miercuri, 19 iulie 2017

ceva ce poate nu l-ar întrista

Veniserăm   de prin toate satele  dâmbovițene, cei mai mulți dintre noi eram  fii de țărani  deposedați  brutal, în acei ani, de pământurile  moștenite  de la  străbuni. Nu le era  deloc ușor  părinților să adune  ban pe  ban, pentru costul lunar al vieții noastre  de  elevi-interniști.
În diminețile  de luni, când  zorii se umflau în piepturi de  cocoși, doar atunci  când  primeam „învoire„,ne regăseam în autobuzul pufăind  din greu, plecat  cu  noaptea în cap, din  Vânătorii  lui  Nelu  Voicu.
  Patru ani, colegi  de  clasă,  noi  realiștii!
Aripile  ne creșteau  din  suflete! 
Cutezători, îndrăzneți, însetați  de  învățătură. Cu  toate  neajunsurile acelor vremuri.

Ne-am zburătăcit  care încotro, viața  croiește  poteci, luminișuri și  căi pentru fiecare. 
    Olimpic național, la  fel  de tare ca  Mituș de la  B, cu care  împărțea  gloria acelor ani, și-a  făcut  meserie  din chimie, mental și sufletește, inginerul s-a topit  cu  ea  la  cea mai înaltă  temperatură  în Combinatul  de la Călan,  dăruindu-se, poate, mai mult chiar decât familiei.

Într-o zi, după  aproape  jumătate  de secol, ne-am auzit   vocile la telefon. 
Câte povești, câte  năstrușnicii am ascultat  în simpaticele  noastre dialoguri: în copilărie, Vania  era  câinele lui preferat,  parcă  o  „văd„ pe dresoarea  de lei, o  frumusețe sălbatică,după care i se aprinseseră  călcâiele prin anul III  de facultate.
Iubitor  de șah.
Fumător  din pasiune.
Devorator  de  cărți! 
 Cât de  mândru  era  de  copiii și de nepoții lui, pentru care  am regizat  împreună  un  spectacol  cu  daruri  de  Paști. 
Spre  neuitare.

- Ginuca, eu  m-am împăcat  cu mine.
Ultima  oară, am vorbit  joi.

Cât de fragilă  este  granița  care  separă  viața  de  neființă....
 Electron pribeag,  sufletul lui colindă  acum printre aștri.
Fie-i drumul   luminat!

cântecul lui preferat!

luni, 17 iulie 2017

strălucitori!

Ador ulmii!
Cu statura lor tainică, umbroasă, ușor foșnitoare în o mie de fețe risipite în verde unic.
Se răsfață  în aleanul soarelui, se mișcă  ușor spre apus, ceva mai târziu sunt ca niște ostași obosiți după luptă.
Și când, în tăcerea  nopții, doar  petrecăreții greieri își  ascut  arcușurile,solemni, ulmii  își coboară  brațele grele de somn.
Mâine  se vor trezi cu noaptea-n cap!

joi, 13 iulie 2017

din fiecare carte rămân cu ceva

De la o vreme, citesc  într-un fel egoist, adică citesc  pentru plăcerea  lecturii, mai ales.  Sau  a  acelei  părți din mine, pe care o  hrănesc  doar  cu  gânduri.  Citesc  niște pagini,  blând,  calm, dau   foaia, nu vreau  să tulbur liniștea  celorlalte, și, deodată, îmi amintesc  ceva, mă întorc, caut, găsesc, sorb, este minunat  dacă plouă, ce  simfonii aud dincolo de fereastră!
Uite:  ( n-o să spun nici titlul cărții, nici măcar  pe  cel  al autorului)„ ....gândul că  ceea ce  numim noi suflet nu poate fi separat  de trup sau  de univers.  bunăoară.Provenim cu  toții din aceeași stea și,  așa  cum lucrurile lipsite de  viață sunt guvernate de legi, și cele  vii trebuie  să fie  la fel. Trebuie  să existe o structură, o  logică.„
„..misterul  este, întotdeauna,  mai amăgitor decât soluția”

”Un scriitor care își  ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde  viață, nu de schița originală.„
 „există incredibil de puțini oameni care au calități  genetice necesare pentru a  conduce o comunitate„  ( și eu cred asta)

Despre  inteligența mulțimilor;
~Mulțimile au o inteligență ascunsă:...greșelile  lor se anulează unele pe altele, iar cunoștințele  se cumulează. Fiecare mică bucățică a puzzle-ului este  foarte sofisticată: furnicile  ( mușuroiul  de furnici) sunt insecte fără minte, dar au o organizare extrem de complexă și foarte  multă inteligență.”

p.s. tu cum citești?

marți, 11 iulie 2017

”Spuneți-mi o singură regulă după care vă conduceți ,

căci, mă uit  la  voi și nu descopăr decât  urmele celor care, cândva, au crezut în ceva, urmașii degenerați ai celor  ce și-au ales calea  cu sânge  și jerfă.
Minciuna, furtul, înșelătoria, ipocrizia,  falsul v-au coborât la  nivelul ființelor din care știința actuală susține  că am  provenit, încât, văzându-vă și auzindu-vă faptele,   mă mir  că mai aveți grai articulat. 
Uitați-vă la  cei  ce v-au  rătăcit  prin pustie și veți descoperi  că  nu sunt oameni, ci fiare...„
”Refugii„; „Cartea  Românească, „1984,  pagina  258.

Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș/ 10 iulie 2017


Când o prietenă  bună, care lucra la ”Librăria  Tineretului„, mă anunța  că a primit o  nouă carte scrisă  de  Augustin Buzura, bucuria  mea nu avea margini. I-am citit  cărțile  cu  un fel de  voluptate, care  tot creștea. Cu fiecare  altă  nouă carte.
„Absenții„,  „Vocile  nopții„,  Refugii”; Orgolii”, ”Drumul cenușii„.  
Cineva  observă  acești  doi „i„  din titluri!  
Simboluri!
 De ieri, Doctorul de minte și  de suflete, cu minunată mână  de scris ,a urcat undeva, dincolo  de  toate  drumurile  pământești. 
 Undeva, printre aștri.

https://www.facebook.com/daniela.zecabuzura?hc_ref=NEWSFEED&fref=nf

luni, 10 iulie 2017

cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler


Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.
Că într-o clipă, poți deveni  infractor.
 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.
 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.
 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)
Ei bine, de data asta, am pierdut-o.
 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.
Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.
Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.
 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.
  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 
Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.
Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?
 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?
Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?

duminică, 9 iulie 2017

de undeva, dintr-un curcubeu!

Eu văd aici o Lume.
 Un Poem în neobositul mers al timpului.
Mă uit ; și mă tot uit... !
Cineva  spunea despre elefantul indian că uneori plânge...

Fotografiile  sunt un dar, între altele, de la o prietenă de pe blog. Are grijă să-mi trimită imagini de prin mai toate locurile pe care le bate cu piciorul.
”Partea mea din ce e mai bun pe această lume îmi va veni din mâinile tale: 
iată făgăduiala ta.
 De aceea strălucește lumina ta în lacrimile mele.
 Mă tem să mă las călăuzit de alții, ca să nu mă depărtez de tine, care aştepți la o cotitură a drumului să fii călăuza mea. 
Merg cu îndârjire pe drumul meu, 
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
 Căci am făgăduiala ta 
 că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
 îmi va veni din mâinile tale.„ 
Rabindranath Tagore

vineri, 7 iulie 2017

„noi, profesorii; ei, școlarii„

Voiam  să scriu  ceva  despre  sat. Despre  satul  din sufletul meu. Tocmai  citisem  însemnările academicianului  Eugen Simion.  Îi înțeleg   strigătul.
  Las   deoparte, pentru  o vreme, satul  și treburile lui, pentru  că  niște  cititori ai  blogului meu  au tot  zăbovit  asupra unei postări vechi, ca  vârstă,  mereu actuală, îmi permit  să spun, ca  temă.
 Scuze!  pe atunci  nu  știam că pot să  scriu cu diacritice. Abia nimeream tastele. //
  
Am incercat sa evit momentul , adica sa nu scriu; este ceva aproape ridicol sau poate ca doar pare. Scriind , nu ma adresez nimanui , vorbesc , ma razboiesc , cum cu cine? cu nimeni , poate cu un intreg sistem , ee , prea de tot , cum cu un sistem.?La o adica , am si eu , ca multi altii , macar , asa, din cand in cand , niste rabufniri- apa de ploaie- pentru ca , de fapt , cine ma aude? si daca m-ar auzi , ce-ar face?

Chestiunea a inceput de la un copil, adica de la doi copii; in aceeasi zi , unul mi-a pus o intrebare, celalalt , justificandu-se ca n-a inteles cum este cu schimbarea valorii gramaticale, mi-a povestit ceva. Hazliu , in opinia lui. La inceput , am ras si eu, pentru ca era de ras. Apoi mi s-a parut, de-a binelea , stupid. Punand cele doua situatii una langa cealalta, a iesit ceva care m-a tot sacait.M-am intrebat daca pot schimba ceva, apoi mi-am zis ca poate doar mi se pare ca este grav, pana cand , uite, la ora asta imi astern aici nedumeririle.

Teza asta cu subiect unic , de la clasele a 7-a si a 8-a , a produs o intreaga isterie in legatura cu proba de limba si iteratura romana:manualele sunt elaborate de vreo 15 ani , iar tipul de evaluare amintit mai sus are 3 ani de viata.
Cum pe acolo de unde vin marile idei , a se citi gaselnite, se tot fac schimbari de ministri, plecati la altar cu avionul si negocieri de salarii , inainte de alegeri , elevul si ale lui necazuri au devenit elemente auxiliare. Cert este ca mare parte din ce se invata acum la clasa devine materie de teza abia la sfarsitul lui mai. Orice adult , care are o cat de subtirica legatura cu scoala , isi da seama ca nu este deloc simplu. Profesorii nici nu intreaba, nici nu striga, cum la cine? la inspectorii , care ar trebui sa lase politica pentru altii si sa-si faca meseria de INDRUMATORI , dar nici nu se documenteaza , ci CREEAZA(?).

Doua dintre subiectele care compun atat de comentata lucrare sunt compuneri , prin care elevului i se cere sa-si exprime opinia:a) in legatura cu un text liric la prima vedere, b) sa redacteze, intr-un numar limitat de randuri, o compunere , in care sa-si exprime propriile sentimente cu ocazia unui eveniment personal; evidentierea unor trasaturi ale unui obiect , peisaj , opera de arta , persoana.

Cred ca ar fi trebuit ca in cei 3 ani sa se fi realizat o carticica in care sa apara un numar de poeti , ale caror poezii sa fie citite de catre elevi sau , cumva , sa se faca niste precizari in intalnirile profesorilor la inceputul anului scolar. Neexistand niste directii clare, modul de lucru ramane la cum crede fiecare profesor , dar, mai ales, la bunul , cum sa-i zic: simt, plac sau (ne) priceperea fiecaruia .

Asa ca, o juna profesoara, posesoare a gradului I, care se adreseaza unei clase de 20 si ceva de perechi de urechi si tot atator perechi de ochi , in incercarea de a fi cat mai originala , adica de a-i invata pe elevi cum sa inteleaga mesajul unei poezii, ca " Lacul" lui Mihai Eminescu, printre altele, interpreteaza versurile"Ea din trestii sa rasara/Si sa-mi cada lin pe piept", dictandu-le :

trestia devine " axis mundi", iar iubita este o fiinta acvatica.

Copiii scriu in caiete, muti de uimire, incercand sa inteleaga ciudatul mesaj.Unii , neintelegand ce va sa fie asta , cauta. Unul a alergat la mine, fosta lui profesoara, sa ceara lamuriri.Mai intai , m-am mirat, apoi m-am intristat, pana cand , am inceput sa scriu aici, ca sa ma linistesc.

