Țin minte bine oglinda ei, fixată în perete.
Se dichisea pe îndelete.
Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul împletit cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!
Într-o seară, să fi fost vară cumva, măicuța, așa mă învățase ea să-i spun, mi-a spus o povestioară. Despre o femeie care spăla rufele, în albie. În mijlocul curții.
În vremea aceea, Cerul mângâia părintește, pe creștet, Pământul.
Furată de gânduri, femeia a uitat să arunce apa murdară într-un loc anume. A zvârlit-o în sus.
Când și-a simțit Obrazul scăldat de murdărie, Cerul s-a întristat.
Și s-a ridicat .
Sus, mereu mai sus.
Și de acolo, când omul uită să fie smerit, cerul plânge în hohote . Atât de puternice, că se întunecă zările, ies arbori cu rădăcini din adâncuri, se spulberă acoperișuri și trudă, iar omul, omul își plânge neputința....
Astăzi, ca de atâtea ori, m-am gândit la povestea măicuței mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu