duminică, 29 ianuarie 2017

Atâtea taine, florile!

Lumea în  mijlocul căreia am deschis eu ochii  își colora  existența, în toate anotimpurile, furând  din rotirea  zilelor și a  nopților o nerostită, blândă grijă   pentru flori.
Cât era  iarna de lungă,  aplecată, ore în șir, către  pânza   din războiul de țesut, ori  torcând caier după caier de lână, bumbac sau de  cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia   își făcea timp  să  îngrijească  florile din fereastră; degetele  ei asprite  de  treburi găseau  în obidită tandrețe  loc pentru  garoafe în  fuste crețe, roșii, roz și, albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care   nu l-am mai simțit vreodată,  de atunci, pentru micsandre  zvelte, în aceleași tonuri calde.Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.
Dimineața își deschidea ochii mângâind florile  din fereastră.
 De  cum da colțul ierbii,  micul colț  de culoare și parfum se  muta dincolo de fereastră,într-o micuță  grădină, cu  buchete fragile  de zambile  roz, albe, albastre! după o vreme,se iveau de sub  frunze timide mărgăritărele,  lacrimi duioase în cupe  de rouă,  se  buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele,  însoțite de   bujori, de  candida  iasomie.  Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.
Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului   chema   copiii  să-i culeagă  viorele cu rochițe de cerneală,  brebenei în ciorchini dolofani, delicate  micșunele cu  îngeresc parfum!
  Se întâmpla, să găsești, dacă aveai noroc,  ascuns printre  frunze  și  ierburi, rodul- pământului!
  Extraordinară plantă!dacă   nu i-ai   descoperit  încă  magia, mergi și  răscolește pădurea!
Vară și toamnă, zi  de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate  nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă,  mai  ademenitoare,  chemau ochiul  la tihnă, la  vis, la mirare. 

Am rămas  de atunci  cu  o mare  dragoste pentru  flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă,  într-o carte,  aștept și  ador clipa dintâi a  luminii cernute în pașnice raze.
Ce binefacere, neobosita lor sinceritate!  

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

când paltinii dau aripi prospețimii


motto:„Doar spicele și caii din zăvoi
Or sa tânjească veșnic dupa mine.”
Serghei Esenin
Frumos ca un înger, romantic cât toți îndrăgostiții laolaltă, neliniștit până la paroxism, în cei treizeci de ani, cât a fost în trecere pe pământ, fie în preajma unor celebrități, fie adunându-se cu întâmplătoare bizare figuri , care se adăposteau sub umbrela faimei lui, copilul minune al literaturii ruse, Serghei Esenin-toată dimineața i-am recitit poeziile-a fost un genial poet.
Ca om, era imposibil de înțeles, tragic și sublim!
Dacă te gândești doar că a crescut într-un necunoscut și îndepărtat sătuc, pe lângă niște bunici foarte săraci, după ce părinții l-au abandonat.
Că la nouă ani, scria deja poezii, nu în joacă..
Că a iubit cu patimă, că a iubit până dincolo de fire!
Sau că, într-un timp foarte scurt, a avut cinci căsnicii, una mai ciudată decât alta, și nici el nu prea știa câți copii a risipit în tumultuoasa-i scurtă viață.
Deseori, ii era mai ușor să fie împreună cu oamenii pe care ii disprețuia..
Sfârșitul lui? 
tragic!
Poetul? 
Uriaș!



Râul lunii curge peste văi

Sterpe… Crânguri… Inimă nătângă,
Vezi, răsunătorii zurgălăi
Iar au prins în hohote să plângă.

Drumul alb mă duce ca pe sus
Drumul drag cu rătăcirea-i lungă,
Drum pe care fiecare rus
Vrea tot mai departe să ajungă.

Sănii, sănii ! Asta-i viaţa mea !
Paltinii dau aripi prospeţimii
Tatăl meu este ţăran sadea,
Deci şi eu sunt fiu al tărănimii…
 .

marți, 24 ianuarie 2017

”căci numai prin Unire, neamul nostru va fi tare!”

Jurământul  de credință al domnitorului Cuza:


“Jur să păzesc cu sfințenie drepturile și interesele patriei, sa fiu credincios Constituției, în textul și spiritul ei, să priveghez la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotriva pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urat, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației romane.” 


Deasupra  colțoasei dimineți, măreț,se ridică printre  valuri albastre, soarele.
Cerul  are  grijă  de  toți și de  toate!

Se ivește  de undeva, dintr-un colț de suflet ,  străfulgerarea acelei dimineți de iarnă, 24 Ianuarie, eram  elevă în clasa a  VI-a sau a VII-a, când domnul Tică Dumitrescu, profesorul nostru de istorie, ne-a scos în curtea  școlii: înalt, spătos, el însuși părea  un domn, vocea lui de bariton s-a revărsat  peste capetele  noastre de  copii, ne-am prins  de  mâini, hora a depășit curtea mare a școlii, veneau  săteni, mai întâi cei de pe ulițele vecine cu școala,vestea  s-a răspândit și tot alții veneau.
Copii și  bătrâni, femei  și localnici  SIMȚEAU laolaltă cum crește acel tainic fior care izvorăște  din  suflet!

LA MULȚI ANI DE  ZIUA  UNIRII!

duminică, 22 ianuarie 2017

~`Există , oare, vreun mijloc de a „vedea” răspunsul? „

 Nici nu mai ninge, nici ger  nu este, cu toate astea, plutește un frig care  se naște  din albul devenit gri. Ceva, care vine de nicăieri, se răspândește, îngroșându-se în șuvoi..
 Când simt  asta,  iau măsuri. Prima-  niciodată  nu dau greș cu ea, este  să mă duc la librărie. Lumea aceea tăcută, în orgolioasa ei indiferență, cuprinsă între pagini, stivuite pe rafturi, nu  are  nimic  a face  cu lumea de afară  sau de la televizor. 
 Cât parfum!
Câte  gânduri!
O magie pe care  nu știu  să o descriu. O simt doar. Și ce bine face!
 Mi-am cumpărat trei cărți.
  
Se impune  o anume estetică sau, de fapt, un fel de ritual:încep lectura  celei pe care o cred  eu mai altfel.
 Despre  Richard  Feynman  nu-mi amintesc să  fi auzit la școală. Sau, poate că ne va fi spus  ”fizicuța ”și am uitat eu. Ce mai! povestitor  este  chiar autorul,  un fizician foarte simpatic! Un tip, care, încă din copilărie, că la maturitate a  făcut  lucruri foarte serioase-, într-un neastâmpăr  original de puști   înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, voia să  lămurească toate tainele care i se  iveau în  față.
Mor de plăcere citind!  Să nu crezi că o să-ți povestesc . Nuuu. Ce o să-ți spun  este   o  problemă, din cauza  căreia  m-am oprit din citit, încercând  să-i dau de cap, eu, adultul umanist( pe  jumătate), care vrea să  „vadă ”cu ochii  copilului de  15/ 16 ani.
 Și , cum  nu sunt egoistă, împart  momentul cu tine, adică, eu scriu problema și tu  dai soluții, da? Și-ți dau și o mână de ajutor; adolescentul spune că inventa probleme și teoreme, cărora le găsea mereu un exemplu practic la care  să se aplice. Așa  născocise el un set de probleme cu triunghiuri dreptunghice, în a  căror rezolvare nu indica   lungimile a două laturi, pentru a o găsi pe a treia, ci stabilea  diferența dintre  cele două.
 Ce să mai  bat apa în piuă, iată problema:
avem un catarg și o frânghie agățată în vârful lui. Când frânghia atârnă, ea este cu trei picioare mai lungă decât catargul. Când tragem de ea, ca să fie perfect întinsă, frânghia ajunge  la cinci  picioare de baza  catargului,
 Cât de înalt este catargul?„

Te aștept la discuții!
p.s. poate tragi un pui de somn, ca să  fie mintea limpede!

miercuri, 18 ianuarie 2017

”„Noi trebuie să vrem să devenim oameni„

”Viața mea  a trecut  de parcă   nici  n-am trăit”. 

Vorbele astea mi-au rămas în minte,când,  l-am văzut la televizor, cu nu prea mult  timp în urmă, în”Livada de vișini, de Cehov. 
 Păstra ceva din atitudinea lui demnă de odinioară, vocea  își pierduse însă  aceea unică rostire, iar trupul nu mai era deloc ascultător.
Astăzi am aflat că sufletul lui  Ion  Besoiu   a urcat la cer. 
Pulbere de stele!
Eu o să  mi-l amintesc pe Anton Lupan  din „Toate pânzele  sus„!

despre cum să-ți porți în bagaj toată viața

 Învață să-ți alegi  gândurile, așa cum  zilnic îți alegi  hainele.


Aseară am văzut filmul, cartea am citit-o în 2008. 
 O carte frumoasă, scrisă de o persoană prietenoasă, ironică,  tristă și veselă,  așa cum sunt  femeile care își tot caută definiția.

http://www.filmetraduseonline.ro/2016/11/eat-pray-love-film-2010-mananca-roaga-te-iubeste-online-subtitrat.html

duminică, 15 ianuarie 2017

„Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”

„  De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări....
Pot să mai renviu luminos  din el   ca
Pasarea  Phoenix? ”
ODĂ(  în metru antic)
MIHAI EMINESCU



”În situațiunea politică și în condițiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toți o stare de siluire și o anomalie, cu toată organizațiunea savantă a instituțiunilor, în toate raporturile sociale tradiționale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluțiunile ce ne-au agitat și ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să sfârșească acestă operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile....„Mihai Eminescu,OPERE,III.Publicitică, „Patologia societății noastre”. pagina 438.

vineri, 13 ianuarie 2017

viața în travesti

Cum să poți semăna  cu ceilalți, când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?
Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?
 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind  icoana  unui timp rătăcit?
Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația   de autobuz.
   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.Navetistă.  Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...
 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme  era  bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept  nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este  singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot  frumoși sunt. 
Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului. 