Daca la matematica, totdeauna -(minus), in fata parantezei schimba semnele din interiorul acesteia, la geografie, Carpatii tot acolo stau, cel putin pana in clipa urmatoare, la literatura , o poezie se poate interpreta , chiar in fel si chip? Da, pot fi multe variante de interpretari, dar ideile sunt aceleasi. Nu este permis sa-i spui pustiului de 13- 14 ani orice iti trece prin minte ca fiind un mod de abordare a unui text liric.

"Axis mundi", pentru vechii greci , era Olimpul.Toate religiile si-au ales cate un ARBORE, simbolizand AXA LUMII. Acesta face legatura dintre PAMANT si CER.

Eugen Simion, vorbind despre SALCAMUL lui Moromete , vede in acesta o valoare premonitorie, reprezentand unitatea , trainicia Morometilor, salcamul este , in viziunea criticului literar, un arbore cu autoritate, un punct stabil de referinta; reprezinta un simbol si o pavaza , iar prabusirea lui anunta un sfarsit, o destramare...salcamul este un element axial.
Recunoscutul critic "indrazneste" , abia dupa o suita de explicatii ajutatoare , sa definesca axul lumii ca arhetip al puterii , un simbol , totodata , phalic. Incheie subliniind ca Marin Preda nu s-ar fi gandit la toate acestea.

Trestia este o planta de apa , firava- nu poate supravietui iernii si nici nu renaste viguros primavara- este flexibila , poate fi, cumva , un simbol al unduirii, al tineretii schimbatoare; se si zice"mladie ca o trestie" sau" este firava ca un fir de trestie".

A o transforma in " axis mundi" mi se pare, deja , mult mai mult decat ridicol, suparator, iar pentru copilul pe care trebuie sa-l apropii de inefabilul poetic , pagubos.

Iubita-fiinta acvatica? Nu se poate! Este visul de iubire neimpartasita , la care natura participa , mai ales , in valoarea ei estetica ; el , indragostitul , isi asteapta iubita intr-un decor atat de drag poetului- lacul , inconjurat de toate acele elemente care compun cadrul liric eminescian: codrul, nuferii, trestiile, luna, luntrea, ferit de ochiul strain, indiscret. Accentul cade- nu pe frumusetea iubitei - ci pe starea eului liric: dezamagit, solitar, suferind , se retrage in natura , care il intelege si se deschide pentru el.

Sintagma " fiinta acvatica" striveste frumusetea textului , il trimite pe copil intr-un decor cu desene animate , cu sirene , unduindu-si miscarile.

Cealalta discutie pe care am avut-o cu un alt elev de la o scoala centrala a pornit de la ceva mai ciudat. O doamna profesoara , timp de o saptamana, si-a acompaniat predarea elementelor de vocabular la clasa a 7-a cu diverse genuri muzicale, ascultate de la casetofonul de pe catedra, preferate fiind formatiile contemporane , cu texte inspirate din viata de cartier.
Daca ar fi fost vorba de insusirea elementelor de argou , treaca/mearga, dar temele erau: conversiunea , polisemia , sensurile cuvintelor.

Am fost profesoara in ambele scoli-in cea"muzicala" un an, in cealalta mai mult de jumatate din intreaga mea cariera.

Da , au trecut anii , dar Eminescu este EMINESCU.
Lacul este incarcat cu flori de nufar, indragostitul asteapta, viseaza , ea nu vine si..singuratic sufera, vraja dispare , doar lacul ramane martor suferintei.

Profesorii sunt altii..ma gandeam , uitandu-ma in urma , ca, la absolvirea facultatii , nu poti sti prea multe , sunt atatea discipline care se studiaza din cine stie ce motive, dar, daca iti iubesti meseria si , mai ales , daca te respecti , inveti tot timpul , inainte de a le cere celor in fata carora te afli , sa te creada.

Profesorul este un actor-in fata unor spectatori -pe care nu trebuie sa-i manipuleze, ci sa-i ajute, putin cate putin, sa inteleaga lumea, lumea ca o mare scena.