roman ieftin de bulevard. Și totul s-a petrecut așa, simplu, cum vă povestesc.
Sunt născută pe 19 decembrie 1915, orele 5 dimineața, la Paris, în casa  cu nr. 72 de pe strada  Bellevile.
 Am avut  o viață cumplită, pentru  ce să  mă ascund? Orbecăiam  în prostie și în murdărie ca un animal. Aveam o deosebită înclinație pentru asta.Îmi făcea o deosebită plăcere  să distrug totul, să-mi mutilez  viața, să sparg și să nimicesc tot ce era frumos. Era felul meu prin care  îmi exprimam disperarea..
Dar, în același  timp,  viața mea a fost  uluitoare. Pentru că am iubi-o. Iubeam oamenii;  toţi aceşti necunoscuţi, pentru care  cântam, câteodată până la epuizare. Iubeam  toată această mulţime, care, sper,  mă va duce pe ultimul drum, pentru că mi-e tare  urât să rămân singură. Mi-e frică  de singur[tate. Această singur[tate groaznică ce mă cuprinde în zori şi pe înserate, când îmi pun întrebarea: merită, oare, să  mai trăiești,  Edith?
Însă, orice  s-ar întâmpla, până în ziua în care  va trebui   să-mi închei socotelile, acolo, sus,  voi repeta  ceea ce  am   cântat în cântecul meu aici
” Nu,  eu nu regret nimic„


Felicitări, Filarmonica Pitești!



luni, 12 iunie 2017

sâmbătă, 10 iunie 2017

cu matematica!

Un gând de seară, dintr-o carte foarte interesantă:
”Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186
p.s. În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni. Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de înălțime pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic. Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat. În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.

duminică, 4 iunie 2017

timpul pictează clipa


Ploaia a limpezit drumuri și case .
În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 
Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot.
 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi.
 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.

sâmbătă, 3 iunie 2017

undeva se aude un flaut!

„Un flaut sângereazã note muzicale
Într-o Cale Lactee imaginarã
Cãlãtor, printre tufe de ferigi...”

Scăldat în parfumul florilor de tei, orașul respiră cochet în umbra înserării! Oriîncotro te-ar îndrepta pașii, același dulceag miros te îmbată.
Și pentru ca seara să fie perfectă, au venit pe la noi: un flaut fermecat şi un pian călător !
Ce minunată prietenie: doi artiști care se identifică în cea mai de suflet armonie cu muzica!
Maeștrii :
Ion Bogdan Ștefănescu ,
Horia Mihail,
astă seară la Filarmonica Pitești, într-un concert deosebit de frumos!
Inegalabile pagini vieneze:
Bach, Beethoven, Mozart!

Eleganță, limpezi sonorități, departe, atât de aproape, seninătate, ceva ce culege toate timpurile în cupa clipei!
„Văluri  țes  peste a  lumii tăcere...”

sâmbătă, 27 mai 2017

Ne scapă mereu câte ceva în viață,

”Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu”
 Marin Sorescu 

 „Ai socotit că soarele mai arde 
 Abia vreo cincisprezece miliarde
 De ani... Numai atât? 
De azi pe mâne? 
 Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne? 
„Căutătorul„, Alexandru Philippide
 

 Bătrânul orășel patriarhal, Curtea de Argeș, în zi de mare sărbătoare,în zi de mare sărbătoare, mașini printre stropi, străzi forfota de lume, da,mai există doamne cu păr alb, ondulat discret, ivit de sub boruri cochete, domni cu mers elegant, parfum de tei, ferestre curate. Întâlnirea din parcare, zâmbete, îmbrățișări. scurte ironii, pupici în vârful degetelor. 


De ce așteptăm cu drag revederile cu foștii colegi de generație? 


 Poate pentru că sperăm să prindem.miraculos, în căuș un strop din clipa aceea când simțeai cum îți crește o aripă chiar din suflet. 
Poate că vrei să speri că timpul nu are vârstă. 
 Poate că... cine mai știe de ce?

 O seară de mai, când am privit doar în oglinda din suflet.La urma urmei, ce este fericirea, decât acea clipă vie, care șterge toate granițele ? 
 O seară bleu,în fâlfâit de unduiri verzi, risipite pe foi scrise în poetice teoreme! 
 Matematicienii de ieri, mereu îndrăgostiți de „filoloage„, care, dacă nu-i luau în seamă, deveneau , brusc,”tocilarele alea cu nasul pe sus„!😉 ”
....dansul - ca un miros de fum 
 ca un gest de înţelegere cu focul 
care în tăcere se agaţă de tine.„„

 Veșnicii în care doar clipa contează! 

„Şi când din lungi peregrinări 
 Te-ntorci pe căi de raze şi de unde 
 În lumea dinăuntru, a inimii profunde, 
 Tot mai găsești acolo întrebări.”

miercuri, 24 mai 2017

ce rămâne din libertate?

Ador liniștea curată a dimineții de mai:muguri de brad în ciorchini, castanii frunzoși, verde pe ramuri, verde în ierburi. nelipsiții guguștiuci, în treacăt,câțiva porumbei.
Și cerul!
Atât de albastru, așa de pufos, acoperiș pentru toate !
Gândul nu are hotar:undeva, niște copii, mulți, mulți de tot, petrecuseră o seară frumoasă.
Ei și muzica lor.
La câțiva pași, cineva țintuia în piroane viața,cea mai crudă moarte pândea printre cuie și foc.
Raiul și infernul, atât de aproape...

duminică, 14 mai 2017

”În creierul meu plânge un nemilos taifas. ...”

„..Un haos vrea să mă ducă
De unic uitând, și de număr -
Un foșnet uscat mă usucă, 
Pe-un arbore plâng ca pe-un umăr....”
George Bacovia,
”Gol”








(pentru oarece  conformitate)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Statuia_lui_George_Bacovia_din_Bac%C4%83u

p.s.   nu știu  de ce , dar imaginea  parcă ar trimite  la versul acela  din „Dușmancele ”lui  Coșbuc:”fă  cruce, fa, să  nu-l visezi...„








joi, 11 mai 2017

”septembrie va septembri zâmbetele și crepusculul Galei„

”Din neatenție, m-am lovit  zdravăn la cap. Apoi am scuipat repede de câteva ori, amintindu-mi ce-mi spuneau părinții, că, dacă fac așa,  efectul loviturilor dispare. Dacă apeși ușor un cucui, simți o durere la fel  de dulce și de morală ca melancolicele prune„reine-claude„, care se coc la 15 august.”
(pagina136, ”Jurnalul unui  geniu”,

Salvador Dali, 11 mai 1904,Figueras, Calalonia/23 ianuarie 1989, Figueras.

Cartea  are  ca  motto   spusele lui   Michael  de Montaigne:
„Între un om și altul sunt deosebiri mai marei  decât  între  două animale  din specii diferite” și este  dedicată soției lui,”unica  femeie  mitică a  zilelor  noastre„ (pe  care i-a  furat-o  poetului   Paul  Eluard)
GENIUL MEU  GALA  GRADIVA;
ELENA DIN TROIA,
SFÂNTA ELENA,
GALA GALATEA  PLACIDA„.

”E greu  să  ții trează atenția publicului mai mult de o jumătate  de ceas. Eu  am reușit  s-o fac  timp de  douăzeci  de ani-și zi de zi.
Am avut următoarea deviză: Să  se  vorbească despre Dali, chiar dacă se vorbește  de bine.”https://www.google.ro/search?q=Galerie,+Dali&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwjz1NCAxOfTAhWMJVAKHaTZC34QsAQIJw&biw=1366&bih=662

luni, 8 mai 2017

preafrumoasa lună mai!

”Totul serbează
Și cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!

Și tremură orice
Frunza pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!

Dorul din piept
Nu-l stăvilești!
SĂ vezi! Să auzi!
Acum să trăiești!

Iubire! viața
Îți este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!

Tu dărui – frunza
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubești!
Cum te iubesc!
Când lăcrămioara
Răsare-n desiș,
Și pasărea – cerul
Îl ia pieptiș!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viață
Și bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!„

Johann Wolfgang Goethe, ”Cântec de mai„
(traducere: Nicolae Dabija)

joi, 4 mai 2017

Omul care nu mai sfințește locul

  Nici casa.  Nici curtea.Nici țara. 
Nimic.
Nu-ți alegi rudele.Nici  numele. Poți fi selectiv în privința prietenilor și a  colegilor  de muncă, vorba  ceea, până te frigi cu ciorbă.
Când vine  vorba despre vecini, lucrurile se complică rău de tot.
Dacă ar fi să amintesc cam cum  vedeam eu lucrurile în copilărie, o să-mi spui că nu are niciun sens să mă întorc cu gândul într-o lume, deja, apusă...o fi și  cum crezi tu.
  Nu pot  să-ți spun cât am urât ”filozofia„ comunistă prin care  s-a îngrămădit lumea  în  cutiile astea   de chibrituri gri, șterse, lipsite  de orice pic de personalitate, obositoare,   devenite, de  ceva timp, pestrițe, spoite în toate culorile, ca niște sorcove.  
De gustibus non disputandum!
Cu chiu cu  vai, prin anii  70, primii „proprietari în devenire„ se obișnuiau unii cu alții: plecau  dis-de -dimineață  la serviciu, trăgând  după ei copilașii zgribuliți,spre a-i duce  la  ”cămin”, dacă  reușiseră performanța   găsirii   unui loc,  la întoarcere, de  mână  cu  aceiași  micuți,dornici de joacă,  se așezau la  cozile  încolăcite, așteptând să prindă  un pachet de unt,  câteva ouă, un pui (  bogăție  curată) și cine--știe- ce-noroc- mai- aveau.
Mulți dintre întâii proprietari  de atunci  s-au risipit printre nori, alții  s-au stabilit la țară, cedând  locuințele  fiilor,ale  căror posibilități  financiare de a-și cumpăra vreodată o locuință sunt  doar  visuri. Au  venit  oameni  noi, lume  de tot felul.
Vârstnicii rămași s-au cătrănit  rău, greu  să mai  găsești  în  comportarea lor  ceva din  ceea  ce ai spera  să afli.
 Tu  crezi că  bătrânețea înnobilează?   înseamnă că n-ai trăit la  bloc.
Sau o fi altfel prin alte locuri?  cine știe?

Preț de  vreo trei ore, aseară, mi-a fost dat  să  particip (  nu-mi vine alt verb în minte) la  cea  mai stupidă dintre adunările  de bloc, a  doua, la care  m-am dus, în cei  46 de ani, de  când locuiesc  aici.
Cineva zicea  că nu este  bine  pentru tine, ca om , să ai regrete, că ele îți fac viața amară. Așa o fi.
  Nu este  chiar simplu: sub acelaşi acoperiş locuiesc 60 de familii, cu educaţie  diferită, instrucţie -ce să mai vorbim- deprinderi de tot felul, nivel de flexibilitate  în  comunicare absolut  delirant, şi câte şi mai  câte. 
Și  ești  și tu o  ființă, ești  proprietarul casei tale. Casă   vecină  cu altele, toate  înghesuite  în aceeași  cutie  de chibrituri. 
”Câte  bordeie, atâtea obiceie„ .Vezi,iar  mă întorc la   înţelepciunea  populară...
  Îmi impun  să  aleg  partea plină a paharului, adică  să   nu  observ  ce  strică   omul.  
Să mă bucur  de  ceea  ce  dăruieşte  natura!

duminică, 30 aprilie 2017

cu zbor țâșnind din suflet!

 Ce poate fi mai frumos, într-o duminică indecisă, decât, după- nu-mai-știi-câți-ani, să auzi la capătul celălalt al firului vocea unei foste colege de facultate?
Lucrurile frumoase te cuprind  tandru, se prind  într-o lumină blândă, asemenea unor brize aducătoare de prospețime!
Iar timpul, răbdător, se supune!


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/12/asemenea-lumanarii.html




miercuri, 26 aprilie 2017

la Cărturești!

Obosită  de atâta  plânset, ploaia își odihnea ultimii stropi printre pietre  și ziduri. Deși colțuroasă, dimineața își  lămurea  drămuit  gândurile. Și noi, odată  cu ea.
   Socoteala  din târg  nu se potrivește  prea des  cu  cea de acasă-concertul  formației  „Pink  Martini” de la  Sala Palatului  pentru care  cumpăraserăm bilete  cu  două luni  înainte  nu prea  ne-a  încântat- așa  că , oricum ar fi fost  vremea,  o plimbare  trebuia  să facem. 
 Și  să ajungem la  Cărturești.

Dincolo  de   respirația agitată a străzii, librăria te primește  în decorul ei odihnitor, tu ,spectatorul a  tot, lași lumea  cu ale ei, tu, într-un  vast  parc, decor  în multe  culori, pliuri  de  lumină, acorduri  fără  sunete.  
Clipe  doar ale tale, amestec dulceag, atâtea  vieți adunate  între file, timp  fără început, diagonală difuză între  ceea  ce ești   și ceea   ce este, murmur, parfumuri,  teritoriul tău intim într-un  vast imperiu, însoțitori invizibili, cărți, atâta  lumină!


luni, 17 aprilie 2017

există mereu alte dimensiuni

Din barba lui netoarsă, cerul scutură picături reci. Arbori și flori, case și drumuri se supun cuminți valului de frig, ca și cum ieri a fost ceva foarte îndepărtat.
Plouă cenușiu în această dimineață sărbătorească, plouă monoton, plouă, parcă, și în sentimente. 
 Dincolo de tot, rămâne ceva curat, gândul că a dărui înseamnă, de fapt, a primi.

joi, 13 aprilie 2017

picătura de timp, picătura de viață

De cu zori, în spuză
  cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

duminică, 9 aprilie 2017

cum să ajungi la adevăr?

Înconjurat  de  brazi cu vârfuri  mai înalte decât bătrânele-i turle, schitul se înalță cuminte  pe un tăpșan însorit în mai toate  lunile anului. 
     De la  înălțimea  curții  lui de piatră  și de  iarbă,   privirea  se scaldă în verdele  crud al pădurii de aprilie. 
Se adună  multă lume de Florii.De toate  vârstele.  
Un  fel de suavitate se simte în tot și în toate.
Mulțimea respiră  ca unul. 
   Cuvintele  preotului  se opresc limpezi peste  capete  plecate. Ai zice că  omul a uitat de  toate relele. Că și-a topit  în  convingeri nărăvașele-i porniri.Că de astăzi,  lumea  va fi mai  bună.
Cuvântul potrivit ar fi smerenie. 
 Se rostește  rugăciunea.
   Unul dintre  călugări  urcă  treptele  către  chioșcul  unde  mlădițele  de salcie  sfințită  urmează  să fie  dăruite.
Într-o clipă, trezită din inocenta-i contemplare, mulțimea aceea, atât de  cuminte, se-ntoarce,trufaș trup șerpuit cu  brațe  înfometate capătă voluptatea disperării. 
 Își cere  răsplata așteptării. 
Ce îndârjire, ce fețe schimonosite, picioare  călcate, mlădițe strivite,drum obosit... 
De ce  frumosul devine atât  de repede  urât?
De ce  ființa  asta  cu  haine  curate pare  că s-a scăldat în noroi?


joi, 6 aprilie 2017

Scuză-mi, te rog, neștiința!

A fost o vreme- ani  mulți la  număr- când eu i-am învățat pe alții:copiii mei și sute  de  copii ai altora.  Că a fost bine, că a fost altfel, asta o
pot spune ei. Sau faptele lor.
Astăzi, aș vrea să mă învețe  și pe  mine altcineva, mă rog, nu  chiar  să mă învețe, să mă lămurească:  domnule,  dacă, pe vremuri,  lumea  noastră românească se împărțea în: muncitori, țărani  și intelectuali, astăzi, 6 aprilie 2017, tot așa o fi?
Și  mai am, așa, o nelămurire;  pe la  noi  mai sunt  fabrici?  că despre uzine, parcă mi-ar fi  teamă să întreb. 
 Unde  mai pleacă, dimineața,  lumea  de acasă,când pleacă?

luni, 3 aprilie 2017

”Sus, pe garduri, sclipesc stropi sărați...„

” Mi-e tot mai greu să găsesc o definiţie a poeziei. Dar cred că noi, poeţii, avem datoria să facem lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferenţă, prin înţelegerea şi relevarea rosturilor vieţii. Şi putem face asta, numai dacă primim în schimb dragoste şi frumuseţe. Însă nu poţi nici să primeşti şi nici să dai dragoste şi frumuseţe într-o lume tensionată. Sau, dacă poţi, asta nu ţine de inimă, ci doar de tehnică. Boris Pasternak spunea că tinerii poeţi care scriu fără să cunoască în profunzime lumea, istoria n-au nicio şansă de-a ajunge mari cu adevărat. Dar, ca să fii un mare poet, trebuie în acelaşi timp să cunoşti ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii „poliglot" al limbii tale, aşa cum marele meu prieten Nichita Stănescu susţinea pe drept cuvânt că este „poliglot de limba română...”

Evgheni Evtușenko
18 iulie 1932/  1 aprilie 2017
poet, romancier, dramaturg, eseist, actor, regizor

 Iubire
”Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.

Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.

Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.

Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!

Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.

Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.„

joi, 30 martie 2017

”M-am născut pe Google”

„am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă...”
Ionuț Caragea
(am citit  mai multe poezii  semnate  de  sportivul român, stabilit în Canada)

Se zice că numele domnului din imagine, rostit în fel și chip, ar fi, de fapt, o greșeală de scriere, corect fiind Googol, adică un număr uriaș,1 urmat de 100 de zerouri.
Tatăl este Milton Girotta, nepotul de 9 ani al matematicianului american, Edward Kasner.
Este cel mai curtat personaj de pe planetă (probabil) zilnic adresându-i-se 20 de milioane de cereri.
Dacă vrei că cauți cele 3 miliarde de pagini,lucrare pe care motorul lui o realizează în jumătate de secundă, ți-ar trebui 57707 ani.

joi, 23 martie 2017

”Omul sfințește locul!”


Se cuvine ca succesul să fie mereu respectat!

Există, și asta nu o descopăr eu în clipa asta, o tinerețe a gândurilor și a faptelor, ca și  tinerețea  vârstelor. Inventivitatea tinerilor este,  orice am spune, mai vie, mai fără de temeri, decât a  vârstnicilor. În mintea  tânără, ideile vin mai năvalnic, mai arzător, mai nebunesc chiar, pentru că, în tinerețe, ești  mai mult inventiv decât judecător al faptelor tale.
La toate astea, m-am gândit după ce am aflat ce a făcut un tânăr cu satul lui, pironit în Ev Mediu  românesc:


Și   revăzând  eu  cu  ochii minții mele tot ce a  cuprins acest tânăr instruit și educat dintr-o realitate părăginită de-a dreptul, m-am  trezit  că iar   îmi place lumea scrierilor lui Ion Slavici.Da, lumea  lui Slavici!  Nu te mira.
Cine îl mai citește astăzi pe ardeleanul căruia  chiar  Mihai Eminescu  îi spunea  prietenește  să  se mai curețe  de „șirianismele” lui?
Îl vor mai fi citind- cine știe dacă  o fi  strop de plăcere în lectură- școlarii care au de trecut prin furcile caudine ale examenului ;unii, pentru a intra în liceu, alții, pentru a   primi  diplomă de bacalaureat.
Da, m-am întors la ”Popa Tanda„, acel preot care, după  ce ajunge la fundul lăzii de zestre a nevestei sale  și simte  că trăiește  la fel de  mizer   precum sărăcenenii pe care îi păstorește, se iluminează chiar în clipa când căderea lui părea să fie totală.
 Popa Tanda se  reconstruiește, își reconstruiește misiunea de  călăuzitor de suflete, reconstruiește o întreagă  comunitate.

Oamenii  dintr-o parte sau alta  a  țării pot fi săraci cu totul, pot fi leneși, dezinteresați, needucați, lipsiți de perspectivă,  din diverse motive, poate  că  nimeni  nu i-a  ajutat  niciodată, din tată în fiu, să dobândească  deprinderi bune, poate  că ei  și-au pierdut menirea.  Cu cât se ”adapă„ mai mult din  balta  lâncedă  a  inerției,  cu atât mai mult cad.
  Dacă   apare o forță vizionară, fără temeri, un om cu   însușiri  naturale  potrivite, precum  primarul din Dudeștii  Noi, balta se asanează, terenul se  curăță și  se  construiește  viața.
 Ca în satul preotului  Trandafir   din Sărăcenii lui Ion Slavici.

Dacă  undeva,  într-un  colț a  nostru  a fost posibil, de  ce nu s-ar putea  și în altele, iar  , mai apoi, în toată   țara asta a  noastră?
 Cât să mai  așteptăm  să  se ivească  un Padre  commune?

luni, 13 martie 2017

V-am dat teatru,

 vi-l păziţi 
 Ca un lăcaş de muze;
  Cu el curând veţi fi vestiţi 
 Prin veşti departe duse.
Cu el năravuri îndreptaţi,
Daţi ascuţiri la minte, 
 Podoabe limbei noastre daţi 
 Cu româneşti cuvinte!",
Iancu  Văcărescu, 1819 

Ai trecut  vreodată pragul unei școli construite de  inegalabilul  Ministru-Cărturar, Spiru Haret? 
 Modelul  era simplu; două săli mari, luminoase, despărțite de un hol  cât să nu se bulucească prea  tare școlarii și o cancelarie  micuță, căreia nu cred  să-mi fi venit, vreodată, prin minte, să-i trec pragul.
 Învățam după amiază, în sala dinspre ulița tivită  cu duzi sănătoși, ale căror  vârfuri se înălțau  mai sus decât  școala. Când doamna  Ana Tănăsescu, învățătoarea noastră,  s-a îmbolnăvit, a  înlocuit-o domnișoara Silvia: tânără, frumos îmbrăcată, blândă, mereu zâmbitoare. O așteptam cu mare plăcere să se ivească  pe   drumul  dinspre Ungureni.
Domnișoara  Silvia ne-a povestit prima oară despre teatru, despre cum se face el. Eram în clasa a III-a, vecinul meu,  Moș  Nicolae, își cumpărase  o minune  de cutie micuță,  din care  tocmai auzisem  la teatru radiofonic ”Peer Gynt„!
Tânăra  noastră învățătoare ne-a învățat  cum este  să transpui  un basm într-o  piesă.
  Cu pereții proaspăt văruiți și cu podelele  bine lustruite  cu terebentină de  moș Stan, omul de serviciu, la serbarea   sfârșitului  de an, clasa  noastră  a devenit sală de teatru. Părinții  au  adus scânduri, le-au  bătut  bine  în cuie,  să ne țină  pe  noi, artiștii.
 Rude  și săteni   tot veneau...
În  acea zi, gătită ca o  împărăteasă, ( fără partea  cu   vrăjitoarea,  rol pe care  precauta  noastră regizoare  i l-a încredințat Ninei Dinu, recompensându-mă  cu un bonus  de ”Zâna Florilor”)  îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a  domnișoarei, am debutat în fața unui sat întreg.
A fost  întâia fereastră deschisă  către  o lume  de  vis.
 Când am ajuns la  gimnaziu,  într-o  seară, pe scena  Căminului  Cultural, de la Ungureni, i-am văzut pe  toți profesorii  și învățătorii  din   trei  școli vecine în ”Titanic vals„, de  Tudor Mușatescu.  Regizor era  profesorul nostru  de Limba Română, absolvent  al Facultății de Litere și de  Filozofie, domnul Fulga.
Au trecut anii.
  În clasa a  X-a, s-a întâmplat ca domnul Nasta, profesorul  nostru  de  economie politică, un tip  de la care puțini erau cei  care  se  lăudau că  primesc  câte un  8,  să pregătească  o piesă”Safta și fetele  ei„. Nu-mi amintesc  autorul,  nici  mare lucru din  acțiune.  
Eu și prietena mea, Rodica  Semartian, cu care tocmai  m-am văzut  de Mărțișor, am primit  rolurile  surorilor  mai  mici. 
Spectacolul  a avut loc în Sala Partidului, lume  multă, invitați erau profesorii noștri, premianții tuturor claselor, părinți, ce mai! a fost  un mare  succes.
Într-o  sală de teatru adevărat , am intrat  abia în anul I de facultate, când am văzut ”Tache, Ianche și Cadâr”.

Îmi place  să merg la teatru!  Chiar mult.
Deunăzi, prietena mea, Lumi,  aflându-se în oraș, m-a anunțat că   încă sunt bilete  la o comedie  cu doi actori     talentați, foarte  cunoscuți: Claudiu  Bleonț  și Magda Catone.
Nu-mi dau seama  de ce  pentru noi, provincialii, costul unui  bilet este  dublu față  de  capitală, poate, cumva, pentru că „ obrazul  subțire  cu cheltuială se ține”.
Nu  putem negocia, ne răsfățăm  și noi, că  doar  o dată pe ani sunt zilele mărțișorului. Zău  așa! 