 Neliniștită staționare la răscruce de drum....

marți, 10 ianuarie 2017

........

Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă...și, ca să o dai, nu e nevoie să o ai; iar ca să  o ai, trebuie să începi prin a o  dărui.
Alexandru Vlahuță

duminică, 8 ianuarie 2017

dezăpezire sau deszăpezire?

De când iarna și-a intrat în drepturi, pe la mai toate posturile TV, auzi rostindu-se, tot mai des, cuvântul ”dezăpezire”.
Se cuvine să spunem vorbă/ două despre derivarea cu prefixe, ca mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.
Afixul”de-”, cu varianțe”des-”/ „dez„-„ face parte din categoria prefixelor iterativ/ privative, respectiva particulă „de”-sugerând, foarte rar, :
-o repetare: derula, denota, degusta, a delibera, a descrie
dar , cel mai adesea, exprimând
- scoaterea/ extragerea/desființarea/ anularea sensului iníțial: a depuncta, a decoji,a denatura, a destrăma; a dejuca, demachia, a dejivra, a desacraliza, desensibilizare
.
Prefixul ”dez-„ are o conotație antitetică față de sensul inițial, este o particulă privativă: descompunere, descumpănire, descongestionare, desconsiderare, descendență, descuamare.

Așadar: deszăpezire.

Obs. Atunci când prefixul „des„- se adaugă, pentru a îmbogăți o clasă semantic/ morfologică, la un cuvânt de bază care începe cu o vocală sau cu consoanele: l, m, n, r, b, g, v ( profesorul nostru de LRC, domnul Marin .Z.Mocanu ne sugera să rețínem consoanele din: ”lumânare, bodegă, v- așa i-am deprins și eu pe elevii mei), el devine „dez”: dezechilibru, dezlânare, dezmoșteni, deznoda, dezbina, dezonora, dezamorsa, dezechilibru, dezintegra...

vineri, 6 ianuarie 2017

Profesorul meu de pe vremea aceea

nu-și luase, încă, licența   în litere.”

În roman se declară „Corigent la limba  română”, în realitate, pe vremea  când   bătea străzile orașului”în care  plouă/ de trei ori pe săptămână„,cunoscutul  scriitor  simbolist de  mai  târziu,Ion Minulescu, născut la 6  ianuarie 1881, în București, a  rămas chiar repetent.
În clasa a  VI-a de liceu,într-o zi, profesorul  lui de  Limba română îl descoperă la doamna Kety Ceaușoglu, pe care și dascălul o frecventa. 
Pedepsirea  curajosului adolescent îndrăgostit se va aplica după  ce elevul va comenta  într-un mod personal subiectul primit la teză”Umbra lui Mircea.la(La) Cozia„  spunând că  primul vers ”Ale turnurilor umbre peste unde stau plecate” era fals, pentru că  Mânăstirea Cozia nu a avut niciodată turnuri, ci turle, iar umbrele acestora  nu  pot ajunge  să se oglindească în apele Oltului.

Astăzi am răsfoit cu emoție ”Proza” lui Ion Minulescu,  nu doar pentru că filele cărții pe care  mi-am cumpărat-o în urmă  cu mai bine de trei decenii poartă urma  parfumului profund al trecerii vremii, ci, mai ales, pentru că romanul amintit debutează cu o splendidă descriere a orașului în care locuiesc, nins blând astăzi, ca-ntr-o poveste.
”Pe vremea aceea, singurul bulevard al orașului pornea
 din piața gării,străbătea grădina publică drept în două și se  sfârșea  în fața primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălțuit cu verde. Privită pe  planului orașului, din clopotnița cu ceasornic a bisericii  Sfântul  Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îți pare   azi un om tras în țeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo, înfiptă în scobitoare.
Restul orașului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăște ca o viperă de-a lungul Argeșului și ,din an în an, se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeași reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc și cu capul strivit între spital și pușcărie.
În schimb, vipera  s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt și luminate cu electricitate.
Luna plină a fost expulzată din grădină publică tocmai la Trivalea...”

”Este orașul în care  mi-am petrecut copilăria, în care am iubit prima oară și în care am rămas  corigent la limba română...” Proză, Ion Minulescu, pagina   164.