”Un bărbat și mai multe femei”.  
Nu  cunoșteam  nici autorul, aveam să aflu  la intrare în Casa  Sindicatelor: Leonid  Zorin, cu specificarea pe  afiș” „adaptare, așadar  nu  știam nici subiectul piesei.Intuiam că  ne  vom distra,  mai ales  că orice  privitor  de teatru  știe că  ambii actori  sunt dotați cu  mult umor și cu multă inventivitate. 

Nu insist  asupra  conținutului   piesei, care   vrea  să  ofere o variantă de rezolvare a   conflictului  de cuplu: cine este mai tare?El, un bărbat  timid, aflat în  situația de a-și  procura permis de   șofer amator, pe care  nu-l poate obține  decât după ce face dovada  că  nu  figurează  în lista  bolnavilor  psihici și EA,
( ”  Nu mai complica  lucrurile. Dacă trebuie, trebuie!  Du-te și cere adeverința. Dacă stai în banca ta, nu se leagă nimeni de tine.
Adună-te!  Fii bărbat!„, )
femeia, multiplicată  cu mare talent de  Magda  Catone, în  mai multe  ipostaze, una mai năucitoare decât cealaltă: soție, funcționară, doctoriță, colegă de serviciu,  pensionara  din tren, poeta, directoarea, vecina  de apartament.
 O construcție scenică  spumoasă,  o lume  nebună, dar simpatică tocmai prin ineditul ei,  banalități  devenite
 amuzament  savuros,comic  cât vrei,  Magda Catone  se întrece pe sine, Claudiu Bleonț, de asemenea.
Cred  că ar fi  fost  de ajuns.
 Ce vreau eu să spun este  că în prea multe situații, limbajul a devenit mult prea  vulgar, gesturile obscene  s-au amestecat  cu  trivialități lingvistice, repetate insistent. 
Am omis  ceva: la începutul   spectacolului, El a cerut  ca, pe o scară, de la 1 la 10, să  i se permită  „să fie porcos„: a venit repede un răspuns  din prima  linie: 8.
Poate  că  sunt depășită. Poate  că și prietena mea, tot  profesoară, o fi pățit același lucru. 
 Nu pot  să nu  fiu nedumerită, nu pot  să nu-i întreb pe  iubitorii de teatru: care mai este  menirea  lui?
Cumva, testamentul  arghezian
 „ Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure. 

Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. „ să se fi transformat într-atât, încât trivialitatea să ajungă sublimă metaforă?


Ce fel de  cultură se  construiește  sub ochii noștri?

luni, 6 martie 2017

ceea ce este doar al tău

  „Fetele repetă greșelile  mamelor...„

Din când în când, îmi place  să gust acea  fără  de margini voluptate a  sublimei dureri  dintr-un  film frumos de dragoste.

L-am văzut  prima oară, la începutul anilor  90, când cineva, nu știu  cum, aducea casete pe care  se cam bătea  toată lumea.
L-am revăzut de curând, pe părți.
Poți spune  ce vrei. Sunt filme  de tot felul.
Îmi place, din când  în când, să fiu doar eu  cu mine,  să plâng și să  râd, să sper, să mă bucur, să ascult, să mă întreb. Un film frumos adună tot felul de emoții, pătrunde în ascunzișurile  cele mai tainice ale imaginației cu acel unic fel de  grijă maternă, care te ajută să fii, pentru câteva ceasuri, ceea ce, poate, uitaseși  că ești.
Nimic nu poate frâna imaginația, realitate sau  doar iluzie,  universul este al tuturor, oricine poate  vedea  ce  văd eu, dar  visul, visul nu poate  fi trăit decât  de fiecare,  în parte, într-un singur  fel.

„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viață, mai dulce decât orice altă vietate de pe fața pământului. Din momentul în care își părăsește cuibul, caută un copac cu spini și nu-şi găsește odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuțit. Și, în extazul morții, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoțând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preț suprem este însăși existența. Întreaga lume înmărmurește ascultându-l și Dumnezeu în paradisul său zâmbește. Pentru că ceea ce este mai bun în viața noastră se obține numai cu prețul unei dureri existențiale… 

Ori cel puțin așa spune legenda